„Așa cum Seherazada își salva viața povestind basme, tot astfel eu mi-o salvez pe a mea, – sau mi-o păstrez – , scriind”.

(Sören Kierkegaard, „Jurnalul seducătorului”).

În căutarea personajului?

În sâmbăta asta, în loc să caut parcuri înverzite, ar fi trebuit să-mi caut măcar un personaj: m-am înscris de două săptămâni la un curs online care „fabrică” scriitori.

Tocmai ascultasem lecția a treia care era consacrată personajelor: viitoarelor personaje ale viitoarelor cărți ale abonaților!? La sfârșitul cursului, Maestrul nostru ne-a dat o lecție pentru acasă, care de fapt ar fi trebuit să se petreacă într-o cafenea: intrând într-o cofetărie sau braserie, să „ochim” un personaj – o persoană așezată liniștit să-și bea paharul cu Coca-Cola, cu bere sau vreo ceșcuță de cafea – și să ne întrebăm: La ce se gândește? Ce vede în jur? Cine e? Și mai mult: să ne punem în locul acestei persoane, să „intrăm în pielea ei”.

Astfel și eu, ca și cursantă virtuală, ar trebui să gândesc în locul acestei persoane, să privesc prin ochii ei…

Ar fi însă pentru mine o experiență mai mult decât neplăcută: intrând în viața și mintea altuia, chiar și numai pentru câteva momente, – și asta numai în imaginație – , mi-ar părea că aș ieși din propria mea viață, din propriile mele gânduri… Concluzie rapidă: crearea personajelor și crearea acțiunilor fictive nu-mi este prea accesibilă!?

Până acum nu am întâlnit în scrierile mele decât personaje furate vieții, printre cei pe care i-am întâlnit sau despre care am auzit, cei care au marcat pentru un timp interesul meu. Dar, totul pleca de la mine, de la privirea mea, de la sentimentele și gândurile mele… (Constat scriind acestea că am o viziune egocentrică a vieții… Oricum, faptul de a scrie ficțiune mi-ar părea ceva straniu și… trebuie să vă mărturisesc, ar fi un lucru pe care nu l-am dorit niciodată !)

În realitate, experiența cu cafeneaua și cu „personajul” potențial era oricum dificil de a o realiza. Mohamed mă însoțește peste tot, – cu amabilitatea lui cunoscută – , iar el nu ar fi înțeles de ce să ne închidem într-o cafenea când mai avem ceva crâmpeie de soare de toamnă! În plus, nu ar fi fost simpatic din partea mea să fixez îndelung și cu atenție o altă persoană – viitor personaj – și mai neplăcut încă ar fi fost, să „intru în pielea” altei persoane, în prezența lui…

Astfel, cum era sâmbătă după amiaza, într-o zi călduță de septembrie, unde am fi putut să ne ducem?

Intr-un parc!

Aici intervine însă o altă problemă pentru scriitoarea din mine: cum pot să scriu încă o dată despre o plimbare în parc sâmbăta, în luna septembrie, când tocmai am abordat acest subiect săptămâna trecută, în articolul “Lumină lină de septembrie”? Ce o să zică cititorii mei? „Iarăși se repetă! Ne-am săturat de parcuri și de atâta încântare în peisaje pariziene!”

Printr-un ciob de beton

Ce m-a împins să povestesc a fost amintirea puternică pe care ne-au lăsat-o acele momente petrecute în parc:

Ca să ilustrez impresie din această zi, m-am gândit să folosesc o poză făcută de mine mai demult, la Marsilia, la MuCem – Muzeul Civilizațiilor Europene ale Mediteranei. Imaginea din poză seamănă mai mult cu un ciob de beton prin care se văd ceva nori, ceva plante, și cerul…Acest grilaj de beton sugerează pentru mine o închisoare în care ne aflăm în viața cea de toate zilele și că, printr-o spărtură, putem ajunge într-o altă lume mai densă, bogată, plină de culori și de vibrații, o lume de dialog și recunoștință.

Această trăire am avut-o în timpul plimbării noastre în „Valea lupilor”.

Când ne-am întors acasă, am intrat din nou în închisoarea timpului și a umbrei, dar spărtura era încă acolo și amintirea, memoria bogăției erau și ele acolo…

Eternă întoarcere sau repetiția imposibilă

Doream să încep să povestesc plimbarea noastră, însă cum aș putea să scap de bănuiala repetiției în fața cititorilor mei? Printr-o gândire foarte simplă: de milioane de ani zilele de sâmbătă se repetă, parcuri și grădini există pretutindeni pe pământ și oameni care se bucură de frânturi de soare, deasemenea. Și toate aceste repetiții sunt firești și lumea astfel s-a înnoit…

Ințelepciunea lumii mă încurajează cu argumente filozofice: îmi flutură prin cap câteva fraze celebre, tocmai ca să nu mă simt prea jenată de a scrie încă o dată despre un parc frumos și o plimbare de sâmbătă însorită…

Heraclit ne spune cu simplitate: „Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul nici omul nu mai sunt la fel”.

O altă frază celebră și plină de elan al filozofului danez Sören Kierkegaard, mă susține : „Dacă însuși Dumnezeu nu ar fi vrut repetiția, lumea nu ar fi existat”. „Astfel lumea există și subzistă, căci este repetiție, iar repetiția este realitate” și în ea se găsește însăși frumusețea ei.

Pentru Nietsche însă, repetiția este reluarea aceluiași lucru, eterna reîntoarcere. Pentru Kierkegaard, reluarea, repetiția, indică tocmai timpul care trece și din această cauză deschide drumul diferenței, a noutății. Repetiția absolută este imposibilă.

Filozoful francez Gilles Deleuze, – pentru care diferența, repetiția sunt fundamentale – , merge mai departe: repetiția presupune totdeauna o transgresiune…

Mă voi agăța de această ultimă frază luată din cutia mea de citate filozofice ca să-mi continui povestirea și să intru în sfârșit în parc: sâmbăta trecută, plecând de acasă, am luat în direcția Parisului și am ajuns în Grădina Luxemburgului. Astăzi am luat direcția opusă și am ajuns în „Valea lupilor”. Această decizie nu reprezintă chiar o „transgresiune”, dar ne va conduce cu siguranță spre noi experiențe!

Dureri de oase și arbori zdreliți

„Valea lupilor” este un domeniu întins în Sud-vestul Parisului. De el aparține o pădure, în care se află și castelul lui Chateaubriand (scriitor romantic francez), Grădina Arboretum și „Insula Verde”. Sunt pentru noi locuri de inspirație și de hoinăreală…

De cum am ajuns acolo, am căutat un loc de parcare, dar eu, coborând din mașină, nu am mai putut să pun piciorul drept pe pământ – de durere -. Când „am demarat” cu chiu cu vai, mă strâmbam de durere așa de urât, că Mohamed a exclamat: „mă îngrijorezi! Ne întoarcem acasă!” Cum „extracția” din umbra apartamentului a fost făcută cu multă voință din partea noastră, am răspuns cu determinare: nu!

„Atunci intrăm pe prima poartă care ni se ivește în cale”, zise el. Eu m-am întristat deja, căci, cum cunosc locurile, prin prima poartă intram într-un sector mai abandonat al pădurii. Și am avut dreptate: umbra era deasă, copacii jerpeliți, iarba arsă de secetă… Fără nici o remarcă din partea mea, Mohamed a înțeles tristețea mea și a pădurii și mi-a promis cu blândețe: vom ieși din pădure pe prima poartă pe care o vom întâlni.

Pe același trotuar, numai la 80 de metri, era intrarea mult dorită, în Grădina Arboretum.

Arboretum

Cerul s-a lărgit dintr-o dată, „lumina lină de septembrie” ne îmbăia privirile și sufletul, promisiuni de frumuseți ne încântau deja. (Gândindu-mă în urmă la aceste momente, îmi dau seama că din acest moment am uitat complet de dureri și de umbrele noastre „cele de toate zilele” din apartamentele noastre pariziene…)

De cum am intrat, pașii și privirile ne-au fost purtate de două garduri vii. Le numesc garduri căci nu știu alt cuvânt în limba română, dar aveau forme generoase tăiate în valuri originale și voluptoase. Semănau mai mult cu un animal lung, îmblănit în verdeață. Am avut un fragment de clipă dorința să mă întind pe ele, ca pe o canapea, și să alunec…Nu am putut să fac altceva decât să le fotografiez.

Când puțin mai departe mi-au ieșit în cale niște floricele simple, colorate cu veselie, nu numai că le-am fotografiat, dar mă și întrebam: oare ele se bucură? Cred că da! Oare își vorbesc între ele? Le place să trăiască în comunitate? Cred că da! Se simt iubite de pământ și de soare? Cred că da! Pot să devină pentru mine personaje preferate? Cred ca da!

În plus, toate plantele, – de la firul de iarbă până la cel mai majestuos arbore din Grădina Arboretum– au fost și sunt îngrijite de o echipă de peisagiști și cercetători pasionați. (Grădina este creată, plantată cu grijă, încă de la 1657: aici a fost fondată prima întreprindere silvică din lume! Au fost dintotdeauna aici sere, pepiniere, experiențe cu răsunet în întreaga lume (vă voi da mai târziu un exemplu care mă impresionează cu deosebire).

În această grădină toate plantele au nume, au istoria lor,- ca în grădinile botanice -. Eu, de data aceasta, nu m-am uitat la nici o plăcuță cu numele florilor sau arborilor, căutam doar să mă apropi puțin de misterul lor…

Continuând plimbarea, am întâlnit un șirag de parcele cu aceleași plante dar cu culori diferite: verzi, portocalii, culoarea rubinului și negre. Am fotografiat varianta cu frunzele negre căci nu prea am văzut des plante de culoarea pământie… De la 5 metri, poți să crezi că sunt niște pietre…

Mai departe, pe o pajiște, se răsfăța la soare un arbore înflorit și zvelt. Era ca un „narcis”, singur pe lume, dar încântându-se de frumusețea lui…

Pajiștile din grădină erau întinse, generoase, deschise publicului, – dar deloc aglomerate -, întretăiate de alei înguste.

Scriam că Le Jardin du Luxembourg este „bogat de lume multă”. Arboretum este însă regatul arborilor.

Personaje uitate

Ne-am așezat pe o bancă la umbră, cu fața spre o pajiște iluminată de soare și, contemplând în liniște, discutam. Lecția n°3, din cursul „de compunere” de pe situl online la care m-am abonat, din nou îmi fremăta mintea, dar din altă perspectivă: ce cunosc sau ce mai îmi amintesc despre personajele întâlnite prin piesele de teatru, prin romanele și nuvelele pe care le-am citit? A trecut atât de mult timp de-atunci… Am fost o cititoare pasionată în frageda mea tinerețe: Mizerabilii de Victor Hugo l-am citit la 10 ani, și l-am recitit, cuvânt cu cuvânt pe la 14 ani, Război și Pace de Tolstoi, l-am citi tot pe la 14-15 ani, – pentru a nu cita decât două mari epopei. Nu avea rost să-i înșir lui Mohamed întreaga serie a autorilor și operelor citite, dar i-am mărturisit că, în afară de analizele școlare, nu am studiat niciodată literatura, cu toate aspectele ei: epoca, trama subiectului, personajele unei opere, ci m-am lăsat numai purtată de autor în lumea lui, în opera lui…

Și în ultimii ani am citit mari scriitori, a căror opere le-am urmărit cu interes, dar nu „le-am analizat”. (Ultimul în dată a fost Kazuo Ishiguro „Să nu mă părăsești” – Never Let Me Go).

Mohamed a studiat când a venit la Paris, la Alliance Française un curs de civilizație și literatură franceză . Nici el, de atunci, nu a mai studiat literatura.

Sunt convinsă că, într-una din lecțiile viitoare, Maestrul meu în literatură online mă va îndemna la o lectură analitică profundă a unor opere literare de referință.

Băiețelul buclucaș

Dintr-o dată, un copil zglobiu de vreo 6 ani aleargă sprintenel pe iarbă în direcția noastră. Intre peluză și banca noastră era un canal cu apă. Bunicul lui, un atlet disperat de vreo 55 de ani, reușește să-l prindă la timp. Apoi, mai târându-l de mâini, de picioare, de umeri, reușește să-l aducă în sânul familiei așezată „liniștit” pe iarbă. Dar cum poți să fi liniștit cu un băiețaș supărat! Căci din nou a început să vocifereze și să arate cu brațul întins către un dușman invizibil ! Mama lui îl luă în brațe, îl pupa cu duioșie…

Mă întrebam: de ce copilul trebuia să stea lipit de cercul familial și nu era lăsat să zburde în voia lui pe pajiște – nu în direcția canalului, bineînțeles? Poate că nu are cu cine să se joace! Am zărit însă și un alt băiat, cam de 8 ani și jumătate, pierdut în nemișcare, cu o minge la picioare. Doi frați: unul căzut pe gânduri, în așteptare, celălalt care capta toată energia familiei (a mamei, bunicului, bunicii și o prietenă -sau soră- a mamei).

Oare de ce era primul personaj al scenei așa de nervos și plângăreț? Numai în acest fel putea să-și atragă mângâierile mamei? Era gelos pe celălalt frate, care părea copilul ideal? Era o micuță victimă sau era un mare tiran, acest micuț al familiei?

Iar băiatul cel cuminte, cu mingea la picioare, nu era el victima, abandonatul scenei de familie?

În loc să aprofundez mai mult psihologia personajelor care mi se prezentau „ca pe tavă” – (adică pe peluza din fața noastră), am început să discut cu Mohamed: eu eram sensibilizată de acest subiect, – al relațiilor din sânul familiei – căci tocmai văzusem cu câteva seri înainte, pe TV Internațional, o reluare a emisiunii Eugeniei Vodă, Profesioniștii. Invitatul era însuși doctorul Emil Căpraru, autorul celebrei cărți, „Mama și copilul”.

Mohamed, în schimb, îmi povestea din experiența lui de părinte și de echilibrul dificil de creat între toți membrii familiei, mai ales că, pe timp îndelungat, el fusese și tată și mamă pentru celei trei fete ale lui.

Personajul principal

Puțin mai înnegurați la suflet decât fusesem în compania florilor și a culorilor, ne continuăm plimbarea prin parc, alene, încotro ne purtau picioarele.

Am trecut pe lângă o salcie așa de uriașe că ni s-au lărgit ochii de mirare. Mai departe am fotografiat un colos grațios iluminat pe alocuri de razele apusului;

Apoi, am început să căutăm „copacul nostru”, dar nu l-am găsit de data asta. Cum aleile înguste înconjoară peluze și copaci uriași, nu putem avea o viziune de ansamblu. („Gădina Luxemburg” are alei mari, desenate geometric, este o grădină „à la française„. Grădina Arboretum este în stil englez, plin de libertate…)

„Copacul nostru” nu este numai al nostru căci este celebru în toată lumea: în fiecare an este „vizitat” de sute de mii de admiratori. Cedrul albastru-salcie din Atlas.

„Primul născut” dintr-o sub-specie din familia cedrilor este originar din Munții Atlas. Pepinieristul Louis-Gustav Croux, un iubitor de copaci și geniu silvicol, l-a plantat acum 150 de ani în domeniu familial de la „Valea lupilor”. În mod misterios a avut loc o mutație genetică care i-a dat culoarea safirului și forma de salcie.

Familia Croux l’a îngrijit și astfel, acest arbore mutant a fost pentru mult timp unicat. Acum are pui în lumea întreagă…

Este un arbore bogat, imens, de o frumusețe misterioasă. Ramurile lui erau așa de încărcate de ani și sevă că au trebuit sprijinite: sculptorul Francis Ballu a creat vreo 30 de „stalagmite” care susțin această capodoperă a naturii.

Dacă aș fi o romancieră, mi-aș dori să scriu o saga familială, despre familia Croux, care sunt silvicultori și horticultori din tată în fiu. Personajul principal ar fi însuși Louis-Gustav Croux și capodopera lui, Cedrul Albastru.

Azi și ieri