Cum pun o poză sau un comentariu pe Facebook – în limba română, cel mai des – primesc un like din Sahara. Pe Messenger pot schimba și vești personale cu Myriam – ne trimitem poze…

Până acum, cunoscând afecțiunea ei față de mine, mă bucuram de modestele noastre mesaje reciproce și mi se părea ceva firesc… Zilele trecute m-am trezit exclamând: „mesajul acesta vine pentru mine tocmai din Sahara!?” și astfel au început să-mi sosească în mintea și sufletul meu, amintiri…Și, cum voiajele „peste mări și țări” nu sunt de actualitate în timpurile acestea, o să vă povestesc o călătorie „în țările calde” de acum câțiva ani: bogățiile memoriei sunt, pentru fiecare dintre noi, nesfârșite…

Am fost pentru o săptămână în Algeria: am rămas 3 zile la Alger și 3 zile ne-am dus în Sahara. Deși voiajul a fost scurt,- ținând cont că Algeria este o țară mare (de 4 ori suprafața Franței și de 8 ori suprafața României) și cu istorii variate -, a fost pentru mine deosebit de bogat…

Am avut intenția să povestesc impresii de-ale mele din Sahara, unde am găsit priveliști și tradiții din „altă lume” pentru imaginarul meu european. Dar, cum nu puteam să ajung în Sahara fără să trec prin Alger, voi poposi și cu povestirea, – cum am poposit și în timpul sejurului nostru -, în Alger.

Când am cunoscut-o pe Myriam, ea lucra la Ambasada Canadei din Algeria. De atunci, lucrează ca profesoară de limba engleză în orașul Laghouat din Sahara, este măritată cu un medic și are doi băieței.

„Alger La Blanche” = „orașul cel alb”

În zilele noastre, majoritatea celor care călătoresc între Franța și Algeria preferă zborul cu avionul. Priveliștea Golfului orașului Alger este impresionantă dar, se pare, mai puțin spectaculoasă decât apropierea de coastă, plină de vrajă, a unui vapor.

Peisajul care se deschide în fața ochilor era impozant: ne apropiam de un amfiteatru uriaș, plin de verdeață și de clădiri albe, a cărui scenă era chiar marea…

Orașul Alger urcă de la nivelul mării pe coline. Am luat două poze de pe balconul prietenei mele, care pot ilustra cele două aspecte: în prima poză, vedem spre stânga clădiri și arbori: în depărtare se zărește un palat otoman. Pe poza din dreapta, priveliștea duce spre port.

Voi mai pune două poze care ilustrează cu fidelitate numele dat Alger-ului ca „Orașul alb” :

Cum Algerul este așezat pe malul Mediteranei, are multe faleze de promenadă, dar și șosele și bulevarde care acompaniază – etajate – țărmul mării.

Dacă îmi scrutez memoria, dintre toate capitalele vizitate de mine, site-ul cel mai fericit este cel al orașului Alger: Mediterana, colinele, soarele, palmierii… (Privind în jurul meu mă gândeam: înțeleg de ce francezii au făcut război pentru păstrarea Algeriei! Cum să lași atâta frumusețe – și atâta bogăție -, fără să te bați!)

Bineînțeles, multe cartiere elegante datează din epoca colonială. Sunt și cartiere vechi, tradiționale, cu străduțe înguste, unde case modeste se învecinează cu palate otomane: La Casbah.

Există și construcții de o eleganță contemporană ca și Conservatorul de Muzică sau sediul Ministerului de finanțe:

M-au impresionat la Alger „autostrăzile” urbane, care se duc în toate direcțiile, se încrucișează, se etajează !

Într-o după-amiază, plimbându-ne prin oraș, – la întâmplare – și privind noi cu mirare acest spectacol urban, – palmierii, cerul senin, marea și zumzăiala mașinilor care circulau cu mari viteze în jurul nostru-, am fost reperați de o polițistă voinică cu ochi de vultur. Considerând ea că nu era locul ideal pentru contemplație, s-a uitat urât la noi, a oprit un Taxi cu autoritatea ei naturală și i-a ordonat să „ne evacueze” din zonă!

