Civilizație masculină – 1

„Cu cât mai departe poți privi în trecut, cu atât mai departe poți vedea în viitor.” (Winston Churchill, 1874-1965)

Istoria cu civilizățiile ei este, din toate timpurile si pe toate meridianele, imensă: aici, in acest acrticol, îmi voi nutri reflexiile îndeosebi din istoria Franței.

Ca totdeauna, plec în povestirile mele de la evenimente recente:

Pe 3 iulie 2020, în Franța, a fost numit un nou Prim-ministru. Deși eu nu aveam nici o simpatie particulară față de vreo femeie de pe scena politică actuală, speram că Președindete Emmanuel Macron va găsi pe undeva in Franța o politiciană demnă de o astfel de funcție de prestigiu.

Dar nu! Președintele a găsit în sud-vestul țării pe primarul unui mic orășel și l-a numit Prim-ministru – Jean Castex.

Deși „mi-a făcut impresie bună” personalitatea actualului Șef al Guvernului, – serios, combativ, autoritar, generos -, nu m-am putut împiedica să mă întreb: unde sunt femeile?

Știam că, până acum, la conducerea guvernelor franceze au fost numai bărbați, cu o singură excepție în 1993 când, pentru câteva luni -și repede ejectată de pe post-, Franța a avut o Prim-ministră în persoana Doamnei Edith Cresson.

Scrutând istoria și consultănd statisticile, am găsit:

-19 Șefi ai guvernului regal („Miniștrii principali de Stat”) sub Vechiul Regim (1598-1792) – printre care Cardinalul De Richelieu și Cardinalul Mazarin,

-172 de șefi de guvern, de la Taleyrand (1754-1838) până la Jean Castex în zilele noastreI și, cum menționam mai sus, historia nu ne-a lăsat decăt nume de bărbați…

Nici printre cei 72 regi și cei trei împărați din istoriei FranțeI nu există nici o femeie! Reginele jucau rolul de „First Ladies” (excepție făcând Blanche de Castille (1188-1252) mama lui Ludovic cel Mare și Maria de Medicis (1575-1642), mama lui Ludovic al XIII-lea, care au condus țara până la majoratul fiilor lor).

Dar, unde sunt femeile?

Răspunsul cel mai firesc, valabil de când lumea, este că ele poartă viața, sunt devotate familiei și asigură „plăcerea” bărbaților.

Eu eram în căutarea acelora care au participat și la viața politică a cetății, a femeilor scriitoare, filozoafe, sau a acelora care au făcut să progreseze stiința omenirii…ca femeile din zilele noastre!

Unde sunt femeile, – întrebare cu rezonanță retorică -, este și firul calăuzitor care va purta reflexiile mele, ca un alt versant al subiectului anunțat în titlu: suntem într-o civilizație masculină.

De la Platon, care considera femeile și copii din Republica sa cu același statut, – de minori-, până foarte curând în istorie, când femeile au obținut drepturi cetățenești egale cu bărbății, drumul a fost foarte lung. și este încă drum lung până ce vor avea aceeași pondere în toate domeniile vieții sociale, politice sau economice, ca bărbății…(și, modest vorbind, același salariu!)

Cine și-ar închipui că în Franța, pânâ pe 13 iulie 1965, soția avea nevoie de consimțamântul în scris al soțului ca să-și poată lua servici, sau să poată să-și deschidă cont bancar în nume propriu!!!

Și, nu este așa de mult cănd deputații francezi dezbăteau (în 1944), despre dreptul la vot al femeii și despre dreptul de a putea fi aleasă în organele publice.

În martie 1944, deputatul Ferdinand Grenier susținea în Adunarea Consultativă, la îndemnul lui De Gaulle, dreptul femeii la egalitate cu bărbații,

„ca astfel să îi manifestăm solidaritatea și voința noastra de a nu o mai trata ca pe o minoră, ca pe o ființă inferioară”!!!

Nu o să citez decât una din reacțiile numeroșilor senatori la această propunere, cea a lui Paul Giacobbi:

„Credeți că este ințelept ca într-o perioadă așa tulbure prin care trecem să ne lăsăm ex abrupto în această aventură care o constituie sufragiul femeilor?”

Accesul egal al femeilor si barbaților la mandatele electorale și la funcții elective a reușit totuși să fie votat în 24 martie 1944.

Și, pentru că până în epoca foarte recentă -a doua jumătate a secolului XX, când trăim o adevărată revoluție a statutului economic, social si politic al femeii- marea majoritate a eroinelor istoriei erau ori fecioare, ori curtezane, am alunecat în jos și în sus cu memoria prin istorie și am căutat personaje feminine care au marcat epoca lor, dar care au și străbătut timpurile și spațiile lumii…

Obișnuiesc să utilizez deseori în aceste istorii, legate de personalități îndepărtate, apelația de legendă, căci multe dintre cele transmise pot să nu reziste la cercetarea istorică actuală.

Incă o remarcă introductivă care îmi pare necesară pentru un cititor din zilele noastre: apelația de „sfânt” înaintea unor personalități istorice poate suna ca „abuzivă” sau chiar „agasantă”. Pentru orice locuitor sau turist al Parisului, „Saint-Germain” este un mare bulevard, „Saint Francois-Xavier”, o stație de metrou. „Saint Remy” este patronul bisericii din cartierul meu și „Sainte Genevieve” este un cartier din mijlocul Parisului, etc. Este dificil, pentru majoritatea dintre noi, să îi închipuim ca persoane care au trăit cu adevărat, care au istoria lor proprie – de cele mai multe ori transformată de legenda timpului- …

Fecioarele războinice

Titlul ales este prea dur căci ele au luptat cu armele generozitătii ale curajului și al înțelepciunii! Setea nestinsă de apărare și libertate pentru popor se nutrea din credința fără margini în ajutorul lui Dumnezeu. (Personalitățile lor, însă, nu inspiră învățăturile tratatelor de morală ale timpurilor moderne și nici catehismele de școală tocmai pentru că au fost persoane vii, implicate cu eroism în problemele epocii lor..)

Aleg să amintesc aici despre trei fecioare consacrate, care au marcat cu legenda lor istoria de pe aceste meleaguri: Sainte Genevieve (Sfânta Genoveva), Jeanne d’Arc și Tereza de Lisieux. Cum scriu despre personalități extraordinare, stilul hagiografic va domina!

Sainte Geneviève – prima femeie politică din Istoria Franței

Panteonul din Paris

Foarte puțini parizieni „o cunosc”. Poate ghizii turistici menționează că, în fața Catedralei Notre Dame, pe malul stâng al Senei, se află muntele care-i poartă numele: La Montagne Sainte Geneviève. Pe această colină se află înaltele institutii de cultură și învățământ: Sorbonna, Colegiul Franței, Facultatea de Drept, Clădirea Vechii Politehnicii – actualul Minister al Cercetării și a Învătamăntului superior-, Ecole Normale Supérieure, Institutul de științe „Marie Curie” și cele mai prestigioase Licee ale Parisului – Louis Le Grand, Henry IV si…Panteonul.

Prevăzut a fi o biserică închinată Sfintei Genoveva, unde să fie depuse moaștele ei, Panteonul a devenit o necropolă în care se odihnesc marile personalități ale culturii franceze: Voltaire, J.J.Rousseau, Victor Hugo, Jean Jaurès, Jean Monet et…Marie Curie. Osemintele Sfintei Genoveva au fost mutate într-o biserică din apropierea Panteonului, Saint-Etienne-des-Monts.

Sainte Geneviève este patroana Parisului.

S-a născut către anul 420 la Nanterre într-o familie de aristocrați galo-romani de origine francă. Tatăl ei deținea prestigioase funcții în Imperiu. El s-a convertit la creștinism iar Geneviève a fost consacrată ca fecioară in slujba Domnului din tinerețe- ceea ce a făcut să devină o adevărată Jeanne d’Arc a epocii sale..

La moartea tatălui, în vărsta de numai 20 de ani, ea moștenește funcția de magistrat municipal de Paris (a fost în timpul vieții, ceea ce numim noi în ziua de astăzi, primărița Parisului). Deși tânără, prin înțelepciunea și forța ei de caracter ea va suține curajul parizienilor în timpul asediului orașului de către hunii lui Atila. A rămas celebru strigătul ei:

„Bărbații să fugă dacă vor, dacă nu sunt capabili să se bată! Noi femeile, ne vom ruga la Dumnezeu atât de mult, că El ne va asculta suplicațiile.”

Cinsprezece ani mai târziu, Parisul este asediat de Childeric 1-ul, regele francilor salieni (-venind din Belgia actuală-). Geneviève reușește să spargă asediul procurând provizii pentru locuitori de prin alte regiuni din Franța, pe transport fluvial.

Femeie de afaceri, apărătoare a credinței creștine, protectoare a orașului, generoasă cu săracii, a avut mult de luptat în lunga sa viață pe toate planurile și, timp de 60 de ani, a dominat viața politică și religioasă a epocii. In acele vremuri se confruntau administrația imperiului Galo-Roman cu popoarele „barbare” care se băteau neîncetat pentru ocuparea vechilor cetăți romane – inclusiv pentru cetatea Luteției (Parisul de azi). Chiar și Sfintei Genoveva i se reproșa originea sa etnică de către populația galo-romană, căci ea avea origine francă (francii erau o confederație de triburi germanice).

Din punct de vedere religios, contactul cu Imperiul Roman a dus la multe convertiri la creștinism dar, cum și în creștinismul din epocă erau mai mule ramuri (catolicismul-roman, arianismul…) confruntările între popoare avea și fundal religios: Vandali, Vizigoții, Burgundii îmbrâțișaseră erezia arianismului, iar Galo-Romanii și Francii erau apărători ai catolicismului-roman.

Sainte Geneviève era extrem de prezentă în toate aceste lupte religioase si politice. De exemplu, la început se opune lui Clovis ca să-l accepte în cetate ca rege, dar găsește o soluție: îl însoara cu Clothilde, nobilă creștină. După un război câștigat, îl convinge să se boteze la creștinismul catolic, pe el împreună cu cei 3000 bărbați care l-au însoțit în război. Vor fi botezati de Saint Remy la catedrala din Reims în 505 sau 507. Participarea intensă la bătăliile religioase i-au adus lui Genevieve și acuzații de „profeteasă” sau chiar de „vrăjitorie”…

Și în zilele noastre, naționaliști înfocați strigă că nici ea, nici regele Clovis sau Clothilde nu sunt francezi!!!

Este drept, doar că Istoria Franței, care este povestită copiilor în școli, începe cu ei!

Știința savantă de azi nu găsește izvoare suficient de fiabile pentru a ne da date sigure despre acele timpuri, dar legendele Sfintei Genoveva, a lui Clovis și al Sfinților care abundă în jurul lor (Saint Germain, Saint Remy) au străbătut veacurile istoriei…

Debora – Judecătoarea

Deși nu are nimic de a face cu Istoria Franței, totuși gândul meu alunecă cu încă vreo 1700 ani, departe în istorie, la un personaj care este „făcut din același aluat” cu cel al Sfintei Genoveva: Debora, Judecătoare în Israel. Legenda ei o găsim povestită în „Cartea Judecătorilor” din Sfintele Scripturi (Jg.4,5).

Succesoare a lui Moise, Debora a luptat timp de 40 de ani pentru menținerea unie credințe pure în Israel, tot timpul în primejdie de a fi pervertită prin contactul popoarelor vecine. (Voi adăuga un compendium de citate din Biblie, pentru ilustrarea rolului Deborei în acele timpuri):

„…fiii lui Israel au continuat să facă ceea ce e rău în ochii Domnului…Domnul i-a dat în mâinile lui Iabin, regele Canaanului. Fiii lui Israel au strigat către Domnul, căci Sisera, șeful oștirii, avea nouă sute de care de fier și, de douăzeci de ani, îi asuprea puternic.

In acel timp, judecător în Israel era Debora, profetesa…fiii lui Israel urcau la ea pentru judecată…

Ea a trimis să-l cheme pe Barac: „ Domnul Dumnezeul lui Israel îți poruncește astfel: „Mergi pe muntele Tabor și ia cu tine zece mii de oameni dintre fiii lui Neftali si dintre fiii lui Zabulon?…

Barac i-a răspuns: „Dacă vei merge și tu cu mine, atunci voi merge și eu; dar dacă nu vei merge cu mine, nu voi merge nici eu”.

Ea i-a zis:

„De mers voi merge cu tine, dar, în felul acesta, slava nu va fi a ta, că Domnul îl va da pe Sisera în mâinile unei femei”….

Barac a coborât de pe muntlee Tabor cu cei zece mii de oamnei dupa el…Si a trecut toată tabăra lui Sisera prin ascuțișul sabiei: nu a mai rămas nimeni. (Jd.4,1-16)

Jeanne d’Arc-Fecioara pe rug

De la Debora, judecătoarea în Israel dar și șefă de război, urc mai mult de 3000 de ani de istorie , – până la Jeanne d’Arc (1412-1431) Legenda ei e cunoscută în întrega lume.

Contextul istoric este cel de al Războiului de 100 de ani care opunea regatele engleze și cele franceze, pe fond de război civil și de lupte fratricide…

De data asta, Domnul era de partea francezilor!

În haine de ostaș, Jeanne a participat la mai multe bătalii, dar cea mai importantă misiune a avut-o pe lângă regele Charles VII, pe care l-a încurajat în lupta cu englezii. Ea a participat activ la întronizarea lui ca rege în catedrala din Reims.

Ceea ce a marcat istoria a fost sfârșitul ei tragic: capturată de ducele de Burgundia și văndută englezilor, dată spre judecare unui tribunal francez condus de episopul de Beauvais -fost rector al Universitătii din Paris-, abandonată de rege, osândită ca eretică și vrăjitoare pe rugul infamiei „La Pucelle d’Orleans” rămâne până la sfârșit fidelă vocației sale. De copilă ea se simte investită de Dumnezeu cu misiunea de a elibera pe francezi de ocupația englezilor: Sfântul Mihail, Sfânta Caterina și sfânta Margareta o susțin în luptă.

A fost reabilitată de regele Carol al VII-lea peste cătiva ani, dar legenda ei, de „Fecioara pe Rug”, impresionează generațiile viitoare.

Am avut ocazia, oh, de câte ori repetată, să ascult Oratoriul Dramatic „Fecioara pe Rug” de Arthur Honegger, pe versuri de Paul Claudel. O operă de o frumusețe zguduitoare, care „servește” bine eroina și epoca ei…

Este nefericit faptul că figura lui Jeanne d’Arc a fost recuperată de partidul naționalist de extremă dreaptă din Franța: au făcut din ea simbolul luptei contra „englezilor”, adică a tuturor străinilor…

Un destin mondial

Deși mai puțin cunoscută de generația actuală în Franța, Tereza de Lisieux este o celebritate incontestabilă: milioane de biserici romano-catolice din lume păstrează cu tandrețe statuia ei – cu fața tânără și înveșmântată în costumul carmelitelor, ținând pe brațe un buchet de trandafiri – .

„Autobiografia” ei este un bestseller mondial – cu mai mult de 50 de milioane de exemplare vândute – și tradusă în 50 de limbi.

Nu cred că exagerez scriind, cu riscul de a șoca pe toți francezii din lume, că „sfânta Tereza a Pruncului Isus” este cea mai cunoscută persoană de origine franceză din lume, depășind notorietatea eroului national Charles de Gaulle, sau scriitori ca Victor Hugo

Ne putem întreba: ce a adus nou lumii creștine această tânăra călugăriță în scurta ei viață (1873-1897) pentru a consola atâtea și atâtea suflete?

Trandafirii pe care-i poartă pe brațe ne amintesc o promisiune a ei: „…eu vreau sa-mi petrec cerul facând bine pe pământ…După moarte voi face să cadă o ploaie de trandafiri”, ca și cum moartea care se apropia de ea (era bolnavă de tuberculoză) îi lăsa destinul neîmplinit…Atâta iubire și generozitate fără margini care o animau nu puteau să se stingă, ci numai sa rodească…

Mistica ei a răsarit ca o oază de simplitate si „accesibilitate” la divin, surprinzătoare într-o epocă așa încarcată ca cea în care trăia – si în care trăim și astăzi – …

La sfârșitul secolului XIX industrializarea era frenetică în lumea occidentală, sistemul financiar mondial își începuse bătălia, cultura abunda în curente de tot felul, iar tratatele savante de teologie încărcau spiritele creștine cu raționamente sofisticate…

In acest context îngreunat al istoriei, gândurile și „teologia” Terezei de Lisieux ne-au condus spre o viziune de o simplitate evanghelică: ea a „repus” în centrul spiritualității simplitatea absolută a Pruncului Isus. Nu se putea o cale mai accesibilă și mai odihnitoare a oricărui suflet de a se apropia de Dumnezeu!

Scriu cu atâta tandrețe despre sfânta Tereza a Pruncului Isus căci mă leagă amintiri personale: „Istoria unui suflet”, autobiografia ei, este prima carte în limba franceză pe care am citit-o. Cu rudimentele mele de franceză de la cursurile liceale și cu dictionarul în mănă aproape cuvânt cu cuvânt, am putut pătrunde în lumea credinței sub îndrumarea ei…

(De curând am avut bucuria de a asculta pe YouTube Missa Sanctae Thereziae ab Infante Iesu – pentru cor de femei și orgă a compozitorului Șerban Nichifor).

Figuri feminine

Ne este ușor să găsim în istoria Franței figuri celebre de scriitoare, de filozoafe, de artiste până spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

George Sand (1804-1876), poetă și scriitoare, a rămas în memoria saloanelor pariziene mai ales prin prietenia ei cu Alfred de Musset și Frederic Chopin.

Colette (1873-1954), membră și Președintă a Academiei Goncourt, a fost propusă pentru Premiul Nobel în 1948.

Anna de Noaille (1876-1933) a fost o poetă și romancieră de origine română (născută Bibesco Bessaraba de Brăncovan).

Despre Simone De Beauvoir (1908-1986), Simon Weil (1909-1943) și, în mod deosebit, despre Fraçoise Giroud (1916-2003), voi scrie în a doua sectiune a reflexiilor intitulate: „Civilizație masculină”.

In acest capitol voi scrie câteva rânduri despre artista Sarah Berhardt, creatoarea de modă Coco-Chanel și despre marea savantă Marie Curie.

Toate trei de origine foarte modestă, ajung prin geniul lor, „staruri” cunoscute în lumea întreagă.

SARAH BERNHARDT (1844- 1923) – ACTRIȚĂ DE GENIU

Delăsată de mamă, fără tată cunoscut, își petrece copilăria într-o mânăstire unde, ca urmare unor elanuri mistice puternice, dorește chiar să se călugareasca. La 14 ani părăsește viața monahală și se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică din Paris.

