În luna august 2017 am primit un e-mail de la fratele meu Paul în care ne invita pe noi frații, să scriem, „într-un stil liber, episodic, polifonic, impresionist, ne cronologic și bineînțeles, subiectiv”, amintiri de familie.

A adăugat în e-mail un citat – dialog din „Unchiul Vania” de Cehov:

„…Astrov (medic de țară) : Mă așez, închid ochii și mă gândesc la cei ce vor trăi o sută de ani, două sute de ani după noi, pentru care azi drumul se lucrează și se curăță… Aceia vor onora memoria noastră cu un cuvânt amabil? Sau, nu-și vor mai aminti de noi!

Marina (servitoarea) : Oamenii nu, dar Dumnezeu își va aminti.

Astrov : Ah! Așa-i, bine-ai spus!”

Și astfel, gândul meu i-a îmbăiat în nostalgia amintirilor pe părintii, bunicii, unchii și mătușile, frații, nepoții, verișorii și verișoarele din întreaga familie…

În timpul acela aveam timp și spațiu imens pentru amintiri: eram în munți…

Am început să-mi scrutez memoria. Am încercat să intru cât mai mult în adâncurile ei, fără constrângeri sau personaje: am asistat încă o dată la nașterea ei.

Am început sa scriu în minte primul paragraf: eram încă în întunericul memoriei încercând să scot lumina conștiinței. Am luat chiar un creion și o foaie de hârtie dar nu prea puteam să avansez: ștergeam și ștergeam la cuvinte, iar foaia era numai o zgribulitură.

Deși părea că sunt blocată în acest prim moment al conștiinței – și nu puteam avansa decât cu câteva imagini naive – , nu numai că nu m-am descurajat, dar am așteptat cu nerăbdare să ajung acasă, să mă așez în fața ordinatorului și să scriu.

Astfel pe 4 septembrie 2017 am început să scriu prima mea carte: „Familiei mele”.

Azi și ieri