Am început să caut melodiile din Sonata nr.1 în sol Major pentru vioară și pian de Johannes Brahms acum vreo zece zile. Dar totul a început pe 2 noiembrie, în seara concertului lui Robert.

Nu-l văzusem și nu îl ascultasem de vreo 2 ani. El este un foarte bun pianist, repertoriul lui de predilecție îl reprezintă Sonatele de pian de Beethoven și Schubert. Dă vreo 40 de recitaluri pe an într-o sală minusculă, în care nu intră mai mult de 50 de persoane. Scena cred că este de aceeași mărime cu sala, de aceea pianul cu coadă care tronează acolo pare imens. Dar, această proximitate a publicului cu interpretul și cu muzica lui ne umple de o forță și o pasiune rară. (Chiar Robert îmi mărturisea că, după un concert, nu numai că nu se simte obosit ci capabil de a-l mai cânta o dată, așa forță primește el însuși de la muzică).

Care este publicul? Cred că sunt turiștii iubitori de muzică clasică.

Teatrul se află pe o insulă foarte șic din centrul Parisului, l’Ile Saint-Louis. Este un cartier foarte liniștit, seamănă cu un sat format însă din hoteluri particulare (- așa se numesc clădirile foarte spațioase locuite de câte o familie bogată sau de personalități din show-biz). Nici comerțul, nici hotelurile pentru turiști, nici vreo sală de cinema nu deranjează locuitorii insulei. Numai biserica, câteva restaurante discrete și micul teatru de care vă povesteam sunt locuri privilegiate de întâlnire pe această mică oază înconjurată de apele Senei…

In seara aceea, Robert a cântat trei sonate de Beethoven, „Patetica”, „Apassionata” și „Sonata lunii”– nu se putea un program de recital mai iubit de „marele public”! Pianistul, care asigură cu măiestrie programul acesta impresionant, bănuiesc că simte și multă bucurie în cântul lui: Robert nu are pian personal la Paris și aceste recitaluri îi aduc nu numai o satisfacție muzicală ci și una fizică, putând comunica prin degete cu pianul, și astfel a ajunge la sunet și muzică. – Această bucurie o împărtășește publicului!

(In apartamentul lor de la Paris au avut probleme cu vecinii din cauza pianului! Au vândut casa și de atunci s-au instalat la țară: în fața casei o pădure, în spatele casei un deal, și pe lături grădina de zarzavat pe care o cultivă Claire, soția lui. Așa că acum, nu mai deranjează pe nimeni!!!

Pe 2 noiembrie, după recital, ne-am regăsit, cu el și cu soția lui, prezentă și ea în seara concertului. Sunt niște oameni minunați, de o noblețe și o simplitate rară. Erau bucuroși că ne-au revăzut și ne-au invitat la ei la țară în weekend-ul următor.

La despărțire, îmi aruncă o vorbă: vino și cu vioara!

Într-o clipă toate s-au învolburat în capul meu: nu mai pusesem mâna pe vioară de mai mult de 6 luni, de la plecarea în România din luna aprilie. (Cartea mea „O Româncă la Paris„ urma sa iasă atunci de la tipar). Au urmat apoi căzăturile mele, cu dureri năprasnice de luni de zile, boala lui Mohamed, etc. Intre timp, mi-am început, în plus, o activitate neașteptată: am început să scriu pe noul meu sit, „O Româncă la Paris, Azi și Ieri”, impresii, trăiri și amintiri de „azi și de ieri”, astfel că vioara mi-a ieșit din cap și din viață complect. Printre atâtea amintiri, o uitasem!

Cum este posibil? mă întreb eu însămi și cu siguranță și voi, cititorii mei…Cum e posibil?

Este adevărat, fusesem puțin contrariată de faptul că nu avusesem posibilitatea să prezint cartea mea nicăieri. Scriitorii de obicei fac turnee de prezentare prin librării sau participă la diverse evenimente… Aflasem de un mare târg de carte la București la sfârșitul lunii noiembrie, „Gaudeamus”, unde sunt expuse zeci de mii de cărți, – poate chiar sute de mii… Redacția Institutului European, cea care mi-a publicat cartea, nu avea stand propriu anul acesta și nu am reușit nici sa o înserez pe alt stand… Astfel, cum nici nu aparțin „lumii literare” (sunt chiar o intrusă !) și mă aflu și la o depărtare de 2500 de km, nu am avut bucuria să văd cartea expusă pe undeva… (Cu toate aceste frustrări, rămân totuși cu o convingere puternică: ceea ce am scris poate să fie interesant și instructiv pentru cineva care ar dori sa cunoască viața pariziană altfel decât din ghidurile turistice sau din romane. Și, în plus de asta, stilul în care scriu este personal, plăcut și alert…Doar că există o condiție minimă: cartea să poată ajunge la public!)

Scriind acestea îmi dau seama că, de fapt, nu am avut timp de întristare în luna noiembrie,- neputând eu sa-mi prezint cartea la târg. Invitația bruscă a lui Robert, pe 2 noiembrie, „vino cu vioara”, m-a trezit dintr-o uitare identitară: eu sunt violonistă!

Deci, am calculat repede: Robert ne invită la el peste vreo zece zile! Cred că nu ar fi imposibil să…

Ii răspund la propunere cu seninătatea disperatului: „OK! Ce cântăm? Poate Schumann?” propun eu.

Studiasem bine Sonata nr.1 în La minor de Robert Schumann cu șase ani în urmă așa că, problema actuală nu îmi va fi dificultatea sonatei ci cântatul la vioară!

Cu vioara nu te joci! O lași, te lasă! Nu mușchi, nu sunet, ci numai oroare…(Singurul care s-a bucurat cu seninătate că m-am reapucat de studiu la vioară a fost Mohamed – căci bucuria mea era crunt amestecată cu chin și vai …)

Ajunsă acasă în seara aceea, am scuturat praful de pe cutia viorii, am scos vioara, am adus lângă mine un dosar larg în care am pus tot felul de caiete de exerciții și de studii, mi-am pus surdina de plumb pe călușul viorii și am început, încetișor, încetișor, cu frica în sân…să studiez. Nu-mi era teamă atât de sunetele oribile ale viorii, ci mai mult să nu îmi fac rău la mână și la degete căci degetele mele erau pufoase ca niște batoane de plastilină!

Cu mușchii, nu te joci! Îi ai sau nu îi ai! Eu nu îi aveam, nici pe cei necesari în apăsare pe coardă, nici pe cei pentru extensie, ca să poată sunetele să fie la locul lor! Astfel, am uitat repede de Sonata de Schumann – și de orice altă muzică – și nu m-am concentrat decât pe mușchi și sunete. Am continuat cu studii ușoare, – am început-o ca un elev prost din clasa a 6-a primară -. Imi închipuiam că merg singură pe un drum lung, prin câmpii nesfârșite, fără nici un sentiment, – nici măcar cu disperare -, cu gânduri minime, căci lăsam timpul cuvenit mușchilor să se trezească…

Dar, am atins un moment de panică când degetul mic de la mâna stângă a început să mă doară îngrozitor. Am telefonat Oliviei.

Ea este o violonistă fantastică: este „Doamna Paganini” din lume căci este singura femeie capabilă să cânte toate cele 24 de Capricii de Paganini într-un singur concert. (Acum când scriu acestea, de abia a revenit dintr-un turneu în Hong Kong, unde le cântase).

Olivia, generoasă ca întotdeauna, m-a încurajat spunându-mi că, mușchii sunt niște parteneri minunați care ne ascultă, care ajung sa facă ce vrem noi, doar cu puțintică răbdare…Și dacă mă doare ceva, să schimb poziția, până găsesc resursele sa nu mă mai doară!!!

Încurajată fiind la nivel înalt de aceste sfaturi simple, am continuat sa studiez zeci, chiar sute de studii ca astfel să-mi ridic nivelul și, când am ajuns pe la nivel de clasa a 8-a, am îndrăznit să privesc partitura Sonatei de Schumann.

Primele două părți ale Sonatei le-am asimilat repede, dar cu partea a treia, nu numai că aveam dificultăți, – este rapidă și nu cade bine în degete – , dar nici nu este prea inspirată…

Primesc un telefon de la Robert: Claire, soția lui făcuse o viroză, așa că au deplasat întâlnirea muzicală pe 1 decembrie. In ceea ce privește Sonata de Schumann, lui Robert nu îi place partea a 3-a și, cum viața este scurtă, nu vrea să se silească, „de bunăvoie”, să facă ceva ce nu îi place…(N-avea rost să lungesc vorba și să-i mărturisesc că nici mie nu-mi place partea a 3-a.)

„OK. Ce sonată dorești să studiezi, ce ți-ar place?” întreb eu generoasă și temerară.

„Sonata nr.1 în Sol major de Jonnanes Brahms. Este cea mai frumoasă sonată!” spuse el cu entuziasm.

Mie îmi plac și alte sonate de vioară și pian foarte mult, nu m-am gândit niciodată că această Sonată de Brahms ar fi „cea mai frumoasă”, dar bineînțeles, nu am comentat ci am zis: OK!

Printre sutele de studii și exerciții care continuam sa le fac, am început să trec câteodată de la început până la sfârșit și Sonata de Brahms. Studiile rămâneau însă pentru mine la ora aceea adevărata pasiune -, chiar mă odihneau, mă calmau…când eram obosită, mă retrăgeam în lumea mea, – lumea viorii -, porneam pe șoseaua mea imaginară care se pierdea la orizont…

Să nu-și închipuie cititorul că îmi neglijam celelalte activități cotidiene: cursurile de pian cu elevii, ședințele de gimnastică de recuperare (după căzături), gospodăria de zi cu zi…Mohamed mă invita la plimbare, la film…și nu îl refuzam niciodată căci el „mă supraveghează” să am o viață echilibrată!

Am fost chiar în vizită la prieteni: Eloise, fetița lui Ephraim și a lui Laure și-a aniversat vârsta de 4 ani. Spunându-i, într-doară, lui Ephraim de întâlnirea pe care o voi avea în curănd cu Robert pentru Sonata 1-a în sol major de Brahms, a exclamat entuziast: „și eu vreau să o cântăm, este cea mai frumoasă sonată!” „De ce nu?”, răspund eu la fel de temerară, dar nu am fixat nici o dată, ci a rămas în perspectivă…

Ephraim este un pianist concertist, „specialist” în muzica romantică a lui Schubert, Schumann, Brahms și Liszt.

Revin la Sonata de Brahms: mai trec vreo doua zile după vizita la Ephraim și mă sună Christiane. Și ea este bună pianistă, am cântat deseori muzică de cameră cu ea, Cvintetul de Schumann, cel de Gabriel Faure, de Dvorak.

Am cantat împreună și sonata de Gabriel Faure, și asta chiar la un concert la Ambasada Romănă.

Christiane este generoasă, simplă și, bineînțeles, pasionată de muzică. Are un apartament lângă Muzeul Luvru, cu salon mare, unde deseori ne adunam și cântam într-o atmosferă deosebit de prietenoasă. (De când și-a cumpărat o casă în Munții Alpi, și cum este și mare sportivă, nu rămâne mult timp la Paris).

Acum era la Paris.

„Vrei să ne vedem”? mă întrebă ea. „Da, sigur”! „Vrei să vii cu vioara? Ești în studiu?”

„Oarecum”, răspund eu mai circumspectă.

”Ce ai dori să cântăm?” o întreb. „Sonata 1-a de Brahms” îmi răspunse ea. „OK!” Ce coincidență benefică! Dacă mi-ar fi propus altă sonată…

Cum am luat un rendez-vous cu Christiane numai peste vreo 5 zile, îmi mai rămânea ceva timp de studiu -. Dar, din nou panică: acum nu mai aveam probleme cu mușchii sau cu sunetele – cântam cu oarecare ușurință totul, sunetul viorii devenise de-a dreptul dulce…însă, nu puteam să rețin nimic. Totul curgea din mâna și mintea mea ca un pârâiaș lin…

M-am trezit revoltată din acest extaz dulceag și mi-am zis: imposibil ca Brahms să fi compus numai melodii simpatice! Dacă acum 18 zile, atunci când am reînceput studiul viorii, înșiram note nesfârșite la studii, -de ajunsesem să nu mă mai gândesc nimic, parcă mă spălau pe creier (de unde senzația de odihnă care mi le procurau),- acum, fără să iau seama, am transferat același stil linear și la sonata de Brahms.

La început o tot cântam în întregime, cap-coadă, notă cu notă, iar acum, înșiram melodie după melodie…Momentul cel mai teribil a fost când am încercat să-mi cânt din memorie ceva melodie din 1-a Sonată de Brahms și mi-am dat seama că era o temă melodică din a 2-a Sonată de Brahms, – pe care o studiasem cu 9 ani în urmă!

Atunci am luat măsuri drastice: am oprit categoric șiragul exercițiilor mele zilnice, studiile pe care le înșiruiam cu o rutină desăvârșită – și chiar și orice altă muzică. Mai mult, mi-am propus să fiu o muziciană inteligentă, să reiau în studiu „arhitectura piesei” făcând o serioasă analiză formală. Ca la școală: care sunt melodiile primului grup tematic, apoi cele ale al doilea grup, punțile, dezvoltarea, reprizele, concluziile etc. M-a ajutat, bineînțeles, și analiza tonală.

Astfel, această analiză serioasă mi-a confirmat intuiția inițială: această sonată este plină de teme, de melodii, Brahms a fost, fără îndoială, foarte inspirat compunându-o. Dar în loc să cad în capcana melodicității pure, m-am gândit la caracterul specific al fiecărei teme, le-am căutat identitatea proprie: este un dans, este o reverie, exprimă o durere nobilă sau disperată, unde sunt abisurile și unde sunt culmile pasiunii sau ale biruinței…O temă muzicală, poate fi melodioasă dar alta poate fi săltăreață, plină de seninătate sau războinică, delicată sau afirmată, etc., – de aceea în analiza muzicală se vorbește de teme muzicale și nu de melodii.

Eu, pentru că m-am luptat de zece zile încoace să-mi obțin un sunet frumos pe vioară, uitasem că muzica, exprimând viața, nu este niciodată uniformă. Chiar o aceeași temă, nu rămâne la fel, ci evoluează, se transformă, urcă prin văzduhuri sau coboară spre vid…Toate acestea un muzician trebuie să le caute – sau măcar să le ghicească – și astfel să intre în interiorul muzicii. Din aceste considerente am ales ca titlu al articolului de față: „În căutarea melodiei”, gândindu-mă la căutarea identității fiecărei teme din sonată – care, în plus, să mi se și înfigă în memoria vie!

Noi, muzicienii, avem mare noroc cu partitura de pian: muzica scrisă la pian este foarte bogată, și printr-o analiză atentă, ne vorbește de la sine. Violonistul, poate să se lase furat de melodii sau să se piardă în dificultăți sau realizări care țin de tehnica viorii, dar pianistul are de interpretat o partitură atât de complexă că este obligat să clarifice din ce în ce mai mult discursul muzical.

Vrând eu să fiu o violonistă serioasă, am analizat cât am putut mai bine și partitura de pian. Concentrăndu-mă astfel aproape numai pe Sonata nr.1 de Brahms, am intrat pe calea cea bună…

Am asigurat cât am putut mai bine întâlnirea muzicală cu Christiane miercurea trecută, (a venit la noi, am luat masa împreună). Cu această ocazie i-am oferit un exemplar cu cartea mea și i-am scris dedicația în limba franceză – era cu ochii în lacrimi… I-am arătat și Situl meu, i-am explicat cum funcționează, – că povestesc impresii trăite de mine, amintiri, lucruri care mă emoționează sau pur și simplu mă miră la un moment dat…Din nou am simțit că Christiane era frustrată căci nu avea acces sa-l citească, scriind eu situl în limba română. Mi-a pus o întrebare nedumerită: vei scrie și despre noi, despre întâlnirea de astăzi? „Nu, nu cred”- îi răspund cu jumătate de gură…Vă mărturisesc că nici nu-mi trecuse prin cap așa ceva, dar în momentul acela mi-a izvorât în cap o mică interogare: „și de ce nu?”

Duminică ne-am dus la Robert și la Claire. Vremea era urâtă, așa ca am rămas în casă, în jurul focului.

După prânz, Robert și cu mine ne-am retras în salonul de muzică și „am cântat cu foc” Brahms: focul muzicii era uneori blând, liniștit, alteori visător, întrebător, dintr-o dată biruitor, sfâșietor sau gata să se stingă…

Am trăit o întâlnire muzicală de o „incandescentă” unică: numai prin întâlnirea celor două instrumente, muzica Sonatei nr.1 pentru pian și vioară de Brahms poate să trăiască în noi!

Claire și Mohamed ne-au acompaniat în elanul nostru, dar au și discutat mult în fața focului din șemineul salonului familial. Amândoi au un talent al conversației îmbogățit de inteligență și de convingeri profunde, iar temele umanitare, sociale și politice nu lipsesc din actualitate!!!

Claire, gazda noastră, este nu numai o prietenă, de o căldură și de o simplitate desăvârșite, dar este și o artistă polivalentă: cântă bine la pian, cântă cu vocea, iar ca profesiune este artistă de comedie. Are la palmaresul ei multe filme, piese de teatru, seriale de televiziune…

Claire are încă o pasiune: este pictoriță de icoane. Se înconjoară cu frumusețe!

Azi și ieri