La sfârșit de an – și asta de mai mult de 25 de ani – Suzanne, prietena mea din Elveția îmi scria o scrisoare lungă. Îmi povestea despre studiile ei, despre competițiile sportive la care participase, despre familia ei, despre prietenii ei, stagiile de formație profesională, despre elevi, sau despre plimbările ei prin munți și prin văi…

De Crăciun (2017) așteptam scrisoarea de la ea. Soțul meu mă întreabă: de ce nu îi scrii și tu? Si noi trăim, călătorim…(Eu îi trimiteam de fiecare dată numai un modest email de mulțumire.) I-am răspuns : „este conceptul ei, nu este conceptul meu!”

Mi-a venit în minte momentul întâlnirii cu ea la cursurile de limbă de la Alianța Franceză din Paris (1991). După numai câteva zile după începerea cursurilor, se apropie de mine exclamând: cum este posibil ca într-o țară așa de prăpădită ca România, sub dictatură, sub Ceaușescu, să existe persoane așa deschise, pline de seninătate și de libertate ca mine? I-am răspuns surâzând: și românii trăiesc, râd, gândesc…

Cum gândul zboară de la una la alta, mi-a venit în minte o altă întrebare pe care mi-a pus-o cinci ani mai târziu soțul unei verișoare: ce faci tu la Paris? Am amuțit. Cum aș fi putut să-i povestesc între o chifteluță și un păhărel de țuică ce făceam la Paris…De altfel, ași fi putut sa-i răspund ca Suzannei: la Paris, trăiesc, râd, gândesc…

Dar poate și alții din familie ar fi vrut să știe ce fac eu la Paris și din discreție nu mi-au pus niciodată întrebarea. Ce-ar fi dacă acum aș începe să le povestesc? Cred că tot ce le voi povesti va fi complet nou și o să le depășească imaginația…

Am pus mâna pe telefon, am telefonat la întreaga familie urându-le un Crăciun Fericit și le-am comunicat intenția mea de a le povesti câte ceva din amintirile mele pariziene.

Și din momentul acela am început să scriu.

Azi și ieri