M-a privit cu un surâs intens, parcă spunându-mi: EU SUNT! Femeia care-l acompania era înaltă, cu figură rece și buze roșii. I-am lăsat să treacă, el la fereastră și ea între noi.

Mai întâi ea m-a agasat cu telefonul: vorbea și-i trimitea tot felul de semne de afecțiune unei prietene. El citea taciturn un text: „poate pregătește un discurs”, m-am gândit eu.

După ce „i-am adoptat” pe vecinii mei de pe locurile A și B al rândului 18, am reintrat în liniștea mea.

Coșmarul

Era un gând care mă tulbura încontinuu: sunt în realitate sau într-un coșmar? Sper că nu este realitate, sper că este un coșmar și când mă voi trezi, totul va fi ca înainte…Nu mi-am închipuit că voi ajunge să doresc un coșmar sau să mă rog lui Dumnezeu pentru a mă afla într-un coșmar!

Miuța nu va mai fi, am văzut-o moartă, este în altă lume. Nu va mai fi în realitatea noastră, nu va mai suna telefonul ca în fiecare zi cu numele ei înscris, nu-mi va mai recomanda cu pasiune ce cărți să citesc, ce emisiuni să ascult…Eu nu făceam față pasiunii ei: totdeauna a avut o forță pe care eu nu o aveam, un spirit de organizare pe care eu nu-l aveam. Timpul ei era mult mai lung, activitatea ei era mult mai largă, inima ei mai generoasă.

Vroia să împărtășească ce simte, ce știe, ce află, ce face și eu eram un interlocutor iubitor, dar foarte limitat. Noroc că mai avea mulți alți interlocutori în multele vieți pe care le trăia în același timp: copiii o solicitau – sănătate, educație, distracții -, la spital se confrunta în fiecare zi cu viața, cu moartea și cu „învierea” adormiților de la anestezie; viața de rugăciune și viața bisericii era însăși viața ei, angajarea în politică ca cetățean activ era o urgență nesfârșită. Și nimic nu o descuraja…

Până la sfârșit…atunci cred că nu numai boala a ucis-o: toate aceste pasiuni, vieți, griji s-au acumulat pe capul și sufletul ei până la descurajare…Cu o zi înainte de a intra în agonie mi-a spus: „nu mai pot, mi-e greu, nu mai pot trăi în lumea aceasta”.

Neprevăzute

Tocmai scosese o carte în 2021: „Neprevăzut și Decizie – Fundamente ale gândirii decizionale sub risc și incertitudine”. Nu eram la curent. A vrut o sticluță cu vin alb în timpul colațiunii din avion și, cum eram aproape de steward, am luat-o și i-am întins-o : „poftiți Domnule Prim Ministru”. Din nou m-a privit intens și ne-am zâmbit.

Pe ton de glumă am început convorbirea cu el: i-am spus că soțul meu și cu mine facem deseori întâlniri neprevăzute.

Vizitând o dată Mânăstirile din Moldova, în noaptea de Paști ne-am întâlnit nas în nas cu Președintele Ion Băsescu. Așa s-au bucurat de întâlnire că le-am făcut o poză, lui Mohamed și Președintelui, cu mâinile pe umăr unul cu altul de parcă erau colegi de școală și nu se mai văzuseră de-o viață!

Acum un an, ducându-ne să ne vaccinăm, Prim Ministrul Franței Jean Castex îmi iese în față, îmi zâmbește și mă întreabă dacă vreau să fac o poză cu el: îi aliniază pe Olivier Verand – ministrul sănătății – și pe Amelie de Montchalin – ministrul Transformării și a Funcției publice în Franța și facem toți cinci – cu Mohamed – o poză solemnă.

Petre Roman mă privește cu interes și comentează: sigur sunteți o personalitate din domeniu (politic, medical?). I-am dat un răspuns simplu și dezamăgitor: sunt o femeie comună – dar deschisă la neprevăzut.

Am continuat tirada mea, povestindu-i că într-o seară, plimbându-ne pe o alee din Roma, mașina Papei Francisc trece pe lângă noi „tot așa de aproape cum sunteți Dumneavoastră acum,” ne zâmbește și ne binecuvântează de parcă eram într-un televizor – numai acolo îl văzusem până atunci!

Extraordinar! – exclamă el ca să spună ceva, căci el îl bătuse pe umăr și pe Bill Clinton…I-am răspuns că toate acestea, cum sunt neprevăzute, nu sunt încărcate de vreun merit din partea noastră, dar păstrez aceste momente ca pe niște fotografii puternice în memorie. Astfel, chiar amintirea întâlnirii cu el din după amiaza aceasta va rămâne în simpla istorie a vieții mele.

Continuând să bem sticluța noastră de vin alb i-am mărturisit că eu – să nu-mi sară în cap cititorii mei! – susțin și admir profesiunea de om politic. Petre Roman îmi răspunde: eu nu sunt un om politic, eu sunt un om de știință. Am făcut facultatea la…„Toulouse” – am completat eu – și am intrat în politică pe neprevăzute. „Da”,am răspuns eu, „pe toți evenimentele din 1989 ne-a luat prin surprindere căci pierdusem speranța…Dar după aceea ați intrat în hora cea mare: ați devenit erou al Revoluției”!

„Ați plecat de mult timp din țară!” „Da”. „De foarte demult!” „Da, de pe vremea când erați Prim Ministru”. (Astfel, nu eram la curent nici că a fost Președinte al Senatului, nici candidat nenorocos la Președinție sau acuzat de crimă contra umanității – le-am aflat ieri consultând netul).

„Când eram în Franța, profesorii și colegii îmi spuneau: rămâi aici, nu te întoarce, o să-ți pară rău”. „Și va părut rău? Rămânând ați fi avut o viață mult mai liniștită dar anonimă. În vâltoarea Revoluției ați devenit celebru – în Franța erați un adevărat „star”- iar, chiar dacă nu pe poarta cea mare, veți intra chiar în istorie!

A trebuit să întrerup dialogul cu Petre Roman căci s-a apropiat steward-ul și ne-a spus că îi suntem așa dragi că ne va oferi un pahar de șampanie, mie și lui Mahomed. Nu-mi venea să cred! M-am gândit că ne-a confundat, că șampania o fi fost pentru Prim Ministrul și soția lui, Silvia Chifiriuc (o „mare” vedetă cântăreață)…Mohamed mi-a confirmat că nu este vorba de „un act politic” ci de o afecțiune a băieților de la bordul Air France pentru noi doi!

Înainte de a continua povestirea cu șampania din avion, vă voi mărturisi un regret în legătură cu acest episod neprevăzut care m-a scos pentru câteva momente din reculegerea mea: am făcut mai multe gafe. Nu am recunoscut vedeta muzicii ușoare care se afla pe fotoliu avionului lângă mine – ceea ce se explica prin faptul că plecasem de foarte mult timp din România! O priveam din când în când, mă adresam și ei, dar ea se uita la mine închis, fără să reacționeze: nu-mi dădeam seama că vorbeam tot timpul în limba franceză cu Petre Roman (relația cu Mohamed mă branșase în franceză) și pe ea o exclusesem de fapt din toată convorbirea noastră…

Cronica unei morți anunțate

(Am împrumutat aici titlul unui roman celebru al lui Gabriel Garcia Marquez).

Mă tot întrebam: cum a fost posibil?

Mohamed nu a acceptat să venim în România decât pentru o săptămână căci bolile pot fi lungi…Dar, cum aș fi putut eu să o las pe Miuța singură în halul în care o văzusem pe telefon: cu aparat respirator, de-abia mai vorbea, slăbită la culme…

Am ajuns sâmbătă seara la Câmpina și duminică dimineață după slujbă m-am dus să mă interesez la preot cum se procedează dacă moare cineva: am înțeles că Miuța, chiar dacă vine în fiecare zi la biserica lui, nu depinde de el ci de preotul greco-catolic (care venea o dată pe lună la Câmpina). Biserica catolică din Câmpina nu are capelă mortuară și dacă cineva moare e dus în capela cimitirului unde va fi îngropat. I-am spus că sora mea, când va muri, va fi înmormântată la București unde avem familia și prietenii, dar că nu vreau să „o fur din Câmpina”. A trăit 25 de ani acolo, foarte multă lume o cunoaște și va vrea să-și ia rămas bun de la ea, astfel trebuie să găsim o biserică care să o primească. Părintele a scăpat de mine spunându-mi – pe bună dreptate – că Miuța nu a murit încă!