Am remarcat că, de fiecare dată, taximetriștii, din propria lor inițiativă, ne protejau. Vedeau imediat că suntem străini (chiar Mohamed, deși născut la Alger, este reperat ca „străin”). Erau deosebit amabili.

O să anticip cu povestirea mea la plecarea din aeroport spre Franța în ultima zi, relatând un incident pe aceeași temă: străinii sunt protejați în raport cu localnicii, doar că atmosfera creată în acele circumstanțe va fi mult mai tensionată:

Avionul nostru a fost rechiziționat de un grup de turiști străini care sosiseră din sudul Saharei, din Tamanrasset. Nu știu ce pățise avionul lor dar voiau să ne ia avionul nostru, fiind noi în majoritate „autohtoni”. Derutată , – și revoltată în sinea mea -, m-am îndreptat spre un grup de polițiști cu mustață neagră și i-am întrebat ceva de genul: „ce se întâmplă, eu ce fac?” I-am simțit și pe ei derutați: nu le vorbeam nici ca un francez din Franța, nu vorbeam nici franceza cu accent marocan, tunisian, american…Si-au dat seama „că sunt din altă lume”, necunoscută de ei și mi-au făcut numai un semn rapid: „Dumneavoastră urcați imediat în avion!”

Acum revin cu povestirea la o experiență dulce, de neuitat : dimineața petrecută cu Myriam la Bain-Maure. Băile Maure, (Hammam) fac parte din tradiția cea mai veche și importantă a vieții în lumea Orientală.

Sunt încăperi foarte mari, cu pereții în faianță, cu arcade, cu separeuri, cu bănci în marmură. (Bineînțeles, sunt băi speciale pentru femei și altele pentru bărbăti). Este un loc de întâlnire de primă importanță socială: se vine în familie, se reperează fetele de măritat – și familiile lor -, se fac negocieri, se transmit vești (sau bârfe) de tot felul. Baia-Maură este mai mult decât un club: este o instituție.

Pentru mine a fost, cum spuneam, o experiență de neuitat: m-am spălat toată dimineața urmând toate ritualurile : masaje, pietre calde, izvorașe răcoroase… Dar, deși trăgeam cu ochii peste tot să văd care-i treaba, ne cunoscând pe nimeni, nu am avut privilegiul social al comunicării: doar cu Myriam ne trimiteam zâmbete de sub arcade…

După baie, am trecut în salonul de coafură. Cu toate amabilitățile din lume, nu știu ce mi-au făcut timp de o oră, doar știu că am ieșit de acolo ca o păpușe înroșită!

Revin la culoarea albă a orașului și al clădirilor: cine întreține această culoare, deseori impecabilă?

Statul!

Statul algerian este bogat în resurse naturale: petrol și gaze. După terminarea epocii coloniale franceze și după război (1962), întreprinderile importante au fost naționalizate, astfel, statul este „proprietarul” acestor bogății și al industriei legate de ele. Beneficiile se mai pierd prin buzunarele conducătorilor, ale generalilor de armată, dar sunt și distribuite poporului. Infrastructurile sunt în mare progres – și sunt vizibile peste tot – : au peste 5000 de km de autostradă, Metrou nou, Aeroport nou, Universități, Spitale, etc….și o Mare Moschee terminată în 2019.

Statul algerian finanțează întreținerea în stare curată a clădirilor. Dar, această culoare idilică, albul, în cartierele populare este mult mai jupuit iar ferestrele sunt împodobite cu toate culorile: sunt rufele locuitorilor agățate la ferestre pentru uscare, fluturând ca niște stegulețe pe fațadele blocurilor…

Printre nenumăratele clădiri și monumente, un sit privilegiat îl ocupă Bazilica Notre-Dame d’Afrique (Maica Domnului din Africa). Este un loc de pelerinaj pentru oameni rugători din toate religiile și națiile.

