Cu domiciliu forțat

Mă aflu cu domiciliu forțat cu o lună de zile înainte să fie decretată izolarea națională în Franța, de pe data de 13 februarie, dar motivele mele personale, chiar dacă foarte „neplăcute” mie, îmi apar secundare în raport cu urgia care începuse deja în lume.

Astfel, în zilele acelea, am însoțit cu toată îngrijorarea sufletului meu poporul din Wuhan – închis cu milioanele în orașul lor fantomă: eu eram încă înconjurată de viață și de frumusețe… Dar, amănunte despre acel timp de singurătate personală vă voi povesti, probabil, în alt articