Era trecut de ora 10 seara când ne întorceam spre casă după o plimbare nereușită. Mohamed îmi face o remarcă: „Până acum nu ai pierdut niciodată o poșetă, cum se face că tocmai acum s-a întâmplat?” M-am întrebat în mine însumi: „oare de ce îmi pune această întrebare? Vrea să spună că, cu înaintarea în vârstă, am început sa-mi pierd mintea?” Ca să mă apăr am răspuns cu voce tare: „nu este prima poșetă pe care am pierdut-o! Ți-am povestit că acum vreo 25 de ani am mai pierdut o poșetă!” „Da, dar pe aceea ai găsit-o!” completă el. Eu îi răspund calm dar prompt: „Nu eu am găsit poșeta ci ea m-a găsit pe mine!”

Întrerup pentru câteva momente evocarea necazului meu de sâmbătă seara, – pierderea poșetei cu două carduri bancare, cu cardul de sănătate, cu abonamentul la parking – și mă reîntorc în amintirile mele îndepărtate căci merită povestit episodul pierderii primei poșete: face parte din „uimirile” mele pariziene:

Era într-o duminică de primăvară târzie. Cântam într-o mică orchestra de vreo 10-12 tineri în Piața de la Sorbona, muzică pentru marele public: „Anotimpurile” de Vivaldi, „Dansul săbiilor” de Haciaturian, Bizet, Mozart, Bach …Publicul era format din turiști și plimbăreți parizieni.

După terminarea Concertului m-am dus cu toți muzicienii într-o braserie, am ocupat un salon din fundul restaurantului și ne odihneam în jurul unui pahar de bere sau a unei cești de cafea…

Peste vreun sfert de oră, intră în salon un ospătar fluturând o poșetă: „nu a pierdut careva dintre muzicieni o poșetă?” Eu eram aceea! M-am bucurat, bineînțeles, deși nu aveam în ea cine știe ce comori, doar o carte – ce-i drept, împrumutată de la biblioteca facultății: ori Erasmus de Rotterdam, ori Raymond Aron căci îmi amintesc și acum perfect că aceste două cărți le-am citit în pauzele de la concerte, așezată pe soclul statuii din Piața Sorbonei.

Mai mult decât sentimentul de bucurie, am avut un sentiment de uimire (pe care-l aveam deseori în primii ani ai sejurului meu în străinătate): cum este posibil ca într-o piață publică plină cu lume din Paris, la 10 metrii de un bulevard cu mare trafic, Saint Michel, nu numai sa nu fie furată o poșetă găsită, dar să facă și turul braseriilor să-și găsească posesorul?!

Termin cu consolarea pe care mi-o suscită totdeauna amintirea acestui episod îndepărtat, revin la ora 10 seara în prezentul istoric: ajungem acasă și, cu energia unui „combatant” digital, fac opoziție prin internet pentru toate cardurile pierdute: telefonez la bănci, la Oficiul de Asigurări de sănătate…și comand noi carduri.

Această istorioara este mai puțin romantică, mai ales că s-a terminat cu „pierderea” poșetei (care acum, când vă povestesc, se află totuși intactă pe masa din salon).

Stătusem toată ziua acasă. Eu aveam planuri de studiu pentru seara, dar soțul meu îmi propune să ieșim la plimbare. Eu am o regulă de conduită: chiar când nu am chef răspund „Da” la asemenea propoziții. Numai că, în aceste condiții, îl las să aleagă pe el ținta…

La început îmi propune cartierul Montparnasse din Paris, care este un cartier plin de animație, nu prea departe de locuința noastră. Apoi își schimbă ideea și îmi propune o plimbare pe malul Senei spre „Sena Muzicală” de pe Insula Seguin. Acest complex cultural și artistic se găsește în sud-vestul Parisului, în departamentul Haut-de-Seine, (adică Sena de Sus : este echivalent cu expresia românească „Someșul de Sus”, „Dunărea de Sus”, etc).

Drumul până acolo cu mașina trece prin frumoase cartiere urbane însă, neinspirați, am lăsat mașina într-un parking care avea locuri libere..doar că ne-am trezit în pline șantiere. Malul Senei era neglijat, aleea de plimbare cu praf și iarbă pârjolită…Nu mai recunoșteam locurile pe care ne plimbasem altă dată…

Nici urmă de flori sau de lumini frumoase… Ne-am grăbit să trecem podul spre „Sena Muzicală” și am răsuflat ușurați!

Ne-am așezat să ne odihnim pe scările grandioase care se află alături de clădirea principală și pe care se urcă pe terasa de deasupra Sălii de Concerte, „Le Jardin Bellini„.

Era prea târziu să urcăm ca să ne plimbăm prin grădină așa că ne-am mulțumit să ne uităm în jur. Pe un ecran uriaș erau afișe mișcătoare cu programarea concertelor și spectacolelor noii stagiuni.

Lui Mohamed îi place sa-mi povestească de fiecare dată câte ceva din istoria Parisului: insula Seguin de pe Sena a aparținut între 1929 și 1992 „Societății de Automobile Renault”. Era cea mai mare uzină din Franța cu 30.000 de salariați. După închiderea și demolarea uzinelor, Insula Seguin a fost răscumpărată de comunele departamentului Haut-de-Seine. S-au făcut de atunci nenumărate proiecte de reamenajare și finanțare.

S-a terminat deja construcția Cetății muzicale în centru cu „Sena Muzicală”, cu o imensă sale de spectacole (Auditorium), modulabilă la infinit… Urmează să se amenajeze un campus destinat Numericului și Mediei, un spațiu sportiv și un parc. Ansamblul de construcții și verdeață de pe Insulă are forma unui pachebot uriaș.

Timpul este încă frumos, terasele restaurantelor erau pline de lume. Ne-au atras atenția un grup de clienți ai restaurantului care primiseră saltele pneumatice și șezlonguri, astfel luau bucuroși un picnic – pe betonul esplanadei! Un alt voinic făcea tumbe, stătea în cap, sau numai într-o mână…Spectacol, nu glumă!

Din primul rând al articolului am numit această plimbare de seară,”neinspirată”! Nu am fost atrași nici de înălțimile insulei – ca să ne plimbam seara, singuratici, prin Grădina Bellini-, nici ceva băuturi pe terasele Esplanadei nu voiam să servim fiind Mohamed în convalescență, nici plimbarea nu a fost gândită bine (căci alte porțiuni de pe malul Senei sunt foarte frumos amenajate)!

De obicei „improvizațiile” ne reușesc, dar de data aceasta…

Am luat drumul de întoarcere prin negură și praf, dar ajunși aproape de parking m-am simțit rău. Cred că mi-era foame. Am vrut să beau apă dar ia sticluța de unde nu-i căci nu mai aveam geanta!

Unde e? Mohamed crede că oi fi lăsat-o în mașină căci el m-a văzut tot timpul cu mâinile fluturând în vânt…Eu i-am răspuns că eu nu mă despart niciodată de geantă, deci nu cred că a rămas în mașină.

Drumul rămas până la parking era scurt iar drumul până la Esplanadă -ca să căutăm poșeta pe undeva- era cam la un kilometru (în noapte și șantiere)…

Am propus lui Mohamed să luăm mașina și să încercăm să ne ducem la intrarea principală a „Senei Muzicale”, ca astfel să avem acces direct la esplanadă. Zis și făcut, am încercat dar nu am reușit! Mohamed deja nervos, în plus cu o lipsă de orientare notorie, a învârtit mașina în toate direcțiile, pe autostrăzi urbane, prin orașele străine, până când a declarat: punem GPS ul pe Domiciliu și acasă!!! N-o să cautăm poșeta în carul cu fân (adică pe străzi disperate sau printre mese la terasele restaurantelor de pe Esplanadă, dacă am fi ajuns acolo…)

Am ajuns în schimb cu bine acasă, am telefonat voinicește pentru anularea cardurilor și comandarea unora noi, ne-am felicitat pentru eficacitatea noastră – dar exprimând și admirația noastră față de performanța digitală a serviciilor…

Auzim soneria de la intrare.

M-am speriat! Într-o clipă mi-au trecut prin cap : ceva nenorociri în familie, ceva foc în parking, inundații! Niciodată de când sunt în Franța nu a sunat cineva la poartă, neanunțat, la 23.30! (Si cred că nu este obișnuit așa ceva nici în România, doar în cazuri de forță majoră).

Răspund la Interfon și o voce de bărbat cu accent arab îmi spune:

-am adus geanta… Întreb cu o simplitate uluită – uitând de mulțumiri:

-Unde era?

-Pe insulă! Portmoneul e intact!

Azi și ieri