Este o clădire monumentală construită pe o faleză înaltă, astfel este vizibilă de peste tot în Alger. De la înălțimile colinei pe care se află bazilica, este o priveliște largă și minunată peste oraș și peste Golful Aleger-ului .

Este un loc de consolare: mama lui Mohamed, sora lui și el însuși urcau dealul la Biserică ca să aprindă lumânări.

Pe frontispiciul Bisericii am avut o surpriză înduioșătoare: prezentarea Bazilicii era scrisă în arabă și în română!

Ruine și pești

Mohamed a contactat un coleg din tinerețe, – întâlnirea a fost tandră -, și au plănuit să mergem la Tipaza, un oraș muzeu, cu urme de prin epoca feniciană, pe care s-au adăugat vestigii ale altor civilizații: grecii, romanii, arabii, otomanii, francezii, au trăit pe-acolo…Era la o distanță de 60 de km de Alger. Pe drum spre orașul Tipaza se afla chiar localitatea unde francezii au debarcat în 1830 pentru cucerirea teritoriilor locuite de algerieni: Sidi Ferouch.

Eu, care am un sentiment adânc în fața istoriei, am avut totuși și un gând mai ludic: aflasem că la Sidi Ferouch se găsește și o frumoasă plajă populară, asă că am propus un popas. (Era frustrant pentru mine să plec de pe Coasta Mediteranei fără să fi făcut nici măcar o baie în mare! La Alger, unde monstru urban își varsă intestinele, nu sunt posibile astfel de plăceri în zilele noastre. Mohamed locuia în copilăria lui la Alger pe malul mării. Dar în acele timpuri, copiii puteau să-și petreacă toată ziua în apă…)!

In timp ce „băieții” s-au dus într-o braserie din stațiune ca să mă aștepte, eu m-am zvârlit cu vioiciune în apă. Erau în jurul meu tot felul de chipuri frumoase, surâzătoare și comunicative. Erau numai băieți de vreo 11-12 ani. Erau așa de mulți că am crezut că au venit într-o colonie de vacanță.

Mai înot puțin și mă trezesc într-un cârd de tineri la vârsta armatei (17-19 ani): poate au venit cu regimentul, m-am gândit eu!

Îmi atrage atenția o mlădiță tânără de mână cu iubitul ei, dar care a intrat complet îmbrăcată în apă! Privesc în jur și îmi dau seama dintr-o dată că eram singura femeie care se bălăcea în voia ei în apă!

„Dar unde sunt femeile?” m-am întrebat și am început să scrutez împrejurimile. În depărtare, înfofolite din cap până în picioare ca niște măicuțe din mănăstirile de pe la noi, se ascundeau și de soare…

Ies cu rapiditate din apă, nu pentru că mi-era rușine că eram despuiată, dar pentru că eram revoltată de această discriminare masivă…

Am plecat imediat spre Tipaza, orașul consolării mele.

Tipaza este o bijuterie arheologică, sit mondial UNESCO, și cum povesteam mai sus, o mulțime de straturi de civilizație și-au lăsat urmele. Noi ne-am instalat într-o mare cetate greco-romană, într-un parc antic… Eram singuri, ne puteam odihni pe pietrele străvechi, mângâiam cu blândețe coloanele rămase prin milenii. Ne ascundeam de soare la umbra unui măslin…

Mă uit peste faleză în apă și văd minunății : marea acolo era colorată cu culorile curcubeului, verzuie, albăstruie, aurie, dar mai ales de o claritate nemaivăzută. Era plină de viață: peștișori bucuroși să ne vadă zburdau în toate direcțiile. Ce frumusețe! M-am crezut pentru o clipă în fața unui televizor uriaș, căci numai în filme văzusem așa bogăție!

Ca să mă scoată din extazul meu, Mohamed și prietenul lui mă invită la restaurant. Din nou mă găsesc în ruine de pe vremea romanilor. Masa și scaunul meu atingeau un zid antic. Am avut o oarecare senzație de sacrilegiu dar m-am gândit: localnicii de pe coasta Mediteranei sunt așa de obișnuiți cu rămășite de prin atâtea epoci și civilizații, că le-au „domesticit”…

La restaurant ne-au servit la fiecare un platou uriaș, plin cu tot felul de pești. Mi-au trecut prin cap două expresii :”orgie culinară”, „ipocrizie”! Ne minunăm de viața plină de toate frumusețile din lumea peștilor și apoi îi privim cu lăcomie în farfuriile noastre!

In drum spre Ghardaia

Myriam ne-a cumpărat bilete de avion și ne-a rezervat cameră la hotel pentru trei zile, în orașul Ghardaia, la 600 km la sud de Alger, în plin deșert.

După ce avionul a ieșit din zona capitalei am avut impresia că foarte repede am ajuns în Sahara. M-a cuprins un sentiment de angoasă văzând numai și numai același peisaj, la infinit: o senzație de lume străină, de coșmar, făcut din nisip și cer alburiu, îmi invada ființa…

Ajunși însă în micul aeroport din Ghardaia, am rămas o clipă mirată: numele meu se afla scris cu litere mari pe turnul de control aerian: ZAKARIA.

Mohamed mi-a explicat că aeroportul poartă numele unui mare poet algerian, născut pe aceste meleaguri, Moufdi Zakaria.

În timp ce ne uitam noi în sus la steag și Mohamed îmi povestea despre poet, toată lumea din avion a dispărut, ca mâncați de deșert…

Aveam impresia că suntem pe un parking și nu pe un aeroport! Nici urmă de taxi, căci ne aflam pe un parking-aeroport complet gol. În zare, spre ieșire, am văzut un autoturism modest, cu un om mic și negricios alături..se părea că ne așteaptă. „Poate vor să închidă parkingul” m-am întrebat eu, total pierdută în spațiu!

Într-adevăr domnul acela ne aștepta. Își dădea seama mai bine decât noi că nu aveam cum să ajungem în oraș (care era cam la 18 km), și că trebuia să ne ia cu el.

Drumul prin deșert pe șosea era drum prin deșert: nimic, nimic, adică numai nisip…

Domnul cel amabil a început sa ne vorbească: „Aici este Universitatea”. Eu, vă jur că nu vedeam nimic! După vreun kilometru ne spune: „Aici este campus-ul pentru studenți”. Apoi am trecut pe lângă „Facultatea de litere”…Noi nu vedeam decât dune de nisip până dincolo de orizont…

Nici dacă ar fi folosit verbele la viitor – și nu la prezent – tot nu am fi putut să-l credem. Mi-a trecut o clipa fugară prin cap că domnul șofer are halucinații: auzisem vorbindu-se despre mirajele deșertului…

Ajungem pe o colină, oprește mașina și ne arată în zare orașul – sau o parte din orașele de pe valea răului M’zab (!!!). Ghardaia este un oraș făcut din cinci orașe: este un pentapol, pentapolis.

Localitatea se întinde pe mai mult de 300 km pătrați (este de trei ori mai întins ca orașul Paris) și administrează o regiune de 8 000 km pătrați (de două ori suprafața Olandei).

Fiecare oraș are un turn de control, o școală, o piață și o moschee.

Domnul cel amabil ne-a condus în centrul orașului până la hotel și luându-și rămas bun, ni s-a prezentat: era medic la spitalul din Ghardaia.

Vânătorul de lăcuste

Hotelul mi-a părut imens căci era gol: nu erau turiști. Algeria ieșise de puțin timp dintr-o „perioadă neagră” din istoria ei, cu teroriști, victime și populație îngrozită. De turiști, nici vorbă! De atunci încoace, m-am informat și Ghardaia a redevenit un sit major pentru turism: este patrimoniu UNESCO. Marele arhitect francez LeCorbusier s-a inspirat enorm din arhitectura și urbanismul acestor așezări.

Restaurantul hotelului era curat și spațios dar eram aproape singuri: mai era un francez acolo și am luat dejunul împreună. L-am întrebat ce face acolo, de ce a venit, căci se vedea de la o poștă că noi eram singurii turiști. El era vânător de lăcuste!

Prima oară în viața mea am auzit despre o asemenea meserie. Ne-a explicat că lăcustele sunt foarte periculoase: în norul de lăcuste pot fi miliarde care, unde se pun, rad totul. (Am înțeles oarecum, gândindu-mă la cele 10 plăgi ale Egiptului povestite în Biblie).

El, vânătorul, zboară cu avionul urmărind cu patimă cuibul unde lăcustele și-au depus ouăle, și cum ies larvele, le stropește cu insecticid. Astfel „omoară răul din fașă”. (Cum ne-a dat să înțelegem că și anumite provincii din Europa sunt amenințate de lăcuste, am realizat importanța „vânătorilor de lăcuste” din Sahara).

Cetatea moabiților

Am pornit-o la plimbare prin orașul Ghardaia… Era frumușel, cu arcade și palmieri.

Aceste orașe sau sate, nu știu cum să le numesc, – poate, mai bine le voi zice „cetăți”- , sunt extrem de vechi. Au fost construite pe la anul 1000. Comunitățile străvechi – berberii, moabiții și arabii conviețuiesc de veacuri, câteodată în pace, altădată cu violențe!!!

In ziua aceea planificasem o vizită în cetatea Moabiților, Beni Izguen. Este o cetate, căci sunt izolați de ceilalți locuitori ai Ghardaiei – și de turiști -, prin ziduri, dar mai ales prin tradiții foarte puternice. Nici un străin nu poate intra în oraș decât acceptat și acompaniat de un ghid oficial (numit de „sfatul înțelepților”). Nimeni nu poate rămâne peste noapte acolo , -nu sunt hoteluri sau restaurante-, și turiștii nu au voie să facă fotografii.

Moabiții sunt un popor străvechi care au fugit din Orientul Mijlociu în secolul VI și s-au refugiat în nordul Saharei. De atunci ei urmează, fără abatere, tradițiile ancestrale. Străzile orașului sunt înguste și în pantă.

Copiii lor nu sunt numai școlarizați dar și foarte supravegheați printr-un program strâns: de la 8 dimineața la 9, studiul Coranului în arabă și rugăciune, apoi urmează orele de cultură generală în arabă, franceză și engleză până la 4 p.m. De la 5 la 6 seara din nou sunt luați la studiu la moschee. Nivelul școlar cred că este foarte ridicat, căci mulți ajung să facă studii înalte, în Algeria, America, Canada, Franța…Prin tradiție, Moabiții sunt mari comercianți. Pleacă în lumea largă dar sunt și extrem de atașați de poporul lor.

Femeile din cetatea pe care am vizitat-o, sunt îmbrăcate în alb din cap până în picioare. Nu este dezgolit decât un singur ochi!!!

Îmi păreau niște umbre grăbite și speriate.

Apoi, ghidul nostru ne-a condus pe o terasă la mare înălțime de unde vedeam la depărtări: se vedea satul palmierilor cu reședințele de vară a localnicilor. (Nu prea înțelegeam de ce aveau nevoie de reședințe de vară când eu aveam impresia că acolo este vară continuă…)

De pe terasă ne-am urcat în turnul de veghe. Am remarcat că toate orașele sau cetățile aveau turnul lor de veghe – element tot atât de important ca și moscheea, piața, școala…

L-am întrebat pe ghid ce urmăresc cu atâta ardoare, deși eram aproape sigură că-mi răspunde ceva de genul: atacul inamicilor!

Dar nu! Locuitorii acestor așezări pândesc apa! Vine pe neașteptate, cu forță, aduce în vâltoarea ei copaci, animale moarte și noroi. Înghite totul în calea ei. Din nou mi-a venit în minte episodul de la Marea Roșie din timpurile biblice, când apa „a înghițit cal și călăreț” din armata egipteană care îi urmărea pe evrei.

Am văzut venind pericolul: în orașul Ghardaia, pe albia răului, care era complet seacă, erau chiar mașini care staționau!!! Ingrijorarea mea a fost confirmată de nenorocire: doi ani după vizita noastră la Ghardaia, apele au venit și au ras în drumul lor mii de case, au făcut peste 40 de victime umane, etc.)

