(ciclul „Totdeauna este loc pentru speranță”, 2/3)

În fiecare duminică dimineața am în cap un gând precis și persistent: să nu fiu în întârziere la slujba de la biserică. Deși începe la ora 11, mă pândește mereu vechiul meu defect …și astfel mă trezesc în starea de umilință necesară când te duci la biserică, dar în singurătatea străzii: iartă-mă Doamne, iară am întârziat! Este un act de căință sincer, simplu, -chiar simplist…

Dacă ajung la timp însă, actul de smerenie în fața misterelor extraordinare la care vom participa capătă o cu totul altă dimensiune: din primul moment Biserica invocă harul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Mărturisirea păcatelor se face atât față de Dumnezeu cât și față de frați, de comunitate – chiar și față de Umanitate. Actul de căință este mărturisirea unei responsabilități largi: „am păcătuit cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea”.

Din această conștiință profundă izbucnește invocarea milei lui Dumnezeu: Kyrie Eleison, Christe Eleison! Nu numai conștiința condiției noastre greșitoare ne îndeamnă la acest strigăt: „Doamne miluiește”, dar și un sentiment firesc de „înfricoșare” în fața Misterului Divin la care suntem invitați, nu ca străini ci ca fii ai lui Dumnezeu. (Când asistam în tinerețe la slujbele din Biserica Ortodoxă, mă întrebam de ce repetau de zeci de ori: „Doamne miluiește”. Acum înțeleg forța acestei invocații ca pe o coardă puternică de care ne agățăm, căci unește cele două abisuri, abisul uman și cel divin: „Doamne miluiește”…

Nu se putea altfel căci suntem propulsați într-un Imn de o măreție fără margini: „Gloria in excelsis Deo”. Nu cred că există în cuvinte omenești un imn mai înălțător și în care conștiința divinității să fie mai vie: „Te lăudăm, Te binecuvântăm, Te adorăm, Te preamărim…”Sfânta Treime își deschide larg inima pentru a ne dezvălui bogățiile divine.

Este extraordinar și faptul că noi, omenirea, umanitatea, credincioșii, suntem prezenți de la început până la sfârșitul acestui imn. Dumnezeu nu este singur pe tronul lui de sfințenie nemaiauzită și neînțeleasă. „Cei de sus” sunt prezenți în adorarea Lui, și noi de asemena…Mai mult, suntem în același timp binecuvântați cu Pace: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, și pace oamenilor de bunăvoință”. Pacea este un dar în care este implicată și responsabilitatea noastră-.

In invocațiile următoare, adresându-ne cu familiarul „Tu” lui Dumnezeu Atotputernicul, ne adresăm din partea întregii comunități, a tuturor credincioșilor, a întregii Biserici: „Te lăudăm, Te binecuvântăm…”căci, Unul este Dumnezeu iar noi suntem totdeauna frați…

Imnul acesta este atât de puternic că nu mai suportă nici un alt cuvânt, -fie el poetic – Chiar și arta amuțește: imposibil să pui în sculptură, ori în pictură, sau în vreun film, această cântare liturgică, Gloria. Numai muzica a încercat să umple, cu armonii divine, bogăția fără sfârșit al acestui imn: astfel, ne-au rămas moștenire minunate variante de Gloria în Missele atâtor mari compozitori: Palestrina, Vivaldi, Mozart, Schubert….și multi, mulți alții…

După acest „extaz liturgic”, credincioșii se așează și ascultă mărturiile care ne vin de departe, – din milenii de credință, de îngrijorări – , unde Dumnezeu și omul se caută, fac alianță, dar unde umbrele istoriei sunt mereu la lucru…: lectura din Vechiul Testament.

După lectura din cărțile înțelepților și profeților din timpurile străvechi, sufletele noastre cântă, – ajutate de căldura și noblețea poeziei – , rugăciuni profunde: Psalmii. (În timpul Liturghiei catolice se cântă un singur Psalm, dar în tradiția spirituală a creștinilor recitarea acestor rugăciuni ocupă un loc unic: în anumite mânăstiri din țara noastră se citește toată Psaltirea. fără întrerupere…)

Ca pregătire mai „pedagogică” și concretă la ascultarea lecturii din Evanghelii, apostolii, în numele lui Hristos, ne îndeamnă, cu abnegația credinței și a martiriului, la urmarea Lui. Deși, din punctul de vedere al simplei cronologii istorice, Sfântul Pavel, Sfântul Petru, Ioan, Luca și toți ceilalți discipoli sunt urmași ai învățăturii lui Isus, misiunea lor este aceeași ca a Sfântului Ioan Botezătorul: „pregătiți calea Domnului”. Despre el s-a scris în profeți:„Iată, eu îl trimit pe Îngerul meu înaintea feței tale; el îți va pregăti calea. Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte căile lui”(Mc 1,3-4)

Citirea lecturii din Evanghelie este momentul cel mai simplu al Liturghiei: Isus vorbește cu „bun simț” comun, chiar atunci când înnoiește radical gândirea celor care îl ascultă. Iar, cum pildele din Evanghelie ne sunt cunoscute, – faptele și gesturile Lui le cunoaștem uneori din copilărie – , nu ne rămâne decât să-l ascultăm: „Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl meu. (Ioan 15:14-15)

Omilia preotului, în schimb, este deschisă noutății. Nu știm dinainte ce va predica, deși, deseori subiectul este legat de „Evanghelia Zilei”. Este un moment privilegiat căci este glasul lui Dumnezeu aici și acum pentru credincioșii din biserică: „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl în numele Meu, vă va învăța toate lucrurile, și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26).

Sunt impresionată cum toate acest „evenimente” liturgice mențin sufletele noastre „la tensiune înaltă”! Kyrie…Gloria, lecturile biblice, predica ne introduc din ce în ce mai adânc în Misterele Liturgice la care vom fi părtași: Ofertoriul, Sanctus, Prefața, Pater Noster, Agnus Dei, Communio…

Azi, eu mă voi opri aici cu amintirea câtorva momente din cursul Slujbei religioase de duminică.

Ceea ce mă miră nespus de mult este faptul că atâtea evenimente, de o bogăție excepțională, umană și divină, au loc numai într-o oră! Ce-i drept, este o oră din timpul nostru omenesc dar, cum în fiecare clipă se unește cu eternitatea, devine un timp adânc…

„Mulțimea s-a adunat și a rămas încremenită”

Astfel ne relatează momentul coborârii Duhului Sfânt la Rusalii Faptele Apostolilor (2:6)

Mulțimea din biserica noastră, comunitatea, nu este încremenită ci liniștită și cântă într-un suflet. Uneori, credincioșii apar în viziunea mea ca niște fructe bogate pe un arbore puternic dar care are rădăcinile în sus, plantate în ceruri…

Cine mă va scoate din exaltarea mea mistică, astfel ca pomul cel bogat să fie înfipt în glie?

Pruncii din biserică!

Sunt peste tot! Dacă ajung din timp la biserică și nu în întârziere, îi văd sosind: în cărucioare, pe trotinete, biciclete…La plecare, din nou, mișună peste tot!

Cum să nu vezi bebelușul de lângă tine, frumos ca o publicitate pe o cutie de lapte praf care pleacă de-a bușilea, cu suseta în gură, privind liniștit și curios în jurul lui… După vreo 3 metri, tăticul lui îl recuperează, îl ține în brațe sau pe lângă el câteva minute, și micuțul din nou pleacă la descoperirea lumii…Acum, bebelușul este deja un mic băiețel pe picioarele lui, dar care continuă să repete plimbările…

În seara Învierii, se fac botezuri. A fost botezat și un băiețaș cam de un an și două luni…În timpul predicii, stimulat de vocea clară a preotului, a început să „vorbească”tare, cu elocvență și convingere, pe limba lui, făcând concurență predicatorului!

Acum două săptămâni, când comunitatea a terminat unul dintre cântece, o voce clară își prelungește vocalizele. Ochii mi se îndreaptă spre cântăreață: era o fetiță minusculă, de vreo 6 luni, îmbrăcată într-o rochiță de păpușă, cu evidente aptitudini muzicale!!!

Bineînțeles că, atunci când copiii plâng sau sunt nervoși, părinții ies cu ei din biserică să-i liniștească. Dar când sunt calmi, – și participă în felul lor la Liturghie- , apreciez că nici părinții lor și nici careva dintre enoriași nu le frânge elanul: “Taci! Fii cuminte!”

Pentru că bebelușii și copiii până în trei ani sunt sub responsabilitatea părinților, ei rămân în timpul întregii Slujbe în vecinătatea enoriașilor. Restul copiilor sunt organizați: cei de la vârsta de 3 ani până la 7 ani, după Kyrie și Gloria, părăsesc biserica și sunt reuniți într-o sală a Parohiei. Acolo fac desene, cântecele sau li se citește ceva, pe înțelesul lor, legat de cele mai multe ori de lecturile biblice din Biserică. Ei revin în biserică la Sanctus pentru a fi și ei prezenți la Misterele minunate care vor urma, alături de întreaga comunitate.

Copiii între 7 și 11 ani, care în majoritate, ori se pregătesc pentru Sfânta Împărtășanie, ori pentru primirea Mirului, rămân în biserică. O parte dintre ei ajută la desfășurarea ceremoniei. Alții rămân printre noi, grupați, sau cu părinții. Aceasta, la liturghia de duminică căci există și sâmbătă seara o liturghie a „familiilor” destinată în mod deosebit copiilor și părinților care fac pregătire religioasă (în timp ce copiii fac catehismul și părinții lor sunt reuniți la studiul și meditarea unei teme religioase majore). Apoi toți, părinți și copii, asistă la Liturghie.

Copiii sunt invitați la altar din când în când, în timpul predicii, se așază pe jos în cerc în jurul Parohului: asistăm la o adevărată cateheză. (Una dintre aceste cateheze a fost de sărbătoarea Sfintei Treimi). Întrebările preotului vin de undeva de departe…iar răspunsurile ies pe bâjbâite din capetele copiilor. Încet, încet, adevărul divin, învățătura pentru viață, își fac loc în mințile și sufletele copiilor. Dar nu numai: și noi, restul enoriașilor din biserică, cu aceleași căutări și cu smerenie, încercăm să ne lăsăm luminați de întrebările preotului. Căci catehismul acesta viu ne va însoți tot restul vieții!

Tinerii de la 12 ani în sus, sunt reuniți într-o parohie din alt orășel, acolo unde se află Liceul cel mai apropiat. La Sărbători, acești tineri vin în comunitatea noastră.

O să vă povestesc tot un moment legat de copilărie, pe care l-am văzut de curând și care m-a impresionat prin gingășia și nevinovăția lui:

Când este timpul Împărtășaniei se formează o procesiune întreagă, vin la altar atât cei ce vor sa se comunice cât și alții mulți, chiar mulți copii de toate vârstele, ca să primească binecuvântarea preotului.

Într-una din șiragurile procesiunii, văd două fetițe, făcând piruete: o fetiță mai mică, cam de 7-8 ani, se lăsa, cu voioșie în ochi, învârtită ca la balet de o fetiță de vreo 11 ani. Nimeni nu a făcut nici un gest ca să le frângă jocul. Pentru câteva clipe au fost răpite într-un vis, și ne-au luat și pe noi în grația lor.

A sunat ora 12: toți am ieșit voioși din Biserică!

Azi și ieri