Victor Hugo a numește „Voce de aur” și toți scriitorii epocii rivalizează în a avea piesele de teatru în interpretarea ei, „Impărăteasa teatrului”: Edmond Rosland, Oscar Wilde, Alfred de Musset... Lirismul său, elocvența amplă a vocii și profunzimea de o inteligență rară a emoțiilor entuziasmează orice public, fără excepție.

Ca „star” internațional, a cutreierat lumea în lung și în lat: Ministrul Afacerilor Externe, Renée Viviani, îi acorđă în 1914 Crucea de Cavaler al Legiunii de Onoare pentru a fi „răspăndit limba franceză în lumea intreagă”.

COCO CHANEL(1883-1971), SIMBOL AL ELEGANȚEI FRANCEZE

Timpul petrecut intr-un orfelinat ținut de maici i-a marcat stilul de modistă: „abolind” crinolinele, dantelele, volanele, corsetele, ea a revoluționat moda prin sobrietate și simplitate, eliberănd corpul femeii. Albul și negrul au devenit culori emblematice a ținutelor Coco-Chanel..

Prin stilul ei, o nouă figură a feminitătii apare: fotografia pe care am ales-o cu ea, luată în 1928, nu si-a pierdut cu nimic modernitatea prin deceniile timpului.

Cunoscut pe toate meridianele, stilul Coco-Chanel este și în zilele noastre o marcă de mare lux, iar parfumul Chanel N° 5 face parte din comorile iubitoarelor de esențe prețioase din lumea intreagă.

MARIA SKLODOWSKA-CURIE(1867-1934) SAVANTA

Ea este prima femeie care a primit premiul Nobel, singura femeie care a primit două premii Nobel și singura persoană din lume care a obținut cele două premii la discipline diferite: fizică și chimie!

Un palmares excepțional pentru cea care, în tinerețe, ca să-și adune bani pentru studii și-a luat de lucru ca guvernantă. Cum studiile universitare erau interzise in vremea aceea în Polonia, ea emigrează la Paris pentru a urma fizica la Facultatea de Științe din Paris. După obținerea licenței în fizică și matematică, lucrează în cercetare, obține doctoratul, colaborează cu Pierre Curie în domeniul magnetismului metalelor, a radioactivității. Ea descoperă polonium, 400 de ori mai radioactiv ca uraniul și radium, 900 de ori mai radioactiv ca uraniu. Astfel „tabloul lui Mendeleev” e îmbogățit cu două noi elemente.

După moartea brutală a lui Pierre Curie, cel care devenise soțul ei, ea preia catedra lui universitară și devine prima femeie Profesor la Sorbona. Își continuă cu eroism munca de cercetare, expunăndu-se la radiații, și cultivă neîncetat colaborarea cu savanții lumii: Marie Curie se angajează alaturi de Albert Einstein în „Comisia Internațională de Coopeerație Intelectuală”.

Fiicele ei, Irène Jolliot-Curie și Eve Curie, vor continua activitatea de excelență a mamei lor.

Vreau să fac aici o remarcă importantă: Marie Sklodowska-Curie a fost susținută în vocația ei exceptională de întreaga familie Curie: de Pierre Curie, soțul ei, de socru ei, de cumnați…Este singura eroină de care am amintit în acest parcours istoric care a avut o viață de soție, de mamă, în același timp cu activitatea prolifică de eminentă savantă!

Marie Curie este și prima femeie înmormăntată cu funerarii nationale în Panteon iar Institutul de Știinte din Paris îi poartă numele.

Gânduri deschise…

Aruncând cu admirație câteva gânduri spre mari figuri, mari legende feminine din Istoria Franței, pioșind prin secole și milenii de istorie, rămân cu o întrebare de fond: unde sunt femeile? Femeile scriitoare, femeile filozoafe, șefe de curente sociale și politice sau de întreprinderi economice majore ?

In un al doilea articol voi cauta unele piste de înțelegere a acestei situații în istorie, cu o privire mai insistentă pe cauzele și manifestările „civilizației masculine”.

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

1 comentariu Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: