Châtillon este un oraș-satelit de lângă Paris (3 km). Are 33.000 de locuitori și se află în Departamentul Hauts-de-Seine.

Noi locuim la Châtillon de 4 ani. (Înainte locuiam într-o rezidență bine situată la Vanves, dar fără ascensor. Acesta este motivul mutării: căutam un imobil mai bine izolat termic-fonic și cu ascensor).

Ar fi trebuit să intitulez articolul „Ce îmi place și ce nu îmi place la Châtillon” căci, de fapt, astfel voi structura povestirea mea:

Nu îmi place orașul Châtillon, nu-l apreciez pe Primarul orașului iar cu Mediateca sunt în grevă.

Imi place strada pe care locuim noi, rezidența noastră de locuințe, teatrul orașului, conservatorul și cam atât…Imi place și viața de la Parohia din Châtillon, dar ar fi mai bine să fac un articol special despre ea.

Voi începe cu constatările negative și las la sfârșit pe cele ce îmi plac, astfel voi antrena cititorul într-o atmosferă plăcută.

Ce nu-mi place la Châtillon?

Nu-mi place orașul Châtillon. Urbanismul orașului este dezlânat, lipsit de orice coerență, făcut din petice de case, din epoci diverse. Din când în când apare un „bolid” în beton (un bloc înghesuit printre alte bloc-ușoare), ceva magazine de comerț, două supermarket-uri și nici un Liceu!!!

Este străbătut de un ax rutier de primă importanță căci leagă Parisul de multe orășele, până la Versailles. Aici intervine un defect major de gestionare: de la Châtillon începe o linie de tramvai recent construită, care străbate orășele departamentului dar de la Châtillon până la Paris (încă 3 kilometrii) edilii nu au prelungit linia. Astfel, până la Paris, trebuie să cobori din tramvai, să iei metroul sau Autobuzul, – sau mașina – pe un tronson de șosea supra-aglomerată. Aceasta este demonstrația cea mai nefericită că primarii orășelelor nu se înțeleg între ei pentru binele „obștii”.

Astfel ajung la nemulțumirile mele în ceea ce privește Primarul orașului. Este primar la Châtillon din 1983, de 36 de ani. Are deja 77 de ani, a fost între timp și Deputat și Senator – căci era acest obicei de a cumula funcții – . Acum este și Vice-Președinte al unui mare sector al departamentului (cu 335.000 de locuitori)!

In 2013 este condamnat la un an de închisoare cu suspendare, o amendă și un an de ineligibilitate pentru favoritism în acordarea șantierelor (le dădea la întreprinderea cumnatului lui). Nimeni nu ține cont de hotărârea judecătorească, este din nou ales primar și în celelalte organisme de care am amintit mai sus. Deși era „prieten” cu oamenii politici din departament și deși departamentul nostru este cel mai bogat din Franța (imperceptibil în urma Parisului) nu a reușit să administreze bine orașul.

De mai puțină importanță este greva mea față de Mediateca orașului. Este spațioasă, are bibliotecari suficienți, dar am fost dezamăgită de trei ori: am propus lui Mohamed să citească „Procesul” de Kafka. Cerându-l la Bibliotecă, parcă ceream o „bazaconie”. Altă dată doream să citesc poezii de Apollinaire. I-al de unde nu-i! Era prin cărțile de școală a copiilor…Am cerut să consult și raionul de literatură anglofonă: nu erau decât manuale sau CD-uri, nici de cum literatură! M-am supărat (în sinea mea) și nu am mai intrat în Mediatecă.

Ce îmi place la Châtillon?

Imi place strada noastră. Cum intru pe ea, am un sentiment de liniște, de relaxare, parcă intru în altă lume…Este adevărat că este o alee secundară, oarecum paralelă cu marea arteră de circulație de care vorbisem mai sus și în plus, este despărțită de ea printr-un parc și o faleză adâncă. Pe stradă sunt două și, pe alocuri, trei rânduri de copaci, deci domină verdeața mai mult decât mașinile…

La această impresie, care poate fi subiectivă căci este strada pe care am ales-o ca să locuim, sunt și elemente obiective : la începutul străzii se află castelul de apă (rezervorul de apă) al orașului. Domeniul mare și foarte curat este proprietatea „Sindicatelor apei” din regiunea Pariziană.

Deși are denumirea de Avenue, strada noastră este îngustă și de o aparență modestă. Are însă o mare istorică: pe ea a trecut Diviziunea de armată Leclerc, cea care a eliberat Parisul pe 25 August 1944.

Poate este o ficțiune?

Mai sus, pe strada care este în pantă, apar ceva blocuri noi. Remarcăm două dintre ele care seamănă și care poartă același nume: „Le Vaisseau du Parc I„, „Le Vaisseau du Parc II„. Nu numai că poartă numele de Vase, dar și seamănă într-o anumită măsură cu niște vapoare de croazieră (nu așa uriașe ca în zilele noastre!). Doar că nu plutesc pe ape ci sunt înconjurate de un parc.

Cele două blocuri gemene sunt despărțite între ele de un parking întins. Câteodată staționează mașini acolo, dar seara și în weekend este gol.

Este parchingul unei mari instituții de stat care se află pe trotuarul opus: ONERA (Oficiului Național de Studii și Cercetări Aerospațiale).

Este principalul centru francez de cercetări în sectorul aeronautic, spațial și de apărare. Multe programe aerospațiale au trecut pe aici: Ariane (lansări de sateliți pentru Europa), Falcon , Rafale, Airbus, misile, helicoptere, radare.

Este plasat sub tutela Ministerului Armatei și al Apărării Naționale. (In zilele noastre, s-a făcut un orășel al cercetătorilor la Palaiseau (un alt departament din Regiunea Pariziană), unde vor fi reunite toate Institutele de cercetare de valoare Națională și de Apărare a viitorului.

De aceea, această clădire impozantă de prin anii ’60, nu este prea „populată” în zilele noastre. In acest centru de la Châtillon, poate se mai fac conferințe, congrese (fiind aproape de Paris), dar nu cred că se mai fac cercetări importante.

Povestesc toate acestea, nu atât să-mi dau importanță că suntem vecinii direcți ai acestui sit excepțional, dar eu sunt convinsă că de fapt laboratoarele de cercetări și experiențe se fac în laboratoare îngropate în pământ, – și de ce nu, sub parchingul pe care l-am arătat în poză și sub parcul din spatele parchingului (și al blocului) -. Nu aș crede că cercetări de asemenea anvergură se fac la etajele impozantei clădiri, alături de săli de conferințe și restaurant de întreprindere, ci în buncăre, sub pământ!!!

De aceea am intitulat secțiunea aceasta: este oare o ficțiune? (Soțul meu zice că „am văzut prea multe filme”!)

Mai aduc un argument: pe strada noastră nu există nici un alt oficiu, întreprindere, magazin sau brutărie, nimic! Nici măcar cabinete de medici sau dentare. Nici un camion nu se oprește pe stradă…Cred că de aici vine și sentimentul de liniște pe care îl simt când ajung pe strada noastră.

Rezidența noastră

Scriind despre blocul unde locuim, o să fiu entuziastă în anumite privințe dar și îngrozită…și nu exagerez!!!

Rezidența este frumoasă și mare (mai mult de 100 de apartamente) și în forma unui vas. In mijloc nu avem o piscină ci o grădină cu flori, arbuști și copaci. In plus, noi avem un balcon unde ne răsfățăm cu culori și arome diverse…

Grădină blocului comunică printr-o portiță (aproape secretă) cu parcul de care am pomenit în secțiunea precedentă.

Rezidența noastră seamănă și cu un seif: ca să intri trebuie să faci un cod, traversezi holul, ieși în grădină, avansezi, întâlnești din nou o intrare „sigilată”, refaci codul, apoi suni la interfon, îți deschidem (sau nu!). În lift însă trebuie să mai faci un cod special, dacă nu rămâi acolo!

Voiau să pună și camere de luat vederi. Noi ne-am revoltat: ce, suntem într-o pușcărie?(Aveam impresia puternică că ne închidem noi înșine într-o pușcărie!) Dar nu știu dacă revolta noastră a fost luată în considerare și nu au instalat deja camere de supraveghere…

Această securitate este oare impusă de vecinătatea directă cu situl Institutului de cercetări aerospațiale (ONERA)? Sau este numai o obsesie!

Din fericire, casa noastră nu este numai bine securizată dar și destul de bine izolată fonic. Ca muziciană sunt foarte sensibilă la acest aspect, ca să nu fiu deranjată dar mai ales ca să nu deranjez vecinii. Faptul că rezidența este mare, este deasemenea un avantaj: dacă se aude muzică nu se prea știe care este „sursa”. Pentru un muzician, a locui într-o mică rezidență unde toți vecinii știu ce faci, este „moarte curată”.

Deci mie îmi convine anonimatul rezidențial.

Aici intervine însă și reciproca pe care am calificat-o de la început ca „îngrozitoare”: nu numai că în bloc nimeni nu mă cunoaște, dar nici eu nu cunosc pe nimeni (doar pe gardianul imobilului). Nu mi-aș recunoaște, dacă drumurile noastre s-ar încrucișa pe undeva, nici pe vecinii de pe palier (suntem 6 apartamente). Extrem de rar, dacă ne întâlnim pe culoar sau în lift, fugim cu privirile care încotro, parcă vrând să ne ascundem unii față de alții.

Gândindu-mă la toate acestea, îmi amintesc emoția pe care am resimțit-o ascultând cuvântarea Papei Francisc de la Iași din 3 iunie 2019, – citând un călugăr român – : „Sfârșitul lumii va fi atunci când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!”

Totdeauna este loc pentru speranță!

Azi și ieri