M-am dus cu Mohamed la piață, am cumpărat flori pentru Giovana, o sticlă de vin pentru Bogdan căci îi promisesem că ne ducem în satul ei să-i vedem fetița (am fost cu Ioana și cu fetele ei, Maria și Andreea).

Cele trei nepoțele ale Miuței: Andreea, Maria și Clara Gabriela.

La ora 13.30 la ora de vizită la spital ne-am dus la Miuța.

Cum m-a văzut mi-a cerut: „vreau să plec acasă. Ajută-mă!”

„Acasă nu o să ai oxigen de-ajuns, nici nu ai să poți să te hidratezi și să te alimentezi”. „Las natura: o să-o iau în sus sau în jos. Orice început are un sfârșit”. A intrat și Mohamed și i-a cerut același lucru, cu gravitatea ultimelor cuvinte: „Vreau să plec acasă”. I-am spus că nu putem să o scoatem duminică seara, nu putem să „o furăm” din spital dar că va ieși negreșit luni dimineața, când toată lumea va fi acolo. Ne ducem ducem la Giovana în după amiaza aceea. Mi-a răspuns: „viața merge înainte”!

Luni dimineața am anunțat șefa de secție, doctorii, asistentele: toți au înțeles determinarea ei. A semnat și am plecat.

La spital era foarte bine îngrijită pe Secția de reanimare, înconjurată de toate colegele ei. Acum, Ioana a început să se zbată cu o energie impresionantă să organizeze acasă une fel de spital la domiciliu: a închiriat – cu greu – un aparat pentru respirație, a chemat o asistentă să-i pună perfuzii…

Eram în jurul ei, totul era organizat, dar Miuța îmi spunea că îi este foarte, foarte greu. Marți dimineață s-a așezat pe marginea patului, și-a scos respiratorul și mi-a spus: „roagă-te”! Am luat o carte de rugăciuni, am citit toți psalmii frumoși care mi-au căzut sub ochi mângâind-o pe spate.

Pe la ora două a intrat în comă. Ioana, Giovana erau acolo; nu știu de unde au răsărit Andreea și Cristina din Italia…

Agonia a fost foarte grea. Miercuri la ora 14 și-a dat sufletul. Eu, și cred că și ceilalți, am fost în pace, am mângâiat-o, am sărutat-o, era frumoasă, destinsă.

Fetele în schimb au fost extraordinar de active: nici nu știu ce făceau, dar aveam impresia că acționau cu mare eficacitate.

Am început și eu să „pun la cale” ceremoniile de înmormântare așa cum le aveam eu în cap ca să fie bine și ca ea să fie onorată. Totul a mers după un plan implacabil: am întâlnit multă bunăvoință și eficacitate de la toți. A fost depusă la biserica Sfântul Nicolae, părintele Petru Moga i-a făcut rugăciunile după ritul ortodox la ora 12.

Vineri seara au venit preotul Claudiu, romano-catolic, cu corul bisericii, preotul Ivan – greco catolic și părintele Moga.

Sâmbătă am închiriat un autobuz pentru București. La înmormântare a fost multă lume. Nu numai Miuței, pe unde este acum, i-ar fi plăcut să-și vadă rudele și prietenii, dar și eu m-am bucurat să revăd prieteni vechi sau unii dintre aceia despre care doar mi-a povestit.

Sâmbătă după amiaza a fost pomana la restaurant, sâmbătă seara ne-am făcut bagajele iar duminică ne-am întors la Paris.

Astfel am rămas cu uimirea mea: cum a fost posibil ca să se fi desfășurat totul într-o săptămână!!!

O viață bogată

Raportul între prevăzut și neprevăzut formează dinamica vieții noastre – personale dar și sociale -. Planificăm, prevenim, ne pregătim, „luăm toate măsurile”, dar evenimente neprevăzute pot schimba perspectivele, liniștea, ordinea, planurile…De multe ori spre bine, – deschidere de drumuri, șanse neașteptate, întâlniri benefice -, alte ori cu îngrijorări și neliniști…

Cancerul este o boală cronică în zilele noastre, se poate trata, dar nu vindeca. Cel ce-l are trăiește suspendat între „a fi și a nu fi”. Intră într-o bătălie pentru viață, cu toate forțele – și ajutoarele – dar de multe ori moartea vine prea repede…Miuța a făcut tot ce i-a stat în putință ca analize, operații, tratament, regimuri dietetice – a devenit chiar „prietenă” cu boala…

Căci nu-și terminase misiunea: misiunea de mamă nu se termină niciodată și îngrijorarea pentru copiii ei rămânea vie, se amplifica chiar…încerca să rezolve totul, dar totdeauna rămâneau atâtea de făcut…

Misiunea ca doctor de Anestezie și Terapie Intensivă și-a încheiat-o recent: o viață de stres pe care nu a împărtășit-o cu nimeni. Nu vroia să ne încarce…Pe vremuri, când mă mai duceam să o vizitez fiind de gardă la Spitalul din Galați, brusc mă întrerupea din conversație: pleacă Octavia, pleacă! Nu ne povestea nimic de la spital.

Fetele ei i-au reproșat recent că este ascunsă și nu le spune ce face. Cum să le spună? Nu numai că, fiind medic era obligată la secretul profesional, dar bătăliile între viață și moarte cu care era confruntată prin meseria ei, ziua și noaptea, nici nu erau de „povestit”!

Nici interesul pentru viața politică și cetățenească nu erau de povestit în casă căci nu era „captivant” pentru fete. Miuța era la curent cu tot ce este mai important pe plan social, asculta dezbateri, cu o lună înainte de moarte a fost la București la Congresul partidului și le-a vorbit cu limbă de moarte (striga cu vocea răgușită…) despre Legea pe care o susținea ea, a „Mamei și a copilului”.

La slujba de înmormântare de vineri seara la Câmpina a venit și a vorbit un fost deputat. La cimitir m-a abordat o femeie politică întrebându-mă dacă a ajuns să fie prezentată legea „Mamei și a copilului” în Parlament. Nu eram la curent, dar mi-am amintit de această dorință a Miuței de întotdeauna: ca mamele, care au atâta treaba cu copiii, sa primească o indemnizație echivalentă cu un salariu ca să poată să se consacre nevoilor casei și familiei lor.

Miuța avea timpul ei: citea mult, asculta muzică și se ducea la concerte, iar în intimitatea casei ei, se auzea pianul…

Nici de viața ei spirituală nu putea să vorbească cu copiii. Toți știam că se scula la 4-5 dimineața să se roage și să mediteze, dar cine poate cunoaște dialogul ascuns al omului cu Dumnezeu?

Iubea biserica cu pasiune și era prezentă cu trupul și sufletul la multe Conferințe și reculegeri spirituale: la Carmelitani, la Mère Eliane din pădurile Topliței, la Iezuiții din România dar și la Institutul secular „Sfânta Tereza” de la Iași. Mergea des la slujbă iîn Capela Congregației sfântului Iosif din Aosta – care se ocupau și ele de copiii cu probleme familiale din Câmpina – iar la București trăgea totdeauna lăcaș de odihnă la Surorile Inimii Neprihănite…

Fetele, mai ales Giovana îi reproșa că nu stă acasă mai mult.

Este adevărat că pentru copii mama cea mai bună este cea care stă acasă dar Miuța era și mamă și tată: cineva trebuia să lucreze ca familia să „funcționeze”.

Pe de altă parte, viața ei era multiplă: era o contemplativă în mișcare, liniștită și eficace, organizată, liberală și cu foarte multă inițiativă. Totdeauna avea idei care trebuia să le realizeze și-i antrena și pe cei din jur…

Ne buscula, ne împingea, ne trăgea după ea, ne convingea: acest lucru l-am trăit și eu în tinerețe iar apoi l-a trăit generația următoare, cea a copiilor ei. Numai că acest caracter novator nu era numai „de interior”, adică nu se adresa numai celor apropiați, celor din casă – soră, copiii – dar și prietenilor, cunoscuților, instituțiilor…

Mobilitatea ei era genetică – ca și calmul de altfel -. Tatăl meu și frății lui erau activi pe o scară largă și până spre sfârșitul vieții: pentru tatăl meu, șantierele de drumuri și poduri din București și din comunele care-l înconjoară erau casa lui, pasiunea lui. „Îi plăcea” să vadă cum străzile noroioase sunt pavate, străzile cu caldarâmul spart – frumos asfaltate, piețele publice fluide, etc. Unchiul Bubi, fratele lui, străbătea munții în sus și-n lat: copacii pădurilor și izvoarele erau prietenii lui, păstrăvii – hrana lui. Îi plăcea și să primească oaspeți: mesele pe care le dădea nu le uita nimeni. A trăit peste 100 de ani. Unchiul Nelu, nu pleca prin țară singur, ci cu stupii după el: căuta florile pentru albine. Și el a trăit lucid, peste 90 de ani…Toți frații iarna se „adunau de pe drumuri” și cântau cu voie bună colinde în familie.

Am prezentat familia ca să înțelegem și destinul Miuței: a avut mai multe vieți, avea nevoie de spațiu și de bogat contact uman.

Generozitatea și modestia.

Prima persoană cu care a fost generoasă am fost eu. De copilă era calmă, voioasă, luminoasă: era iubită de toți.

Cum timpurile erau grele, se întâmpla să primească numai ea un cadou, ca soră mai mare: a primit un ceas, mi l-a dat imediat mie, mama i-a cumpărat un palton frumos cu glugă de blană, mi l-a dat mie…Numai că, mai târziu a început să dea și la alții, fapt care stârnea dificultăți părinților: mereu era prost îmbrăcată căci… nu mai avea cu ce să se îmbrace.

Anul acesta însă m-a îngrijorat. Slăbise enorm, nu mai avea cu ce să se îmbrace și nu voia să-și cumpere haine noi căci zicea că nu mai are rost…

Generozitatea ei nu s-a limitat la mine, nici numai la copiii ei ci era o generozitate circulară, care vedea și voia să cuprindă totul, toate sferele materiale sau spirituale. Până în zilele de pe urmă a avut grijă și interes pentru aceia pe care-i întâlnea…

Cât despre modestie, două prietene din Paris, care o cunoșteau bine, mi-au spus: „Miuța nu are decât un defect – modestia”.

Aș zice că modestia pentru ea era doar o aparență, doar o haină exterioară care, ca toate hainele nu o interesau deloc. Ea urmărea ce voia să facă (sau ce credea că este voia lui Dumnezeu) și încerca „să-i dea de capăt”, să realizeze, să obțină.

Iubirea către Dumnezeu nu era însă o aparență ci era adevărată, profundă, chiar tenace. Cred că dacă nu ar fi existat nimic și nimeni pe acest pământ iubirea care era în ea ar fi existat.

Două cupe de șampanie

Mi-e greu să revin la povestea mea din avion cu șampania și cu Prim ministrul după ce m-am gândit la Miuța cu atâta intensitate…

În avion eram liniștită și înlăcrimată – până la convorbirea cu Petre Roman care m-a scos din tristețe. (Precum mi-a zis Miuța o zi înainte de moarte: „Viața merge înainte”).

Mohamed era pe scaunul dinspre culoar dar pe cealaltă parte al rândului (am rezervat astfel locurile ca să putem să ne sculăm când vrem, fără să deranjăm pe nimeni).

Numai că, eu fiind înlăcrimată și mută, Mohamed îmi ținea mâna neîncetat, consolându-mă. De câte ori treceau însoțitorii de bord, trebuiau să ne despartă mâinile împreunate. Ne scuzam, îi lăsam să treacă și apoi din nou el îmi lua mâna ca să mi-o mângâie. Formasem un pod afectiv în mijlocul avionului! Și…de aici… șampania!

Azi și ieri