Un cadou de Crăciun

Nu știu cu cine vorbea! Poate cu frunzele, cu păsările?…Se mutaseră de câteva zile în rezidența noastră și de-atunci, de dimineață până seara, se juca pe balcon și umplea cu vitalitatea ei toată grădina și curtea. (Cum cele șase etaje înconjoară în cerc această grădină, vocea ei răsuna ca și cum ne aflam într-un puț uriaș).

Preferasem să rămânem acasă în timpul verii căci este perioada cea mai liniștită. (Parizienii sunt în mare parte plecați în vacanță, comerțul este încetinit, traficul lejer, iar turiștii nu abundă decât în cartierele foarte centrale).

Această liniște sperată de noi a fost spartă de sosirea noilor vecini. În plus, deși fetița jucăușă râdea și vorbea în gura mare, nu înțelegeam în ce limbă? Poate am fi putut participa oarecum la jocul ei dacă am fi priceput ce spune!…

Ea, bineînțeles, nu avea de unde să știe că, dincolo de panoul de sticla mată care separă balcoanele noastre, și ascunși de flori, ne aflam noi, iubitorii de liniște: astfel, la trei metri de ea se afla biroul nostru, la cinci metri, dormitorul, la 12 metri, salonul. Și, cum vara, ne place să ținem ușile larg deschise, fetița zglobie „se invita” în casă cu toată nevinovăția…

Pe mamă nu o auzeam, dar tatăl fetiței, când venea acasă de la servici, se instala și el în balcon, vorbea în gura mare, telefona și se certa cu nu știu cine…căci nu înțelegeam nimic, decât un strigăt. Mohamed, care nu știe să vorbească în limba arabă, a recunoscut totuși printre zbierături, limba arabă vorbită în Orientul Mijlociu!

Sunt deci imigranți „de ultima oră”! Nu au încă „codurile” vieții în Franța. Eram însă conștienți de faptul că mult, mult timp de aici înainte, nu le vor avea…Poate la o a doua generație sau a treia generație, poate copiii sau nepoții lor vor știi să se comporte în societatea de aici…

Francezii din Paris sunt foarte discreți. Revenind cu descrierea la rezidența noastră, deseori geamurile apartamentelor sunt închise, obloanele trase, poți să ai impresia că toată lumea este în vacanță. Bebelușii nu plâng, mamele nu țipă, nici câinii din apartamente nu latră! Locatarii își vorbesc simplu: „bonjour, mersi” și cam atât. Dacă faci o petrecere, aniversare, avertizezi vecinii cu afiș la ușa de la intrare în imobil, dacă nu, riști să te trezești cu poliția la ușă!

Era evident că noii vecini erau de abia ajunși în Franța. Nu cred că erau „refugiați”, căci mă întreb cum ar fi putut să-și plătească chiria? Și bănuiesc că ar fi fost mai discreți, în acest caz! Astfel, am început sa le creem identități multiple: poate că sunt irakieni, sau sirieni din tabăra lui Bashar al-Assad, poate tatăl fetiței este șofer la Ambasadă…

Când, într-o dimineață, fiind pe balcon, am văzut intrând pe poarta imobilului nostru o fetiță negricioasă, mi-am dat seama că este Ea. I-am spus lui Mohamed: cred că sunt africani, fetița este neagră și cu părul creț. Mohamed m-a contrazis, sigur de el: nu sunt africani ci beduini! În primul moment i-am dat dreptate, căci femeia care o însoțea era îmbrăcată în negru din cap până la picioare (iar femeile africane au rochii pline de culori!)

Deși porecla le-am păstrat-o, numindu-i deseori „beduini”, această identitate pe care le-am împrumutat-o nu putea fi valabilă: beduinii sunt un popor liber, – nomad -, obișnuiți cu spații imense, care colonizează de milenii deșertul Arabiei. Cum ar fi suportat niște beduini să își petreacă timpul pe un balcon de patru metrii pătrați!!!- (Căci balconul lor este minuscul).

Nu numai că trăiau pe balcon, dar aveam impresia că fac și frigărui acolo: de fapt, cum ușa de la bucătărie dădea pe balcon, și se afla la 3 metri de biroul nostru, puteam să avem această iluzie culinară…

Eu, și când spăl vasele, închid ușa de la bucătărie, nu cumva sa deranjez pe cineva cu rezonanța furculițelor sau a cratițelor, iar când fac mâncare, pun hota aspirantă, ca să nu deranjez vecinii cu mirosuri proprii, care ne plac nouă, dar poate care nu le plac lor…

În acele momente, când eram aproape revoltată de tupeul noilor veniți de a umple grădina blocului și apartamentele care o înconjurau cu gălăgia și mirosurile lor, uitasem că trăisem și eu, cu aproape 30 de ani în urmă ceva similar, dar de data aceasta, nu în calitate de „franțuzoaică integrată” ci, ca „nouă venită” din România.

In vara anului 1991, locuiam o cămăruță studențească în mansarda unui „palazzo” parizian, în cartierul Sena – Turnul Eiffel.

Într-o bună zi, îngrijitoarea imobilului mi-a atras atenția (cei drept, cu delicatețe) că vecinii se plâng de mirosuri urâte care ar veni de la mine, mirosuri de bucătărie! Am fost șocată dar nu am putut sa neg în sinea mea că făceam cu bucurie de mâncare în cămăruța mea. Duminica la prânz, invitam pe Susanne la masă și îi făceam ce credeam eu mai bun: frigărui de carne de porc, sau copane de pui, etc. De-abia venită din strâmtorarea culinară din România, aceste miresme reprezentau pentru mine un lux minunat, numai bun de a fi împărtășit!

Or, miresmele bucătăriei mele românești, migrau pe scările blocului, intrau în apartamentele vecinilor, și se impuneau cu o vehemență nedorită de ei. Mulți dintre ei mâncau la restaurante, ori cumpărau mâncare gata făcută de la vreo prăvălioară, iar cei ce găteau totuși acasă, își foloseau din plin hotele aspirante de bucătărie. Eu, dimpotrivă, cu nevinovăția imigrantului, mă desfătam cu ferestrele deschise de mirosurile îmbietoare ale preparatelor mele culinare, nefiind deloc conștientă de „sacrilegiul” pe care îl reprezintă acestea pentru nările fine ale vecinilor mei.

La fel și în privință zgomotului: cântam la vioară cu convingere. Este adevărat că atunci când studiam puneam totdeauna surdina de plumb, care lua sonoritatea plină a viorii. Cu siguranță însă, sunetul rămânea suficient de puternic ca să străbată ușile firave ale camerei, spre coridoare…

Foarte curând însă, m-am trezit din această inocență a emigrantei. M-a scos din ea, însuși Jacques Chirac, viitorul Președinte al Franței.

Luasem un obicei foarte bun: la două-trei zile, îmi cumpăram un ziar național, ca să fiu la curent cu ce se întâmplă în lume, dar mai ales în țara mea de adopție: Franța.

Astfel, toate ziarele scriau, – și la radio se comenta încontinuu -, o afirmație făcută de Jacques Chirac, la acea oră doar Primar al Parisului, la un dineu oficial care a avut loc în luna iunie 1991 la Orleans, în prezența a 1300 de invitați. Ca să fie pe placul comesenilor, viitorii alegători la prezidențiale, Jacques Chirac a mărturisit că îi înțelege pe francezii care nu mai suportă „zgomotul și mirosul” imigranților!!! (El făcuse mult în favoarea emigranților pe vremea când era Prim Ministru, – și cea mai importantă a fost legea de regruparea familială. Chiar această afirmație despre „zgomotul și mirosul” imigranților a regretat-o public, câțiva ani mai târziu… Dar fraza aceasta a rămas bine înfiptă în toate amintirile legate de fostul Președinte!)

Asistând eu la această dezbatere publică în jurul „zgomotului și mirosului” imigranților, nu numai că am înțeles ceea ce îi deranjau pe vecini în comportamentul meu dar am început sa mă ascund într-o discreție profundă: cum spuneam mai sus, când spăl vasele, închid geamurile, cânt la vioară numai cu surdină – și cu geamuri închise ¨- iar la pian mi-am instalat un sistem silențios care îi ia sunetul complet și îl transformă într-un pian digital. (Pot să mă ascult la căști, ne deranjându-l nici pe Mohamed care vizionează emisiunile de la televizor, în același salon!!!)

Si în ceea ce privește mirosurile am devenit obsedată: nici un miros de mâncare nu mai sălășluiește necontrolat în apartamentul nostru!!!

După această luptă de aproape 30 ani cu „zgomotele și mirosurile” noastre, acum le primim cu ostilitate pe cele venite din partea vecinilor, noii veniți în Franța.

Poate ei locuiau la curte în orașul lor de origine, poate locuiseră în deșert, poate că în comunitatea lor vecinii își vorbeau chiar de pe o terasă la alta, – cum vedem prin filmele orientale!…

Revenind la Fetița Negricioasă, a început să-mi fie milă de ea, că se joacă singurică pe balconașul familiei. De ce mama ei nu o scoate în parc? Curtea noastră dă direct într-un parc cu jocuri pentru copii! Poate că, fiind musulmană, mama nu este obișnuită să iasă din casă printre străini?

A început să-mi fie milă și de mama Fetiței, obligată sa stea în casă singură și nu înconjurată de familie, de vecini și prieteni, ca în țara de unde venea…

Scriam mai sus că nici bebelușii nu țipă, doar că, la puțin timp, în sfârșit, am început să aud scâncetele foarte delicate a unui nou-născut. Parcă această prezență sonoră a bebelușului din curtea noastră a mai diminuat exuberanța fără limite a Fetiței. De fapt, după un timp, mi-am dat seama că bebelușul era și el vecin cu noi: Fetița Negricioasă avea un frățior (nu știu de ce i-am dat de la început sexul masculin și l-am gândit totdeauna ca frățiorul ei!)

Cred că venirea pe lume a copilului a făcut-o pe fetiță mai blândă, vocea ei părea mai puțin biruitoare: poate era o formă de protecție a micuțului frățior?…

În orice caz, luna septembrie a venit și Fetița a început grădinița! Am răsuflat u ș u r a ț i ! Aproape toată ziua era liniște, tatăl ei mai „răgea” seara la telefon, în balcon, dar vremea urâtă de toamnă a venit, am închis ușile, geamurile, și fiecare s-a ascuns în apartamente, astfel am uitat unii de alții!

A fost toamnă, a fost iarnă, a fost primăvară, a venit vara!

Școala nu se terminase încă, așa că băiețașul era singur în balcon în timpul zilei. Era liniștit, vorbea pe limba lui, dar vorbea mai ales cu surioara lui când ea revenea acasă de la grădiniță. Era mai mare plăcerea sa îi asculți! Nu înțelegeam limba lor, nu puteam să disting dacă fetița îi vorbea în arabă sau îi vorbea pe limba lui: oricum se înțelegeau bine. Așa de bine, că aproape îmi era greu sa disting dacă este surioara care vorbea sau bebelușul – de fapt nu mai era un bebeluș, căci avea aproape un an. Mi se părea evoluat pentru vârsta lui! Deși nu înțelegeam ce-și spun, acest „dialog” tainic și parcă „rațional” intre cei doi copilași, mă calma și mă umplea de seninătate.

Din nou toamna a venit, din nou am intrat în apartamentele noastre, dar ieri ne-am întâlnit pentru prima oară, – după aproape un an și jumătate de vecinătate!

Ieșeau din lift: Fetița Negricioasă, mama ei și frățiorul.

Am năvălit de bucurie peste ei, i-am primit „cu brațele deschise” ca pe niște vechi cunoștințe. Dar cum nu știam nici cum o cheamă, o întreb brusc și simplu: cum te cheamă? Fetița Negricioasă și-a pus privirea în pământ cu timiditate și nu cred că a deschis gura. Mama ei, pe care o vedeam tot pentru prima oară, – tânără și frumoasă ca o icoană și cu o dulceață rar întâlnită -, îi scuză timiditatea: fetița vorbește araba. Eu nu m-am lăsat, și cu determinarea unei directoare de școală primară am insistat: nu este la grădiniță? Deci poate să-mi răspundă în franceză la întrebarea „comment t’appelles tu”!

Fetița, tot cu privirea în jos, îmi șoptește cu sfioșenie maximă un nume vocalic: A A…Eu nu înțeleg, repet întrebarea, mama intervine: pe fetiță o cheamă ALLAH. De data asta m-am oprit din șirul întrebărilor pentru câteva clipe căci eram de-a dreptul surprinsă: cum să poarte Fetița noastră Negricioasă numele de ALLAH?

Arunc o privire la frățiorul ei, care mă ignora complet, și era prezent numai în lumea lui: mi-a întărit impresia pe care o aveam auzindu-l gângurind astă vară, prin panoul în sticla care ne separa balcoanele, că este un băiat evoluat, care „se simte bine în pielea lui”, preaiubit de mamă și de surioară. Bineînțeles că am întrebat-o pe ALLAH cum se numește fratele ei (era tot așa timidă că m-am speriat gândindu-mă că poate au cumințit-o prea tare la grădiniță!) NUHR! mi-a răspuns mama, ca sa înțeleg. Frumos nume!, am exclamat eu.

Cum șirul întrebărilor mele inteligente se sfârșise, am vrut să închei „discuția” dar nu mi-a venit nimic în minte altceva decât traducerea din engleză „nice to meet you”, care în franceză sună mai solemn: „încântată de cunoștință”! Este clar că această întâlnire neașteptată, nu numai ca m-a luat prin surprindere dar m-a intimidat și pe mine. Însă eu, în loc sa pun ochii în pământ ca Fetița, am năvălit cu bucurie și forță peste ei.

De ce utilizez expresii așa de puternice? Pentru că, deși în momentul întâlnirii nu am fost conștientă de acest lucru, adevărul este că Fetița nu mă cunoștea absolut deloc, – nici mama ei, nici frățiorul… Eu o auzeam pe ea, îi simțeam reacțiile, știam când vorbește la păsări și frunze, sau, mai pe urmă cu frățiorul ei…când este supărată, când este acasă sau când este plecată, când doarme și când se uită la desene animate…

Ea nu-mi auzise nici vocea, nici vioara, nici măcar zăngănitul cratițelor…Așa de aproape de ea, nu existasem pentru ea…

I-am povestit bucuroasă lui Mohamed că am văzut-o, ca i-am văzut pe toți trei, că mama este foarte frumușică, și cum este îmbrăcată în negru, seamănă cu o călugăriță novice din mânăstirile de pe la noi.

Dar, cum este posibil să o cheme ALLAH? |Mohamed m-a corijat: probabil se numește AHLA!

Oricum o cheamă, este Fetița lui Dumnezeu!

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

1 comentariu Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: