Vis frumos – Vis urât

Visul urât de la început de vară era pe sfârșite: eu eram aproape vindecată în urma căzăturii pe scări de la Câmpina, Mohamed era aproape vindecat de boala lui acută, mașina accidentată a fost reconstituită cu chiu cu vai, așa că am intrat amândoi într-o convalescență activă. Am început plimbările prin parcuri și piscina: cursuri de Aquagym, masaje în apă, cadru privilegiat…

Anulasem deja călătoria la Valencia cu întreaga familie (nepoțeii lui Mohamed sunt franco-spanioli). Anulasem și călătoria în România de la sfârșitul verii pentru întâlnirea cu colegii de la Liceul de Muzică. Acum ne pregăteam pentru un sejur mai liniștit, de două săptămâni la Aix-les-Bains, în Savoie: vroiam să descoperim regiunea și să respirăm aer curat.

Orașul este așezat pe malul Lacului Bourget, cel mai mare lac natural al Franței, lac de origine glacială, tânăr de vreo 19.000 de ani. Este îmbrăcat în coline și munți împăduriți cu blăniță deasă. Cum nu m-am instruit în geografia locurilor înaintea plecării, am crezut că suntem în Alpi, dar aici, în lac, se termină mai multe lanțuri muntoase: Munții Jura, masivul Vercors…´(Când ne plimbau cu mașina împrejurul lacului și ne opream să contemplăm panorama, Marianne și Daniel ne numeau munții…Eu nu am reținut nimic altceva decât frumusețea…)

Totul era bine gândit ca visul frumos să prindă viață: reședința hotelieră pe care o rezervasem era foarte bine plasată, în centrul stațiunii, la 5 minute de gară, 5 minute de Primărie și de Agenția de turism.

După obiceiul meu, primul drum l-am făcut la Agenția de turism: un băiat voios, amabil și incompetent mă ia în primire. Îmi dă harta orașului: o aveam deja. Îmi recomandă o promenadă împrejurul Primăriei: eram deja acolo. Iau lucrurile în mână: ce-mi propuneți pentru descoperirea „globală” a orașului? O plimbare cu trenulețul. Dar pentru descoperirea regiunii? Plimbare cu vaporașul. Care sunt obiectivele turistice importante: l’Abbay d’Hotecombe. La sfârșitul conversației mă întreabă cu dezinvoltură ce naționalitate am, de unde vin, ca să mă introducă în statistici (accentul meu mă urmărește pretutindeni…) Sunt româncă. Întrebarea care mi-o pune apoi, cu aceeași voioșie, cred că a regretat-o după aceea: „dacă aș dori să vizitez România, ce aș putea vedea acolo?” A urmat un curs sistematic de vreo 7-8 minute despre „frumusețile patriei”, adică a României, pentru care băiatul voios nu era pregătit…

Am avut un noroc nemaipomenit însă: în același timp cu noi erau în vacanță în regiune Maria, nepoata mea pariziană, cu Jérôme, logodnicul ei. Cunoșteau locurile foarte bine, Jérôme fiind savoiard și în plus, aveau mașină. A doua zi deja au venit și ne-au luat cu ei.

Din acest moment începe visul frumos.

Primul popas în jurul lacului l-am făcut lângă statuia poetului Lamartine. Si el și noi contemplam…lacul…Poezia lui îmi va însoți călătoria…

Alphonse de LAMARTINE (1790 – 1869)

Que le vent qui gémit, le roseau qui soupire, /Que les parfums légers de ton air embaumé , /Que tout ce qu’on entend, l’on voit et l’on respire,/ Tout dise: ils ont aimé !” (Le Lac- Méditations poétiques)

Vântul care geme, trestia ce suspină,/Parfumurile lejere ale aerului înmiresmat,/ Tot ce auzim, vedem și respirăm,/ Totul spune: au iubit…

Momente mai puțin poetice dar pline de dinamism ne sustrag din orice nostalgie: ajungem pe malul lacului unde copiii se joacă cu bucurie.

Jérôme a oferit Mariei o cască specială ca să privească peștii…

Lacul este extrem de curat, nimic urâcios nu se varsă în el. Nu cred că Maria a văzut pești cu casca ei, dar sigur a văzut pietre și bolovani. Eu m-am îndreptat cu voie bună spre lac, dar imediat ce am simțit pietrele m-am speriat. Cum nu sunt deloc nici stabilă nici mobilă, am făcut un blocaj. Nu a durat mult, căci am văzut copii foarte mici intrând în apă ca niște fluturași: este adevărat că erau încercuiți de colăcei de salvare, dar totuși, piciorușele lor delicate atingeau pietrele…Sau nu erau pietre și bolovani pe unde intrau ei? Am călcat încrezătoare pe urmele lor, și astfel am ajuns încet, încet, la apa adâncă. Ce ușurare! Temperatura apei era perfectă! Pot spune că a fost cea mai plăcută senzație, în contact cu apa, din viața mea. Fusesem obișnuită cu apa fremătândă a mării, apa clorată a piscinelor, apa murdară a lacurilor…Aici lacul era liniștit, primitor și curat!

La ieșire, din nou momente de har: cu privirea spre lac, – pete de lumină vibrând pe chipurile noastre -, rugam timpul să se oprească…

„Un soir, t’en souvient-il? nous voguions en silence;/On n’entendait au loin, sur l’onde et sous les cieux,/ Que le bruit des rameurs qui frappaient en cadence/ Tes flots harmonieux. (LamartinLe lac)

Ții minte, într-o seară?/Alunecam în liniște pe ape;/Nu auzeam până în depărtări, pe undă și sub ceruri, / Decât zgomotul vâslașilor care loveau în cadență/ luciul tău armonios.”(Alphonse de Lamartine – Lacul)

Părinții lui Jérôme , Marianne și Daniel, – cu nepoțica lor, Tițiana -, au apărut…: cu râsete și voie bună ne-au scos din aceste momente de dolce farniente furate timpului, și ne-au invitat la restaurant la Hanul Cucilor! Era deja pe înserate…

Cina de la restaurant a fost excelentă și ambianța plină de prietenie, de asemenea. Am rămas pană târziu, până la miezul nopții. Știu sigur clipa când am plecat căci cucul care trona sub acoperișul Hanului a cântat: Cucu, cucu!

Luată prin surprindere (și uitându-mă după cuci!!!), nu am remarcat scara, zgrunțuroasă, betonată și bolovănoasă, dar am simțit-o. M-am împiedicat, am căzut îngrozitor, m-am răsturnat, m-am lovit într-un parapet betonat care înconjura trandafirii…

Nu am auzit decât strigătul deznădăjduit al lui Mohamed: „o luăm de la început!”

Si cred că și cititorii mei vor îngâna dezamăgiți în corală, ca într-o „tragedie” antică: iar a căzut?!…

Scândură mișcătoare

Nu mă atingeți!

Am izbucnit în sus, pe picioarele mele! Totdeauna când cad, acesta este primul test: pot sau nu să mă pun pe verticală. Am putut chiar sa ajung la mașină, mergând derutată…Toți din jurul meu erau copleșiți de supărare… Eu am avut însă o prezență de spirit genială (în asemenea momente intervine în forță instinctul de salvare) și am zis: mergem la Urgențe.

Si astfel a început sejurul meu de o săptămână la Spitalul Marelui Port din Aix-les-Bains, pe malul Lacului Bourget…

Deși strigasem biruință în primul moment după căzătură, prin faptul că m-am pus imediat în picioare, odată ajunsă pe patul de la spital nu am mai putut să mă mișc. Nici cu un milimetru…Nu am putut să mă obișnuiesc cu situația de a mă fi transformat într-o scândură fără să țip!!!

In tot timpul spitalizării nu puteam decât să stau întinsă ca o scândură în pat, sau să stau dreaptă în picioare – și chiar să merg! Nu puteam însă cu nici un chip să trec de la condiția de scândură pe verticală la condiția de scândură pe orizontala. Imposibil! Obosită de stat în picioare, „racolam” două persoane din preajmă să mă pună pe orizontală. Sau, invers, amorțită să stau 11 ore fără să mă mișc un milimetru în nici o direcție, convocam cu delicatețe umbrele albe să mă ridice din pat. Cu forță! Ele trăgeau și împingeau la mine, iar eu urlam de durere. In restul timpului încercam să fiu cât mai rezonabilă, amabilă, calmă, chiar zâmbitoare – cum îmi este firea. Nu doream să creadă că sunt isterică dar că într-adevăr trecerea de la verticală la orizontală erau momente disperate.

Faptul că mergeam mulțumea pe toată lumea și în primul rând pe mine. Mișcam mâinile, picioarele, deci nu era atinsă măduva oaselor. Ceva vertebre rupte, mușchi sfâșiați și nervi striviți, nu era așa de grav.

Lumea-i mică

Am să vă povestesc consultațiile medicale: în șapte zile, am fost consultată destul de vag de 4 medici tineri: era luna August, am prins sâmbăta, duminica și weekend-ul de Sfânta Marie. In plus, am fost „vărsată” la secția de pneumologie, ´(dar care era de fapt o secție pentru îngrijiri paleative, adică a bolnavilor care-și trăiesc ultimele clipe pe pământ, sau geriatrie foarte avansată). La început nu îmi dădeam seama de nimic, nu înțelegeam nici propria mea condiție, dar destul de repede am înțeles că nu sunt la locul meu și că sunt ca un corp străin pe această secție de spital.

Imi dădeam seama de acest lucru în primul rând după întrebările puse de doctori sau infirmieri. Prima indicație, foarte naturală de altfel era: întoarceți-vă să vă consult! Mie îmi era imposibil sa mă întorc, cum am repetat de multe ori, nici cu un centimetru!

Dimineața, după ce îmi lua tensiunea, o bluză alba mă întreba: „aveți dureri?” Da, răspund eu cu însuflețire, nu pot să…„Nu ne interesează dacă aveți sau nu dureri în alte momente ci acum, în acest moment!” Eu, nu simțeam decât amorțeală, nimic altceva, deci declaram 0-1 dureri pe o scară de 10. Mă simțeam frustrată în sinea mea că celelalte dureri teribile nu intrau niciodată în statisticile spitalului. Si astfel, până la sfârșit, nu am avut nici o durere înregistrată.

Deasemenea eram îngrijorată de cum se comportau cu vertebrele mele. Bineînțeles că violențele la care eram supusă, ca să mă ridic din pat sau sa mă pun în pat, erau consimțite, dar am început să ma îngrijorez de rănile mele interne…

Iau lucrurile în mână: telefonez la vărul meu neurochirurgul Prahovei, Valeriu Zaharia. Ieșise la pensie și era în Italia. Ii telefonez în Italia și mă consultă cu simplitate: „poți să mergi?” Pot! „Poți să stai pe vârfuri?” Nu știu! „Pune-te în picioare și încearcă”. Nu pot căci sunt fixată la orizontală, dar cred că răspunsul este pozitiv. „Pe călcâie?” O sa încerc când voi fi la verticală. „Ai amorțeli?” Numai după 11 ore nemișcată în pat. „Atunci nu este foarte grav! Fă totuși un IRM și sună-mă cu rezultatul.”

Vorbesc cu sora mea Miuța la telefon (medic anestezist-reanimator – la o depărtare de 2500 de Km, la Spitalul de la Câmpina -) și-i mărturisesc îngrijorările mele pentru smucituri prea dure. Oare nu-mi fac rău? I-am spus că nu sunt într-o secție de specialitate – nici nu există în oraș ortopedie sau ceva mai specific- și că nu sunt înconjurată doar de bluze albe și cred că nu este nici un medic printre ele…

Norocul meu, tocmai la ea acasă, lângă ea chiar, era o doctoriță neurolog de la Grenoble. Tocmai venise în țară cu o asociație caritativă din Briançon. (Dau așa amănunte căci această asociație, la care am participat și eu pe vremuri, a fost inițiată de Părintele Bernard, care este de câțiva ani, episcop în Sahara, la Ghardaïa . Pentru cititorii mei de pe sit, am povestit îndelung despre Ghardaïa și lumea de acolo în articolul „În altă lume”. Acesta este motivul titlului capitolului acesta: „Lumea-i mică”.)

Doctorița de la Grenoble, care era în acea duminică la Câmpina, ia lucrurile în mână, adică din nou mă consultă prin telefon: dacă pot sa merg, amorțeli, amețeli…Telefonează la spitalul din Aix-les-Bains, spunăndu-le că dorește să aibă detalii despre starea de sănătate a unei paciente, – adică a mea.

Astfel vine să mă consulte amănunțit chiar medicul secției de Urgențe, care cred, de altfel, că era singurul doctor la spital în acea zi. Mi-a programat și un IRM.

Luată în mâini de atăția medici europeeni, am început să mă simt, cum de altfel sunt, o pacientă europeană! (Vărul meu: Italia – Aix les Bains. Doctorița franțuzoaică: circuitul Grenoble-Campina-Aix les Bains.)

Umbrele albe

Le numesc așa pentru că nu le distingeam la început deloc, căci toate erau îmbrăcate în alb. Cum să pot distinge o doctoriță, de orice altă funcție spitalicească? Poate chiar asta ține de deontologia spitalului: toți sunt egali și în serviciul bolnavilor…Este valabilă această alegere dar mie mi-a fost greu sa le disting (și la asta se amestecă și teama de a face gafe).

Le numeam în sinea mea umbre albe și pentru că erau rapide: veneau, lăsau medicamentele pe măsuță și dispăreau în viteză. Aduceau dejunul pe o tavă, dar zburau diafane. Pentru mine, care nu puteam sa ajung la măsuță, nici sa îmi iau medicamentele, nici să mănânc fără să pot fi ajutată să mă ridic la verticală, era un challenge: cum să pun mâna sau sa mă agăț de o umbră ca să reușesc isprava de a mă scula din pat.

In primele zile le-am numit în capul meu „roboțele”. Iși făceau datoria cu precizie și nu își depășeau cu nimic competențele. Dificultatea era pentru mine, ca bolnav, să știu cu cine am de-a face, ca să pot bănui competentele fiecăruia, fără să fac gafe.

Dar cu timpul m-am obișnuit, m-am adaptat și am început să văd și munca lor: schimbau Pampersi la toți bolnavii, le dădeau să mănânce, (poate în gură?), îi spălau, medicamente, butelii de oxigen, etc, etc. Am început să le numesc „albinuțe”.

Văzând munca și oboseala lor, îmi dădeam din nou seama că această secție de medicină paleativă nu era locul meu: eu mergeam! Ușile erau deschise la saloane și mai vedeam în paturi alte umbre albe: bolnavii. Slăbuți, răniți de soartă…

Colega de cameră

In prima noapte nu am văzut-o căci perdeaua de discreție între paturi era trasă. Însă am auzit-o: horcăia. Tușea cum nu am mai auzit pe nimeni…Mi-am zis: Domnul să mă păzească de așa ceva!

A doua zi, a tras perdeaua între paturi și, văzându-mă în chinuri, își făcea cruce zicându-și în sinea ei probabil: Domnul să mă păzească de așa ceva!

Era o bătrânica de aproape 90 de ani, deloc senilă: auzea incredibil de bine, calcula totul și era conștientă de tot ce se întâmplă la spital. Era la spital de aproape o lună. Ce i se întâmplase? Tușise tare și tusea a propulsat-o prin ușa de la bucătărie direct într-un zid: și-a spart capul, și-a rupt coastele…

Era țărancă cu gospodărie, cu fân de strâns, cu acareturi (am surprins conversațiile cu ginerele ei: îi dădea instrucțiuni). Am admirat solidaritatea familială, ¨- care ar fi putut să mă obosească pe mine, ca și colegă de cameră – , dar eu, cum nu aveam nimic de făcut toată ziua decât să stau în picioare, eram calmă și nu mă deranja nimic! Câteodată avea 5 vizitatori deodată: fiica cu ginerele, nepoata cu soțul și băiatul de 15 ani, secretara de la primărie cu soțul, patronul pompelor funebre din sat cu soția, prietena de la școala primară cu copilul…etc.

Colega mea era nu numai compătimitoare față de mine, îmi răbda țipetele de câteva ori pe zi (culcat-sculat, sculat-culcat), dar chiar mă ajuta. Când scăpam ceva din mână pe jos, eu nu puteam să-l ridic, – din condiția mea de scândură -. Ea venea, lua de pe jos obiectul…În momentele acelea îmi era rușine cu boala mea: cum este posibil ca o persoană de aproape 90 de ani, să mă servească!

Nu iubea străinii, avea chiar o aversiune manifestă împotriva lor. Aveam o infirmiera bosniacă, care mie îmi părea cumsecade – simțeam chiar o solidaritate de europeni din est în prezența ei -, dar colega mea o ura…Îl ura și pe preotul african din satul lor, și pe muncitorul „barbar”(adică de origine berberă) care lucra cu ziua la vecina ei. Aveam însă impresia că pe mine, nu numai că mă agrea, dar chiar avea afecțiune: mă numea „Ma petite” adică, Micuța mea! I-a părut rău ca am plecat înaintea ei din spital: ar fi vrut să plecăm deodată…

Consolările mele

Am avut mai multe:

Mohamed venea, cu dulceața lui, în toate după amiezile la spital. Il întrebam ce a făcut toată ziua: hoinărea în așteptare. Dacă s-ar fi dus pe malul Lacului și-ar fi cântat tristețea împreună cu poetul :

„Ô, lac! L’année a peine fini sa carrière, / Et près des flots chéris ou’elle devait revoir/ Regarde! je viens seul m’assoir sur cette pierre/ Où tu l’a vu s’assoire!”(Lamartine – Le Lac)

„Oh, lacule! Anul de-abia și-a terminat drumul,/ Și lângă valurile dragi care ar fi trebuit sa le revadă,/ Privește! vin singur să mă așez pe piatră lângă tine,/ Acolo unde tu ai văzut-o așezându-se.”

Când intri în boală, nu ști când se va termina. Așa eram și noi! Toți ne spuneau că nu este grav dar că o să dureze foarte mult refacerea. Cât de mult? Mohamed și-a deplasat data de operație care era stabilită cu spitalul din Paris imediat după întoarcerea din vacanță. Se gândea chiar să-și găsească un hotel mai ieftin și să rămână până ies din criza aceasta absurdă.

Nu trebuie însă sa mă plâng căci toți mă consolau după căzăturile mele spectaculoase că „putea fi și mai rău”! Este drept, dar când nu vezi ieșirea din condiția de scândură, riști sa-ți pierzi răbdarea.

Eu nu-mi pierdeam răbdarea căci aveam lumea mea: scriam în cap, povesteam…și acest lucru făcea parte tot din consolările mele. Nu puteam și nici nu voiam să citesc: pe de o parte nu voiam să-mi umplu capul cu alte gânduri și evenimente care m-ar fi îndepărtat de ceea ce trăiam și vedeam în jur…Pe de altă parte, când vedeam toată armata aceea de bluze albe trebăluind în jurul bolnavilor, ar fi fost un fel de sacrilegiu să iau o revistă și să o răsfoiesc agale, sau să ascult muzică la căști.

Am citit totuși un articol din revista peopleElle” pe care am găsit-o pe o măsuță de pe coridorul spitalului: era un interviu al sublimei actrițe Letiția Casta, luat de scriitorul Philippe Besson. La sfârșitul interviului, Letiția Casta se povestește astfel: „Am învățat să înot în râuri…mă lungeam pe mari pietre înfierbântate de soare…Știați? Îmi place să alerg pe pietre și pe bolovani”. Jurnalistul adaugă cu tandrețe: „O credem! Am zice că asta este ea în primul rând: o femeie care aleargă peste pietre cu o grație infinită, ca și cum ar zbura… ”

Eu, – care mă simțeam o anti-Letiția Casta, cea care aleargă pe bolovani cu lejeritatea unui vis frumos – , eu mă plimbam cu foc în camera spitalului ( 14 pași dus și 14 pași întors) iar seara, după cină, mă plimbam pe coridorul spitalului pe care se afla secția noastră (140 de pași dusul și 140 întorsul)…

Astfel, plimbându-mă eu pe coridorul spitalului, văd birouri dar și cabinete medicale ale medicilor consultanți. Observ un nume românesc: Dr. Irimia.

Si ea face parte din consolările mele la spital. Sora mea i-a telefonat iar ea a venit în fiecare zi să mă vadă. Este Gastro-enterologul spitalului, are o fire foarte agreabilă și luminoasă. La început, printre atâtea bluze albe, pe ea o recunoșteam după zâmbet…

Improvizații

In timpul liber, – când programul spitalicesc era mai redus, sau noaptea când aveam foarte mult timp, sau când mă plimbam pe culoare, – încercam să scriu în minte, adică sa povestesc. Astfel „am scris” 3 articole. Le scriam repede, dar am observat că se schimbau unghiurile de pornire, chiar anumite reflexii, dar totuși ideile rămâneau: de aceea am început să le numesc improvizații pe aceeași temă. Dar faptul că se schimbau câte puțin le dădea o anumită prospețime și nu mă plictiseam cu ele. Am început să mă întreb, care va fi varianta finală când o voi pune pe calculator. O să semene cu celelalte variante? Da, cred că da, dar momentul prezent rămâne și pentru mine o noutate.

Miracol

Totdeauna când nu puteai să faci ceva și dintr-o dată reușești, ai impresia că trăiești un miracol. Toți marii creatori ne mărturisesc: 99% este muncă silnică și numai 1% inspirație. Dar când ajunge această inspirație peste tine, ai impresia că trăiești un miracol.

Eu nu mi-am dat seama la început că trăiesc un miracol. Spunându-i lui Paul, fratelui meu, – care tocmai făcea un minunat voiaj în România -, că nu pot să mă mișc nici cu un centimetru, nici pe o parte nici pe alta, m-a sfătuit totuși sa încerc. Si am încercat: un centimetru la stânga, un centimetru la dreapta, 2 cm la stânga, 2 cm la dreapta…Am încercat și alte mișcări blânde, până la durere. Am început să simt un picuț de curaj (verișoara mea, Luminița îmi reproșează deseori că sunt învelită într-o plăpumioară de temeri. Eu aș corijea-o puțin: sunt un suflet de aventurier într-o plăpumioară de temeri ).

Chiar și relațiile cu cei ce mă ridicau și mă culcau au devenit mai cordiale după vizita doctorului de la urgențe, căruia îi împărtășisem teama mea, adică teama pentru vertebrele mele betege, în timpul atâtor manipulări violente. Deci, cum spuneam, relațiile erau mai civilizate: eu le anunțam dinainte să nu se sperie când voi țipa, – și să nu se intimideze ci să mă împingă cu curaj – , iar bluzele albe mă lăsau să-mi iau suflu, să mă hotărăsc eu însumi când va avea loc momentul descărcărilor electrice din organism. Căci am povestit de toate și despre toți, dar nu de personajul principal: durerea mea.

Când mă întrebau ce mă doare nici nu știam ce să le spun: săbii, cuțite, descărcări electrice…pe toată partea stângă. Iar partea dreaptă a corpului nu făcea față singură la atâta nenorocire. Cei ce erau lângă mine, – și toți ceilalți – se bucurau în sinea lor că am dureri căci însemna că nu sunt paralizată: atunci nu ai dureri, nu mai simți și nu mai poți nimic. Eu aveam dureri aprige, dar puteam mânca singură – în picioare – la măsuța de la spital, puteam merge!!!, puteam să vorbesc la telefon cu familia…

Și dintr-o dată am putut sa mă ridic singură din pat și chiar sa mă culc! Pe 15 August, de două ori, iar pe 16 August, de fiecare dată: cu scremete, cu concentrare, cu respirația reținută…reușeam. Am răsuflat ușurată! Eu, și toată lumea!

Am avut o conversație foarte serioasă cu doctorița de pe secție – pe care o reperasem până la urmă: am întrebat-o ochi în ochi, ce crede? Am ceva neurologic de cad din când în când sau numai „din entuziasm și voie bună”? Este lipsă de mușchi?

Trebuie sa slăbesc! Să-mi antrenez intensiv mușchii! Și să fiu atentă!

VIGILENȚĂ, VIGILENȚĂ, VIGILENȚĂ va fi deviza mea de acum încolo.

L’ABBAYE d’HAUTECOMBE

A doua zi după ieșirea din spital am avut o zi de vis: VIS FRUMOS!

(Sunt uimită cum visul frumos de la început de sejur s-a spart brusc prin căzătura violentă pe bolovani, iar visul frumos reîncepe să-și deschidă orizonturile a doua zi după ieșirea din spital: urcatul și coborârea din mașină aparțineau încă visului urât, dar privirea, sufletul, erau în extaz…)

Marianne și Daniel, părinții lui Jérôme , au venit să ne plimbe, să ne „prezinte” regiunea: o plimbare de o frumusețe rară! Am văzut Lacul Bourget pe toate părțile, din toate unghiurile, munți variați și priveliști de carte poștală încotro priveai. Am trecut și prin păduri dense pe versantul munților din fața stațiunii Aix-les-Bains, acolo unde nu puteau trăi decât călugării.

Mănăstirea este foarte veche. De prin secolul 12 trăiau și se rugau aici călugări : a fost totdeauna o „mănăstire vie”, rugătorii s-au perindat prin veacuri, clădirea s-a transformat, s-a ruinat, s-a renovat…A devenit necropolă a Prinților de Savoie. Statui mortuare, opere de artă, arhitectură bogată…

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult, printre atâtea capodopere, a fost o sculptură a lui Giovani Albertoni (1806-1887), statuia lui Marie-Christine de Bourbon-Sicile.

Reprezintă pe prințesa regală a celor două Sicilii, – și regină a Spaniei între între 1829 și 1833. Statuia o reprezintă pe regină dar și zicala creștină : „când dai de pomană, sa nu știe stânga ce face dreapta”. În aceasta compoziție, ea vorbește prietenos cu băiatul așezat în stânga ei, dar cu mâna dreaptă dă câțiva bănuți unui băiat nevoiaș.

Ce m-a minunat la acest grup sculptural era faptul că totul era făcut dintr-un singur bloc de piatră. Cele trei personaje sunt expresive, își vorbesc, copilașul sărac plânge cu umilință, Regina sfătuiește cu înțelepciunea ei pe băiatul din stânga, iar acesta o ascultă cu mult interes.

Nu numai poziția personajelor este de un realism și o armonie desăvârșită, dar și costumele personajelor fac parte din istorie: regina are rochie de mătase, are umerii și pieptul acoperit de dantelă, mantaua regală din mătase brodată cade cu greutate și noblețe de pe umeri…Băiatul din stânga este îmbrăcat corect, ca un elev silitor, iar cel din dreapta este acoperit de o cămașă deșirată confecționată din țesătura cea mai ordinară, a sacilor…

„Oh, timpule! oprește-te!”

Acum privim cu nostalgie, în clar-obscurul serii, canalul Savière : acolo, apele Lacului Bourget întâlnesc pe cele ale fluviului Rône, împărtășindu-se cu generozitate unul altuia…

Eram întrebătoare: oare Visul frumos și Visul urât s-au sfârșit?

„Ô temps, suspends ton vol! et vous, heures propices!/ Suspendez votre cours!/ Laissez-nous savourer les rapides délices/ De plus beaux de nos jours!

Assez de malheureux ici-bas vous implorent,/Coulez, coulez pour eux;/ Prenez avec leurs jours les soins qui les dévorent;/Oubliez les heureux.”

Mais je demande en vain quelques moments encore,/Le temps l’échappe et fuit:/ Je dis à cette nuit: « Sois plus lente »; et l’aurore/ Va dissiper la nuit.”

O, timpule! oprește-te,/ Si voi grăbite ore lăsați al vostru zbor;/ Cruțați pe cei ce vor să se adore,/ tot timpul vieții lor.

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-i atragă/ Cu dânșii vă grăbiți./ Luați-le lor viața ce nu le este dragă; / Uitați pe fericiți.

Dar vai! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte/ Să stăm pe undă-aici,/ căci aurora, iată, ajută ca pe noapte/ S-o-nfrângă dalba zi.

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: