Nu demult am avut un vis: două pisicuțe se strângeau una în alta pe cimentul bucătăriei, temătoare, flămânde…Deși mi s-a strâns o clipă inima de fragilitatea lor, „m-am adresat lor” cu determinare: nu sunteți de-ale casei, nu puteți rămâne aici! Nu o să fac crescătorie de pisici – ca alte suflete miloase pe care le cunoscusem în viața mea!

Apoi s-a schimbat și scena visului și personajele: eram în curtea casei, în fața mea erau două tinere femei care se strângeau una în alta ca și pisicuțele din prima scenă. Vârsta lor era cam de 23-25 de ani, aveau cozi împletite, erau îmbrăcate cu cămăși albe, curate și cu fuste lungi, crețe și înflorate. Le simțeam fragilitatea, chiar foamea, nevoia de ajutor, dar aveau o atitudine demnă, aproape revendicativă, ca și cum erau niște mesagere…

Luându-mă prin surprindere, am simțit în prezența lor un moment de teamă – noroc că între mine și ele era un zid înalt cam de 80 cm, care marca bine frontiera: „eu sunt înăuntru, sunt în casa și curtea mea, voi sunteți dincolo, afară, nu sunteți de-ale casei”.

M-au făcut să înțeleg că nu au locuință, nu au unde merge, așteptau o soluție…

Comunicam sentimentele și gândurile noastre în limba franceză (!) și tot în franceză le-am îndemnat cu convingere, cu voce tare: „duceți-vă la primărie, ei pot să rezolve problema locuințelor, acolo sunt și asistente sociale. Vă vor îndruma negreșit”.

Auzindu-mă vorbind mi-am dat seama cât de stupid putea să fie sfatul meu: ele erau „femei călătoare”! Nu aparțineau de nici o primărie, de nici un oraș sau sat! Sunt tot timpul în căutarea unui loc unde să se poată așeza, fie pentru o lună, o săptămână sau o zi…

Acest gând lucid m-a trezit.

Aflasem deja că „oamenii călători” din Franța (les gens du voyage) nu au Buletin de Identitate, ca ceilalți cetățeni, ci numai un fel de pașaport de deplasare.

E greu de imaginat acest lucru, pentru o populație care se află de vreo cinci secole pe teritoriul Franței! „Oamenii călători” nu pot să se oprească și să se așeze undeva fără acordul primarului locului și al Prefectului. Ei ar avea nevoie de un fel de viză de intrare și de ieșire dintr-o localitate la alta. Administrația și poliția trebuie să știe în fiecare zi unde se află familiile și comunitățile lor, câți sunt, unde se duc și ce fac.

Astfel, am dorit să-mi clarific legislația în legătură cu drepturile „femeilor călătoare” de la poarta mea! (Recunosc că pe pisicuțele speriate le-am lăsat în vis…)

Am început să studiez problema romilor din ce în ce mai profund până când am ajuns să recunosc că soarta acestei populații, în același timp tragică și jubilatorie, rămâne un mare mister…Au fost  prezenți în societățile noastre de vreo 1000 de ani – dau și în ziua de astăzi mărturie de o vitalitate puternică – și totuși știm așa de puține lucruri despre ei…

Reflexiile mele pe acest subiect vor fi legate cu predilecție de țiganii din Franța și de romii din România cu incursiunile geografice necesare, gândindu-mă la un popor care a marcat istoria europeană prin bogăția și fragilitatea lui.

Surse

• Marc Bordignoni – „Gens de voyage – droit et vie quotidienne en France” („Oameni călători – drepturi și viața de zi cu zi în Franța”), Ed. Dalloz. – Cartea este din păcate într-un format minuscul !!!

Este un studiu instructiv și bine făcut: cuprinde referințe și texte ale legilor din 1790, din 1849, din 1858,1912, 1969, 2000, 2003, 2012 și nenumărate circulare și discursuri ministeriale. Această legislație densă ne conduce spre una din concluziile autorului : lupta între țigani și Statul francez – reprezentat prin multe administrații (Poliție, Justiție, Ministerul Solidarității Naționale, Ministerul Muncii, al Învățământului) – este un „un adevărat război de tranșee”.

Cartea conține nu numai o prezentare a legii dar și factorul umanist este foarte prezent: țiganii ne împărtășesc dificultățile lor enorme, se plâng de disprețul și de discriminare continuă cu care populația (și Administrațiile) îi tratează…Dar ceea ce îi stresează cel mai mult este faptul că dimineața nu știu unde vor dormi seara, cine îi va primi… Etnia romă este de sute de ani pe aceste teritorii dar societatea le spune încontinuu: „voi nu sunteți de-ai locului! Plecați! Nu puteți rămâne aici! Nu este pământul vostru… ”

(Mare păcat că această carte prețioasă este scrisă cu caractere minuscule!)

• Isabel Fonseca: „ENTEREZ-MOI DEBOUT – L Odisee des tzigans” („ÎNMORMÂNTAȚI-MĂ ÎN PICIOARE – Odiseea țiganilor”) – Ed. Albin Michel 2018)

Scriitoarea, cu studii de jurnalism la Oxford, este născută la New York din părinți pictori – tatăl din Uruguay și mamă americană – și, dacă am înțeles bine din aluziile ei, cu o bunică țigancă și cealaltă evreică – . Ea a trăit aproape cinci ani (1990 -1995) printre țiganii din Albania, Slovacia, România, Ungaria…

Acompanindu-o în mărturiile ei, intrăm într-o lume necunoscută pe care nu vrem să o vedem : care este foarte aproape de noi dar pe care preferăm să o lăsăm în misterul ei mizerabil. Isabel Fonseca se afundă în viața țiganilor, privește (comunicarea verbală este limitată din cauza limbilor diferite), împărtășește viața lor, caută să intre într-o „logică” străină, ne pictează personaje vii – din diferite medii țigănești și din regiuni diferite… Încearcă să chestioneze și autoritățile țărilor în care își desfășoară ancheta despre raportul „ciudat” între populațiile majoritare și populațiile de țigani  (- de neînțeles într-o epocă civilizată în care fluturăm drapelul Drepturilor Omului – libertate, egalitate, fraternitate -, în aceste țări unde clopotul învățăturii creștine ne strigă cu glas mare: „voi toți sunteți frați”!)

• Petre Petcuț: „RROMII. SCLAVIE ȘI LIBERTATE – Constituirea și emanciparea unei noi categorii etnice și sociale la nord de Dunăre de la 1370 la 1914” (cncr.gov.ro 2015).

• Elisabeth Clanet dite LAMANIT: „Histoire et origine des Tsiganes et des gens du voyage” – („Istoria și originea Țiganilor și a oamenilor călători”) -Confință pe 24 martie 2013 -YouTube .

În ceea ce privește istoria și lingvistica comparată, această conferință a fost ca un fir roșu al studiului meu despre țiganii și „oamenii călători”, (durează, în versiunea integrală numai 1h 26 min).

• Săptămâna trecută am auscultat la radio – pe „France Culture” – o emisiune amplă, în patru secțiuni, «La umbra antițiganismului”: 1/4 „Interzis nomazilor și câinilor”, 2/4 „Francezi din epoca Evului Mediu”, 3/4 „Republica contra nomazilor”, 4/4 „Politica gropilor de gunoi”.

Jurnalista Perrine Kervan merge pe urmele „Călătorilor” lăsându-i  să-și povestească istoria. Invită cercetători, istorici, activiști din diverse asociații care se consacră țiganilor tocmai ca „să înțelegem antițiganismul în Franța, cum se manifestă cum este trăit și cum s-a construit” (citez autoarea).

Cum am ajuns de la pisicuțele din vis la Petru Maior?

Urmând meandrele gândurilor : ascultând povești, citind legislații sau ceva istorie… ascultând emisiuni cu plânsetele romilor sau vizionând filme documentare cu nunți de pomină din comunitățile de romi…

Recunosc că nu am contact direct cu populația gitană din Franța. Taberele lor se găsesc pe lângă liniile căilor ferate secundare sau pe terenurile inaccesibile ale gropilor de gunoi ; pe cei ce muncesc prin piețe nu îi disting de alte populații (marocani, francezi, italieni, indieni…) ; prin târguri nu mă duc.

Nici romi care cerșesc nu mai văd! Este adevărat că eu evit aglomerațiile… Sau poate este vorba și de o politică restrictivă mai accentuată la Paris?!

În multe statistici europene țara noastră apare cu cel mai mare număr de țigani din Europa. În statisticile care emană din România numărul lor este mult mai mic – chiar raportat la alte țări.

Această diferență, după ce am citit și am consultat atâtea documente despre „oamenii călătoriei” din celelalte țări (Franța, Elveția, Irlanda, Belgia, etc) mi se pare complet legitimă. În România toate minoritățile au aceleași drepturi cetățenești – inclusiv cei ce ar fi de origine romă – marea majoritate lucrează, au acces la locuințe ca toată lumea, sunt școlarizați, iar injustiția rasială este pedepsită prin lege.

Există și în țara noastră romi a căror viață este asemănătoare cu cea a „oamenilor călători” din Europa de vest, a căror viață este mai puțin stabilă și care pot fi și foarte săraci – sau foarte bogați!

Însă, despre viața și despre conviețuirea populațiilor din țara noastră – minoritare, majoritare – fiecare dintre voi are mai multe de povestit decât aș face-o eu…

Din țară sunt plecată de mult…

Încă de „pe vremea mea”, adică în era comunistă, romii făceau parte din societate ca toți ceilalți cetățeni: aveau buletin de identitate și drept de vot, făceau serviciul militar, erau obligați să lucreze, aveau drept la locuință ca noi toți, drept la îngrijire medicală, la școlarizare – deseori forțată -, căci au fost dintotdeauna și în toate domeniile mai dificil de „strunit” ca restul populației.

Este drept că, această politică intensă de a fi integrați în societatea românească, i-a îndepărtat de propria lor cultură: cred că puțini vorbeau limba romani, iar grupurile de „țigani autentici”, ca în celelalte țări ale Europei, erau reziduale. Libertatea, această caracteristică a rromilor de pretutindeni, a fost drastic îngrădită în acele timpuri, dar aceasta nu numai pentru ei : toți eram prizonieri în țara noastră.

De atunci, populația a evoluat și s-au schimbat multe în ultimele decenii : legislația de asemenea. Societatea este multietnică și multiculturală, respectul față de minoritățile naționale este o exigență majoră pentru țările noastre europene, dar tensiunile rămân pe primul plan al istoriei… și asta în fiecare țară sau provincie a Europei și – respectiv – al României…

Deși sunt numai la Introducere, opresc pentru câteva rânduri stilul formal din paragrafele precedente, ca să împărtășesc cu voi câteva momente vizionate recent într-un documentar televizat.

Suntem în România la periferia unui Mare Oraș : vedem blocuri de prin anii 1950 sparte, fără ferestre, fără electricitate, fără apă. Era „cartierul țigan”. Poate primul gând, cel mai firesc, al cititorilor mei ar fi : „este normal ! Ei au adus blocurile în starea asta!” Alt gând, mai realist ar fi: „și castelele, făcute să dureze timpului, dacă nu sunt renovate cu grijă – și mulți bani – se transformă în ruine! Dar niște blocuri făcute în grabă ca să adăpostească populația săracă după Război!? Cum să reziste în bună stare de 70 de ani de când nimeni nu le renovează – sau nu le demolează – ca să construiască locuințe noi pentru oamenii nevoiași din zilele noastre?”

O femeie, care tocmai se întorsese de la Lille (Franța), ne primește „în casă”. Ne arată cu umilință o mașină de cafea, o veioză și un tablou pe care le recuperase din sejurul ei prin străinătățuri. Ne-a spus că de-abia așteaptă să poată din nou pleca căci prin coșurile de gunoi ale Marelui Oraș nu găsește mâncare pentru familie. La Lille mai găsea… Nici să-și trimită copiii la școală nu poate: îmbrăcăminte ca a celorlalți elevi ai Orașului, rechizite pentru școală… de unde? Cu ce bani?

Am văzut un gard înalt de vreo trei metri din sârmă care separa „cartierul țigănesc” de Marele Oraș. Nu-mi venea să cred! (Doar că, sinceritatea mă obligă să repet că, și în visul meu de la începutul articolului era un zid care mă despărțea de „femeile călătoare!)

Am întrebat cu stupoare niște cunoștințe care locuiau în oraș, cum se poate? Mi-au răspuns pe nerăsuflate: „din caritate”! Copiii țiganilor jucându-se, ar putea fi călcați de mașini – cunoștințele mele aveau trei autoturisme, deci erau cu atât mai motivați…

Jurnalista, autoarea documentarului, l-a intervievat și pe Primarul Marelui Oraș. Răspunsul lui a fost timid: s-au trimis la buget bani europeni pentru „cetățenii” romi , dar în regiunea lui nu au ajuns…

Toți putem să ne întrebăm cu simplitate – sau cu revoltă – : Orașul Mare nu are bugetul lui? Dar regiunea, dar statul? Se așteaptă bani de la Europa ca cetățenii români să aibă o viață demnă? În anii ’50-’60, când au fost construite aceste cartiere populare,  tot Europa – sau America, sau Rusia, sau Germania… – au finanțat?

După această șocantă digresiune inspirată de realitatea cotidiană, revin la Planul articolului:

Plecând de la imaginea „Femeilor călătoare” din visul meu, în acest articol mă voi interesa mai ales de „soarta lor” și a familiilor lor din Franța, de dificultățile lor legale și de trai – ca oameni deseori „invizibili” ai societății…

Rămânând câteva capitole prin Istoria generală a vieții țiganilor pe teritoriul Europei, voi trece și prin istoria lor pe meleagurile noastre. Pe lângă date și documente mai precise pe care le-am aflat – de tristă memorie –, îmi voi conduce cititorii prin câteva reflexii originale:  spiritul meu se va înălța spre frumusețile Voronețului și spre admirația unor oameni iluștrii.

Ca orice subiect larg – totdeauna incomplet și deschis -, fiecare dintre voi veți putea să  vă povestiți și să ne povestiți reflecțiile voastre dar mai cu seamă experiențele voastre : romii au fost din toate timpurile cu noi și în afara noastră…

Țigani,romi?

La Primul Congres Mondial al Țiganilor, care a avut loc în 1971 în împrejurimile Londrei, participanții au hotărât ca numele cel mai potrivit pentru a fie apelați este legat de limba romani: „rom” înseamnă „bărbat” și „roma” înseamnă femeie.

De atunci încolo, în toate textele oficiale europene este utilizat apelativul: rom (foarte rar, rrom) pentru populațiile cunoscute sub termenul istoric de țigani. Totuși, denumirea aceasta a rămas în uzul curent ca cea mai răspândită, căci înglobează toate celelalte ramuri ale populației (gitani, sinte, romi, manouches, etc.)

De la început, și înainte de a enumera denumirile „istorice” pe care societățile europene le-au dat acestor populații, trebuie să facem o remarcă importantă și decisivă: termenul de țigan nu există în limba romani.

Privind din Hexagon, dacă am vrea să enumerăm în populația Franței pe cei pe care Consiliul Europei îi numește romi, am avea nume foarte diverse de populații, cu dialectele lor romanes (sau romani) : sinte-manouches sunt descendenții unei populații de romi germani. Sinte-piemontezi, sunt romi originari din Nordul Italiei, romanichales sunt descendenți a unor populații de romi din Anglia, Gitanii (Gitans) – romi veniți din Spania, Yeniche – romi elvețieni, Kales – romi din Spania și prezenți în sudul Franței. La aceștia se adaugă populația din sudul Franței care sunt numiți țigani. Ei  participă în număr mare în fiecare an – pe 24 și 25 mai – la un pelerinaj pitoresc în Camargue: „Saintes-Maries-de-la-Mer”. 

„Sfânta Maria a Mării” (iulie 2022)

Cetățenii francezi nu cunosc și nici nu disting aceste populații diferite de romi și le numesc încă, indiferent de apartenență, cu numele de „gitani”. Chiar ei, vorbind despre populațiile lor preferă să fie numiți gitani sau țigani – dar nu romanichel sau boemieni, denumiri care pentru ei au o conotație istorică negativă

O distincție este însă net făcută între toți aceștia și romi: țiganii francezi – toate populațiile de gitani din Franța – nu se identifică ca „romi”! Ei chiar refuză să fie numiți „romi”: ei rezervă această denumire în exclusivitate romilor din Țările de Est!

Din timpurile vechi, grupurile de țigani care circulau prin Europa au avut nume diferite, deseori legat de evenimente istorice sau de regiunile de unde veneau la un moment dat: denumirea grecească de origine a fost athinganoi/thinganoi (athigganoi = „de neatins!”) și acesta a rămas termenul dominant timp de aproape un mileniu.         

Putem să ne întrebăm dacă această denumire a populației care ne vine din vechime,  „de neatins” (athigganoi) nu are un dublu sens : cei veniți din cultura spirituală a Indiei, nu voiau să se atingă de străini – pentru ei „necurați”, iar populațiile gazde, nu voiau să îi atingă tot ca „necurați” și mizerabili…

Cert este că în multe limbi europene întâlnim variante ale aceleiași rădăcini: țigani (Rusia, Serbia, Bulgaria, România, Macedonia), Zigeuner (Germania), Zingari (Italia), Cigani (Croația), Cyganie (Polonia) Ciganyok (Ungaria), Ciganos (Portugalia) etc.

            Prin secolul al XV-lea când au fost împinși de otomani spre vestul Europei, populația autohtonă a crezut că vin din Egipt (de fapt veneau dintr-o regiune între Grecia și Albania numită în acea epocă „Micul Egipt”). Astfel, la englezi vor fi numiți gypsy iar în Espagne și apoi în Franța, Gitanes.

            După epoci, au mai primit și alte denumiri: în secolul al XV-lea, un mare număr de romi au făcut un lung pelerinaj la Saint Jean de Compostelle și de aceea erau cunoscuți ca „pelerini”. Pentru ca să poată circula liber ca pelerini, regele Boemiei din acea epocă (Sigismund al II-lea) le-a dat vize de trecere prin Europa: astfel au început să fie numiți „boemieni”. Țiganii care au migrat din Spania în Nordul Africii au fost numiți „spanioli”. Când la sfârșitul secolului XIX, a fost o numeroasă migrație din estul către vestul Europei, romii care străbăteau Europa erau numiți „unguri”. După revoluția din 1917 din Rusia, cu „rușii albi” au venit și cetele de „romi ruși”. Portughezii și Brazilienii îi numesc și astăzi în mod curent pe țigani, „grecos”.

Acest periplu al populațiilor rrome prin Europa ne pare vertiginos într-un paragraf de articol, dar a durat sute de ani.

Popor sau etnie?

    Eu personal am evitat de a vorbi de poporul ”rom” căci mulți pot obiecta că nu este vorba de un popor – constituit în sensul comun de a înțelege, adică locuind o țară anume, vorbind aceeași limbă, făcând apel la o istorie comună… Și totuși, nu ne este greu să constatăm că, chiar fiind împrăștiați prin spații geografice largi și prin secole de istorie, multe tradiții și un mod de vie specific, o cultură proprie – îi distinge de alte popoare.  

Cum ei au avut o mare comunitate de destin cu Evreii, cu multe datini comune, popoare fără țară, umblând prin Europa și prin lume, izgoniți și persecutați, și care au făcut obiectul aceleiași voințe de exterminare pe timpul Naziștilor, unii cercetători caută originea țiganilor printre triburile biblice…

Populația rromă este cea mai numeroasă minoritate etnică din Europa – între 12.000.000 și 20.000.000. Depășește în număr multe alte popoare europene doar că, neavând o țară proprie, sunt minorități naționale în fiecare stat. (Au cerut Consiliului Europei chiar un statut aparte, european, dar le-a fost refuzat : în acel caz nu ar mai fi putut beneficia de protecția specifică fiecărui stat).

Trăind în fiecare țară de pe continent – ca și în multe alte state în afara Europei – aceasta poate fi și un mare avantaj: fiind prezenți pe o arie așa largă, împărtășesc viața popoarelor într-un orizont mult mai vast decât populațiile locale – a căror membrii rămân poate prea închiși între frontiere și avantaje proprii…

Acest statut de minoritate – și de cele mai multe ori nedorită de „majoritate” – menține însă grupurile de romi la marginile societății dominante într-o țară anume, și nu le permite să ia parte la decizii de rang național.

În fapt, populația de origine romă este mult mai numeroasă: de cel puțin o mie de ani pe aceste teritorii, ei, care au familii mari și demografie bogată, au lăsat în moștenire mulți descendenți. Este adevărat că, cei ce s-au integrat în timp societății unde trăiau s-au asimilat așa de bine încât au și uitat din ce strămoși se trag. Sau nu mai vor să știe…

Unii însă,  printre cei ce au reușit în viață, mărturisesc cu demnitate sau cu discreție, originea lor: Charlie Chaplin povestea la bătrânețe despre copilăria lui care și-a petrecut-o în rulota bunicii lui (părinții – muzicanți – decedaseră de tineri). Alfie Best, mâine-poimâine miliardar, care deține cel mai mare număr de parcuri rezidențiale din Marea Britanie, s-a născut într-o rulotă pe marginea drumului. Este mândru de reușita lui – dar își ascunde soția și copiii de orice publicitate ca să nu-i expună discriminărilor…

Sau, este oare cunoscut de noi Juscelino Kubitschek, fiul unui vânzător ambulant boemian, care, ajuns Președintele Republicii Statelor Unite ale Braziliei (1956-1961) este fondator al orașului Brasilia?

Juscelino Kubitschek

Am fost acum câțiva ani în Andaluzia și am rămas o săptămână într-un sat mare și frumos, împrejmuit de câmpuri nesfârșite de măslini. Casele de un alb imaculat cu intrările în faianță colorată, florile și oamenii luminoși îmi creau o stare de entuziasm. Acesta era hrănit și de perioada benefică a vizitei mele: avea loc „Feeria”, care este sărbătoarea cea mai mare a unui sat sau oraș din Andaluzia.

Nu voi povesti toate evenimentele ce s-au petrecut în acea zi, nici procesiunile cu statuile lui Isus și ale Maicii Domnului pregătite cu ardoare cu săptămâni înainte…Ce m-a surprins era faptul că în cortegii treceau prin fața noastră căruțe împodobite cu „zdrențe” care aminteau de rulotele țiganilor din alte timpuri! Rochiile colorate și mândrețea călăreților parcă vorbeau de un trecut gitanos al populației din acest sat de cultivatori.

Andaluzia – la „Feeria” într-un sat de cultivatori de măsline(2008)

De la „nomazi” la „oameni călători”        

Pun deseori între ghilimele expresia  de „oameni călători” pe care populația și legislația o dau țiganilor din Franța căci, nefiind comună altor popoare – nici românilor – riscă să nu se înțeleagă despre cine scriu! De exemplu, marea majoritate a romilor din Spania, Portugalia, Anglia etc. sunt în zilele noastre sedentarizați și chiar asimilați populației majoritare. In România, de asemenea, majoritatea romilor sunt sedentari .

„Les gens du voyage” – în limba franceză, sau „Travellers” – în limba engleză, sunt denumiri administrative care sunt utilizate din 1969 și care înlocuiesc denumirea de „nomazi” – denumire care a fusese în vigoare timp de o sută de ani.

      Până nu demult în istorie, nomadismul a fost o caracteristică a unei mari populații europene – de cele mai multe ori de origine romani, dar nu numai – : tot felul de vânzători ambulanți, oameni fără domiciliu rămași de prin războaie în țări străine, oameni săraci sau oameni de afaceri, aventurieri, oameni ai circului, trupele de teatru sau muzicieni…toți aceștia circulau liber printr-o Europă fără frontiere…(Excepția era formată de țiganii din Principatele Române care erau legați de stăpânii lor prin lanțurile robiei).

În același timp cu formarea statului-națiune, începând cu sfârșitul secolului XIX, și cu stabilirea frontierelor, se impunea o statistică cât mai precisă a acestei populații nomade: de care popor aparțin, de unde vin, unde o să se oprească, ce legi specifice vor fi necesare.

În Franța s-au făcut statistici cu mari greutăți, căci nomazii sunt prin natura lor „mișcători”, mobili. Tocmai am expus în paragrafele de la început, amintind de grupurile de gitani din Franța, câte origini diferite au! Dar, deși vor fi și sunt numărați în Franța, familiile lor sunt și ele mobile și trăiesc pe un teritoriu mult mai larg decât niște frontiere naționale…

In 1912 apare o lege extrem de severă pentru controlarea populației nomade, mai ales a aceleia de origine țigană : fiecare rom avea un carnet antropometric  unde se aflau pozele – din față și din profil – , talia, forma urechilor, lungimea brațelor, amprentele de la cele 10 degete…și asta începând cu vârsta de 13 ani (adolescenții erau deja considerați ca delicvenți potențiali!) Acest livret îl purtau în continuu asupra lor și era umplut cu vize de intrare și ieșire în fiecare localitate pe unde treceau…

Capul familiei avea în plus un Livret de familie pe care îl purta asupra sa, astfel nici o altă persoană, fie ea „mătușă”… nu se putea însera. Acest regim foarte strict polițienesc a durat până la legea din 1969 când s-a renunțat la carnetul antropometric dar nu și la Livretul de deplasare sau Livretul familial controlat regulat de jandarmi.

Aceste livrete de deplasare – un fel de pașapoarte umplute cu vize – înlocuiau, cum am mai amintit mai sus, cartea de identitate. Printr-o Circulară a Ministerului de Interne din 1972 denumirea de „nomad” dat romilor și celor care au un acoperământ mobil (camion, rulotă sau chiar numai un autoturism) a fost schimbată în aceea de „oameni călători”. Acest statut legal de „om călător” nu este rezervat doar țiganilor francezi ci oricui care are o locuință mobilă: oameni ai circului, ai târgurilor, etc.

In același timp, nu toți țiganii francezi sunt „oameni călători” ci unii sunt semi-sedentari sau sedentari. Nu le este însă ușor de trecut de la un statut la altul căci localnicii satelor, orașelor, nu vor în vecinătatea lor țigani. Astfel romii trăiesc și în zilele noastre în Franța într-o umilință continuă, hăituiți de poliție, urâți de localnici, respinși de primari. Chiar localitățile cu peste 5000 de locuitori, care au obligația prin lege să le rezerve un teren viran pe undeva, nu respectă legea sau, plasează terenurile în vecinătatea locurilor cele mai mizerabile: depozite de gunoi public, căi ferate, șosele cu mare trafic, etc.

            Numai de câțiva ani „oamenii călători” au posibilitatea de a cere de la Prefectură și buletin de identitate și chiar au drept de vot la alegerile municipale sau europene, dacă dovedesc că au locuit 6 luni în aceeași comună, ca orice alt străin european…

O mie de ani pe pământurile noastre

    Ipoteza istorică care pare cea mai plauzibilă în epoca noastră este că romii au venit din India, dar până târziu, secolul XVII, popoarele europene nu și-au pus problema originii lor (căci, cum toți ne tragem de la Adam și Eva, originea tuturor oamenilor era Palestina, originea tuturor limbilor era ebraica!)

Un erudit neamț, făcând o călătorie în India, a remarcat o mare asemănare între cuvinte din limba prakrită vorbită în Nord vestul Indiei – în Pendjab – și limba romani.

Limba inițială a fost îmbogățită în mod stabil cu limbile populațiilor întâlnite: armeana, greaca și neopersana. De aici s-ar putea trage concluzia că indieni au venit toți deodată, în primul secol al celui de al II-lea mileniu, în zona unde se vorbea încă neopersana – prin Irakul sau Afganistanul de  azi. Cum Turcii nu se stabiliseră încă în în Anatolia – și astfel limba turcă nu era încă vorbită ca să influențeze limba indienilor -, ei nu ar fi influențat deloc limba romanes.

Elisabeth Clanet dite LAMANIT

Voi cita un document lăsat nouă de Artistakes Lastivertci – istoric, ministru al cultelor și teolog armenian (n.1002, m.1080) care ne relatează cu claritatea unui cronicar modern evenimentele (1072-1079):

„Atunci Domnul s-a mâniat și a trimis pentru ca să se răzbune mulți străini. A lăsat să vină din Munții lunii și de la marele fluviu care traversează nordul Indiei oameni răi, vorbind limbi străine și care s-au răspândit ca torentele mării pe meleagurile noastre pentru a își stabili taberele pe malurile mării oceane și plantându-și corturile în fața marelui oraș”.

 Această paleo-limbă romani, împrăștiindu-se în toată Europa, a păstrat 900 de rădăcini comune între sanscrită, armeană, greacă și neopersană. Apoi a împrumutat cuvinte de la popoarele în sânul cărora se află. Astfel, limba romani este o macro-limbă cu foarte multe alte variante.

Ostași cu sila

Populația de indieni ar fi fost, încă de la începutul migrației lor spre vest, angajată sau „târâtă” de tătari sau de armata turcă. Soldații turci erau făloși în hainele lor sclipitoare, dar platoșele și tot arsenalul de luptă – scuturi, săbii – trebuiau întreținute și reparate. Indienii aveau în cultura lor o lungă tradiție de făurari și în plus aveau un cult deosebit în îngrijirea cailor – și a animalelor în general. Deci erau oamenii cei mai potriviți pentru a însoții armatele în războaie.

Acești străini destoinici nu erau însă niciodată singuri ci umblau „cu șatra după ei”: cu femeile și cu copiii. Femeile asigurau bucătăria și spălătoria pentru armată : astfel putem spune că sclavii indieni se ocupau cu logistica armatei !

Și, de multe ori în istorie, familiile de țigani au păstrat această misiune. 

Reconstituire

Ei au participat la nenumărate lupte și războaie, dar, ce îi diferențiază de alte seminții, ei nu luptau niciodată ca să-și apere propriul popor sau țară – sau mânați într-un elan de cucerire a altor teritorii și a altor neamuri – ci erau „târâți” în lupte, recrutați de-a sila sau angajați ca mercenari. Țiganii, pe unde se găseau și în toate epocile, au fost nevoiți să participe la război: au luptat cu turcii contra altor popoare, au luptat cu aceste popoare contra turcilor. (Un exemplu simplu, atestat în arhivele românești : Vlad Țepeș era foarte fălos și încrezător în luptă, căci mâna o oaste de „țigani viteji” !)

În ducatele Franței medievale boemienii erau prețioși: erau disponibili de a se deplasa, aveau cai, erau făuritori de armament (săbii, scuturi) și formau „armatele private” la dispoziția aristocrației.

 Ludovic al XIV-lea a dat o lege prin care a interzis aceste armate private  în favoarea unei unice armate regale pentru întărirea statului modern unificat.

Astfel, țiganii, din ostași au devenit „șomeri” ! Au căutat să supraviețuiască cum au putut: ajutând pe țărani la munca câmpului – mai ales la strângerea recoltei și la culesul fructelor, sau umblând din sat în sat ca tinichigii, fierari, potcovari, comercianți ambulanți, artiști și circari. Femeile erau reputate ca și ghicitoare…

Sclavi

Din nefericire, tragedia sclaviei o găsim în fiecare epocă a istoriei umane, până în zilele noastre: înseamnă împingerea până la extrem al spiritului de dominație și stăpânire asupra altei persoane, asupra unui grup de persoane sau a unui popor; a-și aroga dreptul de viață și de moarte asupra altor ființe umane…

Pentru că subiectul nostru este despre țigani, ei au fost deseori în istorie, după „dislocarea” lor din India, sclavi: târâți în războaie, bătuți, omorâți, exploatați și de cele mai multe ori împinși la marginea societății. Exemplele sunt tot atât de numeroase pe cât este istoria de lungă.

Care era statutul, viața lor în India, sau care a fost motivul dislocării lor de acolo, nu se cunoaște încă. De aceea, când mă refer la Istorie este cea din ultimul mileniu de când se află pe teritoriile europene  – în sens larg – , incluzând Armenia, Turcia dar și provinciile americane unde au fost deportați de europeni .

           

Dacă am studia legislația țărilor de pe teritoriul Europei – și asta pe parcursul a sute de ani – am fi zguduiți de tratamentul de care au avut parte populațiile romilor. Dau numai câteva exemple nefaste, nu ca să ne consolăm că tratarea lor în anii de robie din țările Române nu a fost o excepție în lume, ci mai ales pentru a gândi un prezent și un viitor mai bun…

Legislația a fost în cursul istoriei în defavoarea lor. În multe regiuni puteau fi vânați și împușcați ca animalele – dacă furau vreun pui din ograda gospodarilor!

În epoci mai recente erau deportați spre Australia, Noua Zeelandă, Nordul Africii și mai ales spre Americi. Această etapă din istoria romilor a fost mult mai benefică pentru emanciparea lor: față de populația neagră de origine africană, – și mai târziu față de imigranții asiatici – țiganii aparțineau rasei albe, ariene, deci puteau obține cetățenia americană, britanică sau hispanică!

Mai dau un exemplu mult mai recent, din timpul celui de al doilea război mondial: țiganii din Franța au fost internați în lagăre încă din 1939 și au fost eliberați în 1946 – doi ani după terminarea războiului! Însă în lagăre aveau domiciliu forțat femeile, copiii și bătrânii. Bărbații și tinerii care ajungeau la vârsta de 18 ani erau luați pe front !!! La intrarea în lagăr toată averea le fusese confiscată (caii, rulotele, corturile și animalele de circ, viorile, aurul) astfel la eliberare, ce-i ce au supraviețuit foametei și molimelor de tot felul, au ieșit „despuiați”.

  Le camp de Montreuil-Bellay en 1944 (Archive de M. Jacques)

(La începutul secolului XX, țiganilor din Germania li s-a făcut o genealogie de 10 generații înainte de a le da permisul de ședere. Această precizie a căpătat în timpul celui de al II-lea război mondial o față „criminală”: aceia care nu erau țigani pur-sânge – adică erau amestecați cu alte nații de-a lungul timpurilor, au fost primii trimiși spre câmpurile de concentrare de la Auschwitz. Țiganii „puri” erau indo-arieni, deci nu exista motiv nazist de a-i executa. După aceea însă au fost trimiși la moarte pentru alte motive: sunt murdari, „hoți de pui”, mizerabili…

Dar câți dintre țigani vorbesc de bunicii lor care au suferit Holocaustul în al Doilea Război Mondial? Poate un milion dintre ei sunt morți acolo alături de evrei ! Însă în timp ce evreii plâng și vor plânge pentru generații tragedia strămoșilor lor – fideli ai culturii lor străvechi de a păstra cu sfințenie Memoria – țiganii sunt cu mult „mai discreți”…  

Sau cine mai vorbește de lagărele de concentrare sau de exterminarea a tuturor romilor neintegrați populației majoritare, în restul țărilor europene?

Robia romilor în Țările Române

Pentru că subiectul sclaviei lor pe la diversele popoare de-a lungul timpului este prea amplu, voi aminti numai câte ceva  din istoria robiei țiganilor din provinciile României: și aici subiectul rămâne foarte larg și deschis la multe analize istorice și societale, pentru zilele noastre dar și pentru timpurile viitoare – …

Folosesc deseori denumirea de țigan și nu de rom, căci în toate documentele istorice pe care le voi pomeni, numele dat acestei populații este cea de țigani. Ader însă cu totul la apelativul de romi sau rromi pe care și l-au ales la Congresul din Londra din 1971 – de care am amintit  deja – căci numele de țigan este încărcat cu prea multe prejudecăți și dureri (de altfel, cum am amintit mai sus, această denumire nici nu există în limba romani !)

Țiganii nu au venit pe teritoriile române de bună voie: nimeni nu părăsește strălucirea Bizanțului pentru codrii Vlăsiei, dulceața Mediteranei pentru Carpații înzăpeziți sau pentru pârjoala câmpiilor moldave.

Una din ipoteze este că au fost împinși spre Balcani de urgia tătară. De asemeni, au fost victime ale unui trafic de sclavi care „bântuia” în regiune în acea epocă. Oricum, istoria migrării acestei populații care au ajuns pe teritoriile din sudul și estul Munților Carpați s-a oprit brusc. Aici, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, au trăit în robie timp de cinci secole .

Robii țigani erau ori cumpărați, vânduți – pe preț mare sau derizoriu  după câtă nevoie avea stăpânul de ei – ,  ori capturați prin razii (exemplu: Ștefan cel Mare a capturat din Țările Române vreo 17.000 de țigani numai după o bătălie).

Aceasta a avut consecințe multiple atât pentru istoria populației romilor dar și pentru istoria populației autohtone căci numărul mare de brațe de muncă obținute prin deportare sau cumpărate la preț ieftin în târg  („vând un țigan pentru un măgar sau pe un furou pentru Madame”), au generat prosperitate în Țările Române. În Ardeal, numărul țiganilor era mare dar nu aveau statut de sclavi, ci erau organizați pe „bresle”, după meseriile lor și plăteau impozite.

   În sens larg, existau trei categorii mari  de robi: domnești, mănăstirești și boierești. Însă în cadrul celor trei feluri de proprietate, ei se distingeau de cele mai multe ori prin ocupația principală, de exemplu cei de la curtea unui boier erau „vătrași” sau slugi, cei care munceau la minele din Munții Apuseni, băieși, cei mănăstirești erau folosiți mai ales la agricultură, etc., etc.

Robii domnești aveau un statut mai bun comparativ cu a celorlalți robi mai ales când aveau competențe într-o anumită meserie : veterinari, dresori de animale, tinichigii, potcovari, făurari, zidari, zugravi, mineri. Cei care erau comercianți abili, cunoscători de limbi și cu „experiență internațională”, puteau fi de mare folos la curtea domnească. Ei beneficiau de permis de deplasare – viață nomadă – , plăteau impozite  și  de multe ori își răscumpărau libertatea  prin bani sau pentru serviciile aduse. Ei se bucură frecvent de mai multe libertăți – chiar privilegii – refuzate celor mai mulți locuitori din alte straturi sociale. (Aceste diferențe se reflectă şi astăzi la nivelul grupurilor de romi care trăiesc în România şi, într-o oarecare măsură, în restul lumii).

Dar, cum deseori robii erau pradă de război, erau tratați cu o cruzime îngrozitoare de domnii Țărilor Române și obligați prin violență să participe la războaie ca și „carne de tun”. Putem spera că cei mai viteji dintre ei își răscumpărau în acest fel libertatea !? (Mă abțin să dau exemple pe acest subiect căci aș dărâma  prea sfinte legende populare!!!) 

     Domnii  Țărilor Române „își răscumpărau” cruzimile ctitorind biserici și mânăstiri și înzestrând-le cu mână de lucru gratuită prin donații generoase de țigani.

Robii mănăstirești

Cele mai vechi documente despre existența țiganilor pe teritoriile române ne sunt date chiar prin aceste donații.

Deja din secolul XIV sunt documente care atestă prezența romilor sclavi pe teritoriile române :

– în 1385, Dan I, voievodul Valahiei, confirmă prin act notarial lista bunurilor donate mănăstirii de la Tismana, printre care figurează 40 de sălaşe de ţigani.

– În 1388 Domnitorul Mircea cel Bătrân donează mănăstirii Cozia 300 corturi de ţigani.

(În timp, mânăstirea Cozia a devenit o „multinațională”, numărul muncitorilor a crescut astfel încât, pe 11 februarie 1847 când robii care aparțineau Mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor au fost eliberați, Mânăstirea Cozia poseda 2.088 familii de robi țigani!)

În Moldova avem ca probă directă un document din 8 iulie 1428 prin care voievodul Alexandru cel Bun dotează mănăstirea Bistriţa cu 31 sălașuri ţigăneşti.

Scavi sau robi?

            Chiar dacă am prefera să lăsăm aceste timpuri și fapte îngropate în negura istoriei, nu putem însă să nu amintim, chiar și numai în câteva cuvinte, starea de exploatare înjositoare a căror victime au fost. Analiștii și cărturarii străini numesc starea de înrobire a romilor din Țările Române sclavie și o compară din punct de vedere legislativ  – începând cu secolele XVII-XIX  – cu sclavia afro-americană doar că mai veche decât ea, căci este atestată documentar din secolul XIV. 

            Robii erau în toate „la cheremul” stăpânilor lor: erau vânduți, schingiuiți, bătuți (dar nu omorâți(?!) Cine se năștea rob rămânea rob!

Codul legislativ din Moldova intitulat „Carte românească de învăţătură” (în 1646) și Codul Valahiei, expune principiul de bază: „Ţiganii nu se pot naşte decât în robie; orice copil născut din mamă roabă devine şi el rob”.

Căsătoriile erau regulate de stăpâni: se încheiau la vârstă timpurie pentru ca femeia să aibă mulți copii – pentru lucru sau ca marfă de vânzare -. Familiile puteau fi despărțite, (membrii familiei erau piese de schimb pentru comerț), cine se căsătorea cu un țigan sau o țigancă devenea rob, femeia care era concubina unui boier putea obține libertatea…

Mărturia dată de cărturarul și omul politic Mihai Kogălniceanu despre starea robilor țigani din timpul lui este tulburătoare:

„Legea ţării trata pe ţigani de lucru, vândut şi cumpărat ca lucru, deşi prin deriziune numărul său individul se califica de suflet: am atâtea suflete de ţigani; în realitate şi mai ales stăpânii care aveau puţini ţigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripţiunile legii.” Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere înînchisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fată răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povăţuiţi de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni şi tineri au întreprins de a spăla patria lor de ruşinea sclaviei”.

Libertatea, când nu se câștigă, se obține cu greu

Începând cu sfârșitul secolului XVIII, ideile revoluționare de „Libertate, fraternitate, egalitate” care bântuia prin Europa au influențat profund și elita intelectuală românească. Astfel, ideea emancipării poporului român și mai ales a robilor țigani devine o preocupare din ce în ce mai urgentă.

„Urgența” a fost de fapt un proces foarte lent și în Țările Române ca și în celelalte țări în care sclavia era înfiptă adânc în datinile și legile popoarelor.  

De exemplu, în Franța, de la Decretul de abolire a sclaviei din 4 februarie 1794 – în timpul Revoluției franceze – și până la Proclamarea eliberării negrilor din coloniile franceze din 27 aprilie 1848 au trecut 54 de ani! În Statele Unite, de la primele mișcări pentru eliberare a sclavilor care au loc în 1777 (mișcarea Quakers – șilor) până la decretul din 18 decembrie 1865, care suprimă în mod definitiv și fără nici o întârziere sclavia, au trecut aproape 90 de ani!!!

Conștiința acestei grave anomalii a Istoriei care este sclavagismul  își face drumul și în Țările Române. Abolirea robiei este percepută acum ca o reformă ce decurge din “legile fundamentale ale umanității şi constituie o problemă de demnitate pentru ţară” – va afirma cu putere prințul Grigore Ghica domnitor al Moldovei (1803-1857). Robia este considerată ca“ rămăşiţa unei societăţi barbare”, “o anomalie care trebuie să dispară”, “o atingere a dogmelor sfintei creştinătăţi, a principiilor umanităţii şi intereselor vitale ale statului.”

Mișcarea aboliționistă a zguduit societatea românească cu datinile bine implementate și a condus la desființarea robiei legale:

În Valahia, sub Prințul Bibescu, prin Legea din 22 martie 1843 sunt dezrobiți robii care aparţineau statului. Patru ani mai târziu, pe 11 februarie în 1847, Adunarea Națională adoptă în legea dezrobirii robilor din proprietatea mănăstirilor, episcopiilor și Mitropoliei.

 Pe 22 decembrie 1855 Grigore Chica, Prințul Moldovei, dă legea de eliberare a robilor care aparținea boierimii și familiilor particularilor. În Țara Românească pe 8 februarie 1956 prinţul Stirbei promulgă “Legea vizând emanciparea tuturor robilor, în principatul român.”

 Proiectul de lege conţine însă două elemente fundamentale: ”Abolirea imediată a robiei“ dar cu “Reglementarea şi condiţiile care determină indemnizarea convenabilă a proprietarilor de țigani”.

Săraci au fost,săraci rămân

            Cum am amintit în paragraful precedent, legea prevede „îndemnizarea proprietarilor de robi” din visteria statului. Robii care au slujit toată viața în casele și moșiile stăpânilor, pleacă liberi în lume dar cu „burta gloală”! Statul îi răscumpărără plătindu-le proprietarilor paguba de a pierde brațele de muncă gratuită și de plăceri libere…

 Cât de revoltătoare ne pare această „condiție legală” a abolirii robiei, aflăm că și aici Țările Române sunt fidele modelului țărilor din Vest: la eliberarea sclavilor africani din USA sau a negrilor din Provinciile franceze (inclusiv la Paris) statul plătea proprietarilor „costul” pentru fiecare rob eliberat.

 Ca și sclavii din acele provincii, romii, liberi, nu au multe de ales: ori continuă să rămână slugă la stăpânul lor (al mânăstirilor sau al statului), ori migrează spre periferia orașelor – formând mahalalele insalubre – , ori vor pleca din țară, hoinari prin lume, sperând o viață mai bună…

Nomadismul acestei populații a crescut vertiginos în țară dar și într-o Europă cu frontiere permeabile. Astfel problema stabilirii „oamenilor călători” a redevenit o cauză națională pentru fiecare stat. Odată emanciparea robilor obţinută, se va pune problema – şi se puneşi astăzi –a integrării lor în viaţa socială şi economică a României

Valorile unui mare popor

Cum știm, romii sunt un popor numeros atât în Europa cât și pe continentele americane, Australia, etc., cu datini străvechi, dar și cu efort de integrare în statele moderne.

MOBILITATEA

Una din caracteristicele țiganilor – că se cheamă manuși, sinte, romi, travelers, gens de voyage – este mobilitatea. În istorie nu au avut cetăți cu ziduri de apărare pentru timpuri de răstriște, nici stat să-i apere, nici armată proprie, nici cărți sau alfabet propriu.

Limba lor vorbită are o bază comună – cum aminteam mai sus, o limbă înrudită cu Sanscrita, cu elemente de armenian, neo-persan și greacă – dar după regiunea în care trăiesc, limba romani se amestecă cu limba locuitorilor devenind un dialect propriu: de exemplu un travelers din Irlanda nu are mare șanse să se înțeleagă cu un grecos din Portugalia sau cu un țigan din sudul Franței. (Am prins din zbor la radio povestea unui călător vestit – un alt Marco Polo – care mărturisea că vorbește 30 de limbi romani!)

Faptul că în comunitate și în familie vorbesc o „limbă străină” față de limba locuitorilor majoritari dintr-o țară anume, reprezintă un important motiv de excludere pentru evoluția lor în societate. Această mobilitate (să nu uităm titlul acestui articol „Femei călătoare”),  i-a adus de multe ori într-o situație de fragilitate extremă, dar acest stil de viață „vagabond” le-a și deschis orizontul enorm…

Ei fac deseori ceea ce localnicii nu știu sau nu vor să facă. Chiar dacă aceste îndeletniciri pot părea secundare – potcovitul cailor, recuperare și restaurare de obiecte vechi, strânsul și selectarea gunoaielor, muzicanți la nunți sau comercianți în târguri – prin toate aceste activități ei circulă prin toată societatea, sunt la curent cu tot ce se întâmplă. (În timp de război sunt suspectați ca spioni) !

            Această deschidere largă prin lume poate să conducă la performanțe excepționale. Pentru calități deosebite Cristofor Columb a luat cu el pe corabia aventurii patru gitanos. Pentru competențele lor în îngrijitul animalelor – și de ce nu, a sclavilor negri – că împărăteasa Isabela a Portugaliei (sec. XVI) a trimis familii tinere de grecos în Brazilia.

            Mobilitatea endemică a populației romilor nu a mai avut loc pe teritoriile române : aici fiecare familie de țigan era legată de stăpânul ei, de glia lui, de familia lui, dacă nu era vândută sau dată în zestre altor familii de boieri.

            În epoca contemporană, integrarea forțată la care au fost supuși de legile comuniste, le-a contrariat în mare parte acest instinct al mobilității, izolându-i de celelalte populații țigane astfel încât, în zilele noastre au devenit pelerinii mizeriei în Europa. Ceilalți „travellers” din țările avansate, unde comunitățile sunt mai integrate și mai respectate în diferența lor, îi disprețuiesc : „romii” !  

Fetițe gypsy dintr-un cartier de „Travelers” din Londra

PUTEREA DE ADAPTARE

Romii au o putere extra-ordinară de adaptare. Pot trăi cu puțin (chiar până la a muri de foame și de frig) dar pot câștiga și foarte mulți bani: nunțile și petrecerile lor „sunt de pomină”! Caravanele pe care le au în zilele noastre țiganii francezi sunt de invidiat, iar Mercedes-urile curg…
„Palatele” romilor din România trezesc invidiile dar mahalalele orașelor sau bidonvile-urilor din lume sunt suprapopulate de romi!
Din cauza mobilității mulți dintre „oamenii călătoriei” din Franța și din Europa sunt analfabeți dar în același timp „poligloți”: pot să se descurce în diverse limbi pentru micile sau marile lor „afaceri”. Cum scriam mai sus, ei posedă o bază de limbă comună cu romii din alte țări, – limba romani – dar ajung să se înțeleagă și cu localnicii în limba proprie a țării.
Calitățile se pot transforma repede în defecte: faptul că „se descurcă” nu înseamnă că au o cunoaștere aprofundată a limbii și a legislației unei țări, chiar a țării de baștină. De aici vine dificultatea de a-și cunoaște drepturile sociale sau cetățenești, acceptarea unei situații sociale marginale și de chiar excluderea. Această situație este perpetuată la copii, care rămân deseori în afara școlii sau cu o școlarizare foarte redusă.
(În Franța, familiile „oamenilor călători” își schimbă tot timpul localitatea, deci copiii lor, în cel mai bun caz, merg câte o săptămână-două la școală, ici și colo! Oricum, fetele de la vârsta pubertății nu mai sunt trimise la școală ca să rămână „curate” până la măritiș).

FAMILIA

Marea calitate vitală a țiganilor care este valoarea cea mai de preț în ochii lor este familia: romul (bărbatul unei femei și capul familiei) muncește, fură, pleacă prin depărtări sau e luat în închisoare „de dragul familiei”. Roma (femeia unui bărbat) face și îngrijește de copiii cât poate de mult (când sărăcia este prea mare, mortalitatea infantilă este ridicată).

Romii trăiesc în familii mari, întinse: bunici, frați, unchi, verișori, copiii cu duiumul. Formează o societate ierarhizată: cei mai în vârstă se bucură de mare respect și autoritate, femeile ascultă de bărbații lor, dar sunt și „regine” în familiile lor. Copiii sunt foarte atașați părinților.
(Am auzit prin vară o anecdotă la radio: un cultivator de cireșe se ruga Domnului să nu moară nici o mătușă sau vreun verișor din familia

lucrătorilor lui în timpul culesului. Toate familiile de țigani, adică toată tabăra, ar fi plecat la înmormântare pentru vreo săptămână: vegherea mortului trei zile, înmormântarea, ospățul… Recolta în primejdie !!!)

Tiganii sunt foarte uniți în fața celor care nu sunt dintre ai lor. Nu contează cine are dreptate, care este justiția ci numai să nu te atingi de unul dintre ei căci sar cu toții! (Am asistat într-o seară la Sevilia la o scenă în care un comisariat de poliție era luat cu asaltul de familii de gitanos care voiau să-și salveze vreo rudă arestată).

Căsătoriile mixte (a unui țigan cu un partener care nu este din etnia sau chiar din grupul propriu de țigan – de exemplu cea a unui manouche francez cu o roma din România- nu sunt încurajate, dar, cum „Cupidon” este în toate timpurile activ, sunt în realitate nenumărate!!!
Gadji însă, cei ce nu fac parte din populația lor, fie ei francezi, italieni, bulgari, australieni, etc. sunt proscriși.

Concluzie: excluderea este reciprocă.

Aseară am vizionat o emisiune la televiziune care contrazice tot ce am scris în paragrafele de mai sus despre solidaritatea și familia la romi!
Un tânăr adult intervievat își povestește viața: originar dintr-un sat din Banat, la 10 ani este trimis de părinți la lucru pe la săteni, la 13 ani este ciurdarul satului și la 14 ani tata și mama fug de acasă – prin Dobrogea.
El cu sora lui mai mică rămân singuri pe lume. Mănâncă scotocind prin gunoaie, cerșesc în sat, din casă în casă…
Ne întrebăm imediat: unde este „familia mare” de care scrisesem în paragrafele de mai sus? Nici unchi, nici verișori, nici vecini, nici primarul satului… După trei luni de abandonare totală sunt recuperați de asistența socială și „instituționalizați”.
Nenorocirea lor nu s-a terminat ci trăiesc șocuri peste șocuri (povestitorul a repetat de patru ori expresia de „șoc”): ei care dormeau sub un prun, care hoinăreau cu oile și cu vacile prin pajiști deschise, care mâncau câte un fruct din cer sau furau un ou, să se trezească dintr-o dată la „închisoare”! La cămin, în plină vară, la 9 seara „suna stingerea”, erau obligați să se așeze de trei ori în sala de mese, să se spele pe dinți, etc. Tinerii noi veniți nu înțelegeau ce vor acești oameni de la ei!
Norocul adolescentului a fost învățătura: îi plăcea studiul! La geografie era primul din clasă: astfel călătoarea deja în lumea largă… Limbile străine îl amuzau…Educatorii l-au îndrăgit, profesorii l-au susținut: Bacalaureat, Facultate cu bursă Erasmus la Roma…
Acum tânărul povestitor este trecut de 30 de ani, are familie și copil, iar sora lui a rămas „lumina ochilor” inimii pentru el, toți acești ani.
Când este întrebat care este casa ta, de unde ești, el răspunde: acolo unde este pace adâncă este casa mea. Acolo este Dumnezeu, acolo este Libertatea…

Romii și religia lor

In emisiunea de pe „France-culture” cu tema „La umbra antițiganismului” – pe care am amintit-o printre izvoarele pe care m-am sprijinit în acest articol -, un interlocutor a fost întrebat: „este important pentru voi ca, în sfârșit, după atâtea secole de prezență pe teritoriu Franței, sa obțineți cetățenia franceza?” Răspunsul a fost net: „pentru noi familia este pe primul plan. Faptul că primim cetățenie franceză – sau germană – rămâne aleatoriu…”

Am putea spune același lucru și despre raportul populațiilor romani cu religia.
– Indieni la origine, ei erau fără îndoială profund legați de spiritualitatea și religia lor ancestrală, de unde ipoteza că ei nu au emigrat din India ci au fost deportați cu sila.
(Cultul sacru pentru cele șapte fluvii are și în ziua de astăzi o importanță decisivă în viața indienilor: foarte puțini dintre ei emigrează. În diaspora sunt numai vreo 200 de milioane care au emigrat, ceea ce reprezintă un un procentaj minim dintr-un miliard și jumătate!)
– După deplasarea populației lor prin jurul anului 1000 spre Orientul Mijlociu și în Balcani, au ajuns sclavi. În lumea musulmană care domina în epocă, cine devenea mahomedan, devenea om liber. Pentru acest motiv romii au devenit în masă musulmani.
– Emigrând spre țările mediteraneene s-au convertit la catolicism. Dar ca să dovedească fidelitatea către Biserica Romei și în spirit de pocăință, Papa Martin V le-a cerut să facă un pelerinaj lung, la Saint Jean de Compostelle în vestul Spaniei. Ca să poată trece printre multe provincii europeene, ducele Andreu, conții Thomas et Philippe, – liderii „bandei de egipteni” – , au primit de la regii și împărații epocii, printre care regelui Boemiei, pașapoarte de trecere (sauf-conduit). Astfel, cunoscuți sub numele de boemieni, sau de egipteni au pornit în pelerinaj.
Ca și pelerini convertiți la catolicism, populația locală i-a primit foarte bine și cu multă evlavie. Numai că, numărul acestor „pelegrini” a devenit atât de mare iar pelerinajul a durat așa îndelung că populațiile locale le-au pus stavilă.
– În timpul Inchiziției, ar putea părea curios faptul că, deși îndeletnicirea principală a țigăncilor era ghicitoria, cititul în palmă, nu au fost asimilate „vrăjitoarelor” de către poliția catolică sau arse pe rug. Mai mult, erau căutate și „consultate” în toate păturile societății.

– In Sudul Franței, în zilele noastre, populația țigană care participă cu zecile de mii la pelerinajul de la „Sfânta Mărie a Mării” sunt în majoritate de religie neoprotestantă, catolici sau fără religie deloc.

În provinciile balcanice sau slave, robii țigani, or fi fost în majoritate ortodocși în inimile lor! Putem însă cu dificultate să ne imaginăm că aveau acces la oficiile religioase în biserici alături de ceilalți enoriași…

În zilele noastre sunt foarte numeroși cei ce sunt primiți în bisericile neoprotestante.

Talent și geniu

Nu este vorba aici să enumăr câteva personalități de origine romă care bucură prin talentul lor lumea de astăzi, căci sunt „fără număr”: muzicieni, actori, dansatori emeriți care apar pe ecranele și undele noastre dar și atâția alții, care nu se află pe podiumul artei, dar a căror muncă și geniu clădesc viața societății noastre și merită aplauze și omagii (care nu încap într-un articol de Blog).

Sir Michael Cain, actor și producător de cinema britanic

Aș dori să adaug la rândurile de mai sus câte ceva despre ce au adus romii în patrimoniul cultural al poporului român de-a lungul istoriei, doar că, neavând sub ochi izvoare de istorie a artelor, multe reflecții rămân doar personale…

Pe meleagurile noastre, rolul țiganilor nu a fost numai acela de a deveni slugi sau țărani pentru mânăstiri.

Înainte ca să fie sfințită și locuită de călugări o mânăstire trebuia construită – după cum o cetate trebuie construită, sau un spital. Unde au găsit Voievozii Munteniei sau ai Moldovei lucrători disponibili și – abili? Printre oierii care plecau în transhumanță din primăvară până în toamnă? Printre țăranii iobagi care lucrau din greu la însămânțarea sau recoltarea roadelor stăpânilor? Printre răzeșii curajoși despre care am aflat din copilăria noastră, dar care nu ieșiseră din satul lor decât pentru război?

Ștefan cel Mare deține palmaresul: sub domnia lui, au fost ridicate nu mai puțin de 26 biserici și mânăstiri! Și cu o viteză uluitoare : în plină vară, „Voronețul” deține performanța căci a fost înălțată în trei luni și trei săptămâni!

Pictura din interiorul bisericii este mai târzie – 1496 – iar minunatul exterior al bisericii este realizat de mari maeștrii între 1534-1535 pe timpul lui Petru Rareș.

Dar cine au fost marii maeștri făuritori ai acestei capodopere prezentată de posteritate ca și „Capela Sixtina a Orientului?

Anonimii istoriei artelor

În epoca în care Capela Sixtina de la Vatican era pictată de Michel Angelo (între 1508-1512), în care numele lui Raphael (1483-1520), al lui Boticelli, Titien, Giovanni Bellini au rămas înscrise în memoria iubitorilor de artă din întreaga lume, marii arhitecți și pictori ai bisericilor din Principatele Române erau niște tinichigii și „zugravi” anonimi!

De unde veneau, cum au fost aduși prin coclaurile Moldovei, prin ce țări și-au câștigat măiestria? Nu numai compoziția teologică a întregului ansamblu pictural este de o bogăție educativă și spirituală excepțională, dar soliditatea clădirilor, proporțiile, culorile, dinamismul care se degajă din toate părțile, mărturisesc o experiență profundă a meseriei.
Pot să-mi închipui că și Domnitorii Principatelor Române știau să facă apel la recrutori (headhunter) pentru a selecționa oameni pricepuți în toate corpurile de meserii necesare construcțiilor „monumentale”. Și de ce nu – să organizeze un casting printre zecile de mii de sclavi romi? Sau, să cumpere de la târgurile de sclavi ai țărilor vecine – sau direct la Constantinopol – meseriașii și artiștii de care aveau nevoie în lucrări!

„Hora” personajelor pictate pe bisericile noastre, „Albastrul de Voroneț” – și toate culorile tăinuite în picturi, amestecate cu râvna și sudorile artiștilor fără nume – a rămas pentru secole moștenire poporului român.

„Epoca Luminilor” în spațiul românesc

Ca să-mi întăresc această reflecție pe care am expus-o mai sus, sar niște secole către Epoca Luminilor din zona noastră geografică, când cultura română a cunoscut în Principatele Române și ale Transilvaniei o „renaștere” prodigioasă .
Unul din iluștrii erudiți ai acelor vremi a fost sclav iar alți doi, de origine romă:

Antim Ivireanu (1650-1716) – pentru care am o adâncă venerație- este cel care mi-a inspirat crezul acesta despre participarea robilor țigani la edificarea atâtor monumente de valoare în țările noastre: biserici, mânăstiri, tipografii, palate, conace, spitale.

Originar din Georgia, sclav la Constantinopol, instruit în numeroase domenii ale culturii din acea epocă (filozof, literat, miniaturist, filolog, tipograf) obține eliberarea din sclavie. Ajuns în Țara Românească ca și colaborator luminat al Domnitorului Constantin Brâncoveanu va înființa tipografii, va traduce și va edita cărți în limbile greacă, slavonă, arabă, georgiană și – ce interesează îndeosebi cultura noastră, tipărește cărți în limba română, compune Didahii…Va ajunge episcop și apoi Mitropolit al Ungro-Vlahiei iar prin activitatea lui duhovnicească, eclezială, politică și culturală va marca epoca.
Ca Mitropolit, Antim Ivireanu a luptat cu multa dârzenie pentru ușurarea de danii a mânăstirilor din țările române, a căror produse erau trimise la Athos, la Constantinopol si Ierusalim. (Astfel ne dăm seama că toți acești beneficiari erau „complici” la exploatarea robilor mânăstirești.

Petru Maior (1756-1821), un reprezentant de frunte al Școlii Ardelene era țigan de origine, dar nu și rob: tatăl lui a fost preot greco-catolic și el însuși a ajuns protopop.
Citez dintr-o epistolă care i-a fost trimisă de scriitorul Ioan Budai Deleanu , un alt militant erudit al „Școlii ardelene”, tot țigan de origine.

Cu studii de filosofie și teologie la Colegiul „Propaganda Fide” din Roma și apoi cu studii de drept la Universitatea din Viena, Petru Maior este un militant de frunte pentru drepturile de emancipare a românilor din Transilvania: „Suplex Libellus Valahorum”. Printre scrierile cele mai importante amintesc „Istoria Bisericii românilor atât a acestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre”, „Istoria pentru începutul românilor în Dacia” etc.

Suferință și dor de libertate

Iată cum, inspirată de pisicuțele temătoare și de „femeile călătoare” din visul meu, am ajuns la Mânăstirea Voroneț și la Petru Maior.

Drumul pe care l-am parcurs a fost unul necunoscut, drum de clarificare, de trezire…M-am lăsat purtată prin Istorie și istorii de tot felul, printre popoare vechi și noi, printre documente dar și printre personaje vii…
Istoria oricărui popor are multe umbre și mistere. Dar istoria țiganilor este de la început și până în epoca noastră o serie de necunoscute pe fundal de viață: de unde vin, cine sunt, câți sunt, ce fac?…
După cum puteți constata, am căutat răspunsuri dar întrebările rămân din ce în ce mai încărcate: unii par a fi de origine indiană, alții de origine celtică, alții, evrei pierduți prin lume…

Când, cum au venit pe meleagurile noastre?
Cine i-a smuls din „lumea lor”?!
Cine i-a împrăștiat prin lume?

Cum de s-au lăsat înrobiți, ei, a căror emblemă este libertatea?

Azi și ieri