Dar cei din regiune și mai ales cei din cetatea Moabiților au un sistem ancestral de păstrare a apei, instalații sofisticate, filtre de tot felul pentru trunchiurile copacilor, pentru corpul animalelor moarte. (De exemplu, utilizează restul animalelor ca îngrășământ natural pentru culturi).

Este ingenios nu numai sistemul de captare și păstrare a apei, dar și modul de distribuire. Fiecare casă, familie, primește apă în mod just, de la „trezoreria” comunității, prin canale.

La piață

SOUK-ul (adică piața) este o instituție socială importantă, ca și școala sau moscheea: este nu numai loc de vânzare a produselor și aprovizionare pentru populație, dar mai ales este loc de întâlnire socială, a locuitorilor între ei dar mai ales cu negustorii care vin de pe alte meleaguri…

Spațiul consacrat pieții era mare, iar în jur, sub arcade, erau tot felul de magazine.

Plimbându-ne noi agale pe sub arcade, Mohamed s-a oprit în fața unui magazin de marochinărie: brusc, avea nevoie de un sac de voiaj! Nimic deosebit printre exponate, după părerea mea, dar Mohamed a început să discute deja prețurile…Eu mi-am dat seama imediat: costul unui sac, în această prăvălioară de SOUK, era mai mare decât ar fi fost în cel mai luxos magazin de pe Champs Elysee din Paris…În plus, Mohamed avea în față un negustor de „talie internațională”, căci am spus deja că mohabiții sunt mari negustori, de veacuri și veacuri…Simțind însă pe soțul meu prins în jocul târguielii și nevrând să-l inhib cu luciditatea mea (și în pus, mă făcuse să înțeleg din priviri că femeile nu au nici un cuvânt în astfel de locuri și astfel de ocazii), m-am dus să mă plimb prin piață singură…

Fără mare entuziasm, hoinăream agale printre tarabele cu măsline de tot felul, cu fructe uscate…și cu bijuterii. Cum aveam timp liber, probam inele în argint, brățări cu pietre rare…Dar cel mai mult mi-au atras ochii tarabele cu mirodenii și cu tot felul de ierburi: adevărate expoziții în aer liber…

Dintr-o dată m-a fulgerat o luciditate: eu însămi eram la expoziție!!!

Eram singura femeie în SOUK! În schimb erau sute de bărbați!

Nu am simțit nici o ostilitate în privirile lor ci dimpotrivă, un fel de îngăduință și ocrotire. Își dădeau seama că eu nu îmi dau seama bine unde mă aflu! Eu nu cunoșteam legile, regulile, interdicțiile ancestrale, – veneam „din altă lume”…

Când am ales titlul general al povestirilor mele, „În altă lume” am avut în vedere cele două versante ale acestor întâlniri cu locuitorii de pe aceste meleaguri: eu mă duceam la descoperirea „altei lumi”, dar și eu eram din „altă lume” față de lumea lor.

Deșert și belșug

A doua zi am obținut de la Primărie un ghid turistic care ne-a plimbat cu mașina printre nisipuri…La ieșirea din oraș mi-a plăcut șoseaua frumos asfaltată, florile blânde de pe mijlocul drumului și șiragul de case foarte bine întreținute – un peisaj urban surprinzător în această imensitate de nisip-!

Toate casele aveau același aspect. Cartierul acesta nou, ne-a explicat ghidul, este construit din fondurile negustorilor bogați, pentru familiile sărace din comunitatea Mozabiților. L-am întrebat dacă nu este „bătaie” pe case sau „favoritisme”. Mi-a răspuns că nu, căci Consiliul Bătrânilor (sau a Înțelepților) hotărăsc de comun acord cărei familie să-i fie dată casa.

La un moment dat ne-am oprit să intrăm cu propriile noastre picioare prin dune, ca să simțim arsura nisipului și astfel să rămânem cu amintiri înflăcărate!!!

Vă închipuiți ce moment am trăit când am ajuns într-o oază! O minunăție! După atâta nisip și monotonie, să intri într-o grădină luxuriantă, umbroasă…Să întâlnești oameni (nu numai dromaderi…)

Gazdele ne-au primit într-un salon răcoros cu pereții în faianță și ne-au onorat cu curmale și cu lapte de capră, după tradiție. Apoi am servit cuscus din carne de cămilă.

În timp ce noi luam masa în interior, în curte luau masa vreo 20 de oameni veniți cu o caravană. După plecarea lor ne-am dus și noi în curte sub un cort, servind fructe și cafea. Nu covoarele cu care era îmbrăcat cortul făceau farmecul acestor clipe ci curtea răcoroasă: un dud imens trona în mijlocul curții cu ramurile „conduse” ca să formeze o adevărată terasă (cum se face pe la noi cu ramurile viței de vie).

Un alt fapt m-a impresionat: cum se termina cortul începeau nisipurile nesfârșite…Chiar am fotografiat floarea deșertului, „vecina noastră”.

Drumul de întoarcere prin deșert nu mi-l mai amintesc dar îmi amintesc casa, grădina și florile din curtea ghidului nostru. Era locuința lui de vară, în satul palmierilor. (Ne-a confirmat ceea ce ne spusese cu o zi înainte ghidul orașului, că apa este distribuită în mod echitabil la toți locuitorii, printr-un sistem de canale subterane, ca în timpurile străvechi).

Nu am fotografiat casa – care era splendidă, albă, răcoroasă, spațioasă, cu multe încăperi și terase deschise sau închise – , ci doar grădina…

Urcând pe terasa casei, am zărit multe antene parabolice în sat. Ghidul care ne-a condus în acea zi avea și propriul lui site – internet. Mai mult, ne-a mărturisit că, cea care-l ajută cel mai mult în informatică este fata lui, elevă la Liceu. (Astfel, fetele din aceste locuri, chiar dacă sunt și vor rămâne probabil mai cuminți decât tinerii din lumea occidentală, sunt deschise noii civilizații în care omenirea a intrat…)

Utopia prinde viață

Toate poveștile mele din Sahara, în orașul Ghardaia și din împrejurimi sunt deja vechi! Astăzi, consultând noi informații pe internet despre acest oraș, m-am minunat: câte au putut să se schimbe de atunci!!!

În zilele noastre, cetatea din pentapolisul Ghardaia pe care o vizitasem- BENI ISGUEN – este total ecologică, clasată în patrimoniul mondial UNESCO: fiecare locuitor plantează și are grijă de un palmier, un pom fructifer și de o explozie de flori. Nici o risipă, curățenie, igienă absolută și frumusețe: acestea sunt devizele lor.

In orașul Ksar Tafilelt, utopia ecologică și de trăire în comun, devine realitate.

Chiar aeroportul din Ghardaia este de nerecunoscut. L-am descris ca un „parking” în amintirile mele, dar locuitorii regiunii au construit intre timp un aeroport modern!

Însă nu pot să sfârșesc povestirea călătoriei noastre prin Sahara fără să vă scriu ce s-a întâmplat cu visul domnului doctor, cel care ne-a condus cu atâta amabilitate de la aeroport în orașu Ghardaia: visul lui, – și al tuturor locuitorilor orașului, cu siguranță -, s-a realizat. Campus-ul studențesc există, universitatea există și 10 000 de studenți o frecventează.

Ieri am primit un mesaj de la Myriam, prietena mea din Sahara, cu o imagine: o elevă de la Liceul lor din orașul Laghouat, a avut cel mai bun rezultat la examenul de Bacalaureat. Este onorată cu premiu special al orașului.

Liceele și Universitățile din Sahara sunt frecventate de fete inteligente și curajoase, care vor schimba condiția mamelor lor…

Pun două imagini luate de pe net. Nu sunt luate în mod special din Ghardaia, dar cu siguranță și tinerii de acolo participă la manifestațiile pacifice, de emancipare politică, din zilele noastre: istoria este în mișcare!!!)

Azi și ieri