(Ciclul „Totdeauna este loc pentru speranță” 3/3)

Trebuie să recunosc că suntem privilegiați în orășelul Chatillon: 20 de minute pe jos de Teatru, de Conservator și de Biserică!

(Această conștiință de „privilegiu” s-a întărit în timpul revoltei „vestelor galbene”: sunt localități în Franța unde nu există nici Oficiu postal, sau farmacie, sau brutărie…Pentru teatru, conservator sau biserică trebuie să faci kilometrii și kilometrii cu mașina).

Teatrul din Chatillon

Deși nu este deosebit de frumos, când ajung la teatru intru în altă lume: mă cuprinde emoția și mă simt parcă săltată (exaltată?) într-un fel de comuniune cu publicul, venit ca și mine, din dragoste și interes pentru spectacolul din seara respectivă…

Teatrul este bine administrat. Nu-l cunosc personal pe directorul teatrului, dar îl putem vedea de la intrarea în sală: el ne „rupe biletele” și ne primește în sală. Tot el face o scurtă prezentare a piesei înaintea spectacolului. La începutul fiecărei stagiuni se propune o după-amiază de întâlnire cu creatorii spectacolelor care vor avea loc în timpul anului, cu actorii și totul se sfârșește în jurul unui pahar de vin.

Nu există trupă de teatru rezidentă ci toate spectacolele sunt date de trupe invitate. Numărul de spectacole cu aceeași reprezentație este variabil, una sau două seri. („Hamlet” de Shakespeare a durat o săptămână).

Publicitatea este excelentă, avem broșură cu tot programul stagiunii, cu analiza spectacolelor, numele actorilor, critici de prin ziare și reviste de specialitate… Totul este clar și programul acoperă tot felul de public: piese de teatru din repertoriul clasic, creații originale, coregrafie, spectacole pentru copii și tineret…Programul este deci bogat. Si de calitate!

Tratați fiind cu atâta grijă și convingere, noi ne abonăm pentru 4-5 spectacole de teatru pe an. (Biletele sunt în general accesibile ca preț, dar în abonament sunt de-a dreptul ieftine).

Anul acesta am văzut „Livada cu vișini” de Cehov (realizat de Gilles Bouillon), Maestrul si Margareta de Bulgakov (adaptat și pus în scenă de Igor Mendjinsky) dar cel mai impresionant spectacol a fost Atentatul după un roman cu același nume de Yasmina Khadra. Adaptarea și punerea în scenă sunt făcute de Vincent Hennebicq iar muzica lui Fabian Fiorini – pentru 4 muzicieni și o cântăreață – a participat enorm la dramaturgia piesei. Un singur actor – martor al evenimentelor – declamă „partitura” lui în limba arabă: Atta Nasser.

Am primit deja broșura cu spectacolele din stagiunea 2019-2020: ce o să alegem?...

Conservatorul din Chatillon

Sunt muziciană și am fost mult timp profesoară la liceele de muzică din București, deci modul de funcționare a învățământului muzical mă interesează în mod deosebit. Când voi scrie despre Conservatorul din orașul meu, voi aluneca de multe ori spre generalități: cum este organizat învățământul muzical în Franța.

Conservatorul din Chatillon este generos: primește pe toată lumea. Sunt o mulțime de coruri – pentru toate vârstele- de formații orchestrale, de teatru și balet, și bineînțeles ore de solfegiu și de instrument.

Cred că orele de cursuri pregătitoare denumite „muzică și mișcare” sunt cele mai simpatice pentru copii. Si pentru că nu există teste de intrare, tot atât de fericiți sunt și cei ce au și copii care nu au „ureche muzicală”. Toți cântă și se joacă, cu timiditate la început și apoi cu entuziasm. O etapă importantă pentru ei este descoperirea instrumentelor: pianul, vioara, clarinetul, etc.

In ceilalți ani, vor începe solfegiul. Este o disciplină muzicală dificilă pentru copii căci repede devine din ce în ce mai „abstractă”: ceva cântecele dar mai ales recunoaștere de note, ceva noțiuni de teorie a muzicii. Nu este sunetul în centrul uceniciei muzicale ci lectura notelor, din ce în ce mai rapidă și variată, fără ca elevul să le și cânte. Și chiar cu această metodă, toți profesorii se plâng de un fel de „epidemie”: elevii nu recunosc notele. (Am întâlnit un elev care cânta deja Chopin, dar nu cunoștea notele). Chiar ritmul, îl gândesc în funcție de figurile notelor (nota albă, nota neagră, rotunda,) dar le este mai greu să înțeleagă relația între valorile notelor, în comparație cu elevii din sistemul muzical românesc.

Programa studiului de solfegiu avansează, avansează, până când copiii nu mai înțeleg nimic. Dacă au părinți care au făcut muzica serios la viața lor, ca sa-i ajute, – sau prin cursuri particulare -, poate au ceva șanse. Oricum, cursurile devin stresante. Profesorii de solfegiu sunt și ei stresați de profesorii de instrument – care vor ca atunci când copiii ajung la clasa de instrument să stăpânească cât mai bine solfegiul -, căci ei înșiși sunt stresați de timp: nu vor avea decât o jumate de oră pe săptămână să le predea instrumentul, în clasele mici. Mai târziu, au un curs de o oră pe săptămână de instrument.

Accentul pus pe „învățământul de masă” conduce uneori la situații delicate pentru profesorii de instrument. O prietenă, profesoară de pian la un Conservator din regiunea pariziană, mi se plângea că este obligată de direcțiunea conservatorului să transforme orele de pian în ore de muzică de cameră, cu elevi debutanți.

Că pentru elevul înscris la pian este amuzat să ciocăne în pian și să audă în același timp scâncelile unui clarinetist debutant sau mormăitul unui mic violoncelist, nu mă îndoiesc, -fiind ei în plină creație și joc-! Dar pentru sărmanul profesor, cu urechile cultivate de zeci de ani de studiu la instrument, acele ore devin o parodie distrugătoare!

Nu toate conservatoarele sunt la fel, căci în Franța conservatoarele sunt de multe feluri și au niveluri diferite: există conservator de oraș, -conservatorul municipal-. Există conservatoare de rang regional și de rang național, ca și CNSM (Conservatorul Național Superior de Muzică) din Paris, sau Conservatorul Național Superior de Muzică și de Dans din Lyon. Si conservatoarele de rang regional , ca și Conservatorul din Paris (rue Madrid) sau Conservatorul din Avignon, unde Paul, fratele meu este profesor, sunt instituții muzicale excelente și cu un învățământ muzical tradițional de calitate.

De asemeni, și între Conservatoare municipale există diferențe importante care țin atât de implantare, – cartiere cu populație de elită -, dar și de modul în care sunt administrate de direcțiune.

Revenind la Conservatorul din Chatillon, am putut constata, cu ocazia unor concerte și spectacole, că se ajunge și la performanțe excelente. Am ascultat recitalul de alto al Louise Desjardin, formată din fragedă copilărie în Conservatorul orașului : impresionant! Louise este și câștigătoarea premiului III al Concursului Internațional de Alto din Tokio (juin 2016), unde a fost premiată și pentru cea mai bună interpretare a piesei japoneze în primă audiție. Acompaniată la pian de pianista Flore Merlin, au interpretat Schumann, Hindemith, Brahms și Fujikura.

Programul artistic al Conservatorului este fără îndoială bogat, dar, deși are vocația de a se adresa publicului larg, cel puțin celui al orașului, și deși suntem într-o eră a publicității, nu se poate participa la el cu ușurință! Parcă ar fi, dimpotrivă, cu „circuit închis”. Pe situl Conservatorului nu se găsesc la ora actuală decât adresa și orele de funcționare ( este deschis de la 8 dimineața până la…) Nu program de concerte și de spectacole ale sezonului 2019-2020, ca la toate celelalte instituții culturale. Nu listă cu profesorii care predau la Conservator. Pe mine m-ar interesa să asist chiar și la audiții de clasă ale profesorilor, căci mi-e dor de timpul când și eu organizam audiții cu elevii de la București. Aceste anunțuri, poate le găsești cu câteva zile înainte de a avea loc pe vreo tejghea internă din holul clădirii, dar publicul extern nu are acces.

Noroc că la Paris există o bogăție de instituții muzicale și de concerte și astfel nu duc lipsa de muzică!

Azi și ieri