Cu Mirela mă întâlnesc câteodată în piscină. Amândouă frecventăm același club de sport dar posibilitatea de a ne afla în același timp, la același curs, este redusă, – clubul având o dimensiune industrială…

Cum nu am în preajma mea la Paris pe nimeni cu care să pot vorbi românește (în afară de nepoatele mele), cele câteva cuvinte schimbate în pauza dintre doua cursuri sunt prețioase.

O văzusem pe Mirela la începutul lunii mai, înainte de plecarea în România. Întrebându-mă de ce plec așa de târziu, după Paște și după 1 Mai, i-am spus că mă duc cu ocazia apariției cărții care se publica tocmai atunci, Editura Institutului European fiind închisă pe perioada vacanțelor. „Ce titlu are cartea?” „O Româncă la Paris”. „Ce-ți veni sa scrii o carte?” „Nu știu, dar am scris-o”.

Când eram în România, primesc un mesaj de la Mirela pe Messenger: „Ți-a apărut cartea?” „Da”. Ești fericită?” „Sunt la spital: eram așa de fericită că m-am rostogolit pe scări!” I-am și trimis o poză spre mărturie. „Când te faci bine și te întorci la Paris, adu-mi și mie un exemplar” (la piscină!)

„Până una alta poți să te uiți pe blogul meu : O Româncă la Paris. Azi și Ieri. Sunt tot povestiri „moderne” și simpatice, așa că poți să te familiarizezi deja cu stilul meu. Dar bineînțeles că o să-ți aduc cartea” (la piscină!).

După ce mi-am refăcut cutia toracică de toate rupturile suferite, am reînceput să mă duc la cursurile de Aquagym ca să-mi refac calota musculară înțepenită de atâta nemișcare.

Telefonez Mirelei ca să ne acordăm să mergem la același curs, iar ea îmi răspunde entuziasmată. „Scrii super! Mă impresionezi!” „Ce ai citit?” „Am citit pe diagonală.” „Bine, dar care articol?” „Nu știu, am văzut numai dungi gri și albe”. „Nu știu ce vrei să spui, poate nu te-ai uitat pe situl meu”. „Ba este al tău că am văzut o poză”.

„Mirela, pe blogul meu sunt zeci de poze! La care poză te referi?” Poza ta de când erai tânără, de acum 30 de ani!” „Se poate că la piscină, în costumul de baie, aspectul meu nu e în avantajul meu, dar în poză, dacă este a mea, sunt numai cu 10 ani mai tânără!” Deci, poate nu sunt eu”. „Ba tu ești: văd și un cer și ai părul ciufulit!” „Ceruri sunt multe, dar dacă ai văzut că părul este ciufulit, este posibil că este poza cu mine. Privește bine: în jurul capului este un decor ca niște solzi metalici. L-am luat dintr-o poză făcută de mine: am fotografiat plafonul de la Filarmonica din Paris, de la intrare. Mi-a plăcut foarte mult. Ai vizitat noua Filarmonică?”

Nu am vizitat-o, cât despre plafoane, eu nu văd niciunul. Mă căznesc să văd gropile de pe trotuare, ca să nu cad. Sunt numai lovituri!”

„Vai, Mirela, nu am realizat că ai așa de mari probleme cu vederea. Întâlnindu-ne numai în apă, la piscină…”

„O să-mi instalez un logiciel, și astfel voi putea auzi ce ai scris pe blog.

Dar de ce ai scris așa de mult? „Eu scriu de prin aprilie câte ceva, articol după articol, subiect după subiect, dar tu nu trebuie sa le citești pe toate deodată, ci din când în când și asta când ai să poți…”

Mohamed m-a dojenit că am oferit cartea mea cuiva care nu poate sa o citească. I-am răspuns că nici o persoană de la Paris, printre prietenii mei, care sunt toți de limbă franceză, nu poate să citească cartea. La unii chiar le-am oferit-o cu dedicație de autor, și le-am recomandat să o pună în biblioteca lor ca pe un bibelou!…

Mirela este singura persoană care cunoaște limba română din anturajul meu parizian și nici nu mă deranjează că nu poate citi cartea, – ci…, că are așa mari probleme cu vederea…Poate și ea va păstra cartea numai ca amintire…

„De ce scrii?” „A început să-mi placă să scriu, să povestesc…”

„Vrei să te dai mare?” „Nu văd de ce ar însemna că mă dau mare dacă am scris o cărticică și câteva articolașe pe blog, despre lucruri sau evenimente care mă impresionează la un moment dat…”

Da, dar nu toată lumea scrie!”

„Ceilalți oameni fac alte și alte lucruri: unii fac apicultură, unii sunt benevoli și participa la opere de binefacere, alții crează programe de informatică, etc. Diversitatea activităților și pasiunilor este infinită…”

„Da, dar ai văzut câte ți s-au întâmplat ție și soțului tău în acest răstimp de două luni: căzătura ta, boala gravă a soțului, mi-ai zis ca ai spart mașina de numai motorul a rămas bun…Nu ți-e teamă că v-a deocheat cineva, v-a blestemat poate, din gelozie?”

„Nu, nu cred! Ce, toți autorii s-au rostogolit pe scări după prima carte scrisă? Gelozia există în lume – de când lumea -, dar nimeni care a vrut să facă ceva nu s-a lăsat intimidat sau descurajat de ea…”

„Spune, ai acasă o pisică?” „Nu.” Nici câine?” „Nu”. De ce nu îți iei o pisică sau un câine și astfel vei fi ocupată și nu o să mai ai chef să scrii.” „Nu pot spune că nu-mi sunt dragi animalele de companie, dar sunt alergică…

Și de ce să nu scriu dacă îmi place sa povestesc?”

„Atunci scrie viața mea!”

Azi și ieri