O carte electronică (sau interactivă?)
Laptopul meu de pe masa de la bucătărie, – „locul meu de muncă și de inspirație„!
Imediat ce mi-a venit ideea să împărtășesc amintirile mele de la Paris cu familia – și câțiva prieteni foarte apropiați-, am pus mâna pe telefon și i-am invitat în trecutul meu parizian -și nu numai-…Le-am cerut adresele e-mail și le-am spus cum vom „funcționa”: eu le voi trimite fiecare capitol pe măsură ce îl scriu, iar ei îl vor pune într-un dosar electronic special pentru cartea pe care o voi scrie, intitulată simplu: „O Româncă la Paris”.
Capitolele însă nu le voi trimite în ordinea pe care o voi anunța de la început la Cuprins – cu titlul fiecărui din cele 40 de capitole pe care urma să le scriu – , ci mă voi lăsa purtată de inspirație. Astfel am numerotat capitolele de așa manieră,- 00,01, 02, …15, etc. – că se vor așeza ele la locul lor de îndată ce le vom transfera în Dosarul cărții.
Si am început să scriu. M-am ținut de cuvânt trimițăndu-le în fiecare zi un capitol, în afară de duminică.
Înainte însă de a trimite capitolul prin e-mail la familie, am fost susținută tot de familie. Andrei Zaharia, nepotul meu care are o minte foarte clară și a făcut studiile mai recent decât mine la Liceul Mihai Viteazul din București, mi le citea. Dacă îmi scria (prin email) „se înțelege”, „este clar”, trimiteam textul la verișoara mea Luminița Mirică. Ea este o profesoară de pian talentată, exigentă și minuțioasă care nu suportă greșelile. După ce îmi corecta toate greșelile de ortografie pe care le vedea ea, îmi retrimitea textul. Numai după aceea îl transmiteam la ceilalți membrii „ai clubului” cărții mele.
Totul se făcea în aceeași zi. Astfel capitolul pe care îl scriam făcea echivalentul a zeci de mii de kilometri: Paris-Avignon-Paris, Paris-București-Paris, iar după aceea din nou pleca prin lume, instantaneu, prin miracolul internetului… Si tot așa, până ce cartea s-a terminat.
Nu pot să-mi uit „fanii”! Primeam încurajări de la ei: unii se „mirau că am talent” (Vasile), alții controlau pe internet dacă anumite momente descrise (mai ales cele istorice) sunt conforme cu realitatea (Maria, Paul). Inimile sensibile plângeau: „prin câte am trecut!”. Alții așteptau în fiecare seară, ca drogați, episoadele serialului meu electronic (pot spune ca asta mi-a adus cea mai mare stimulare).
La toți le mulțumesc căci au fost cu mine de la început în această aventură.
O Româncă la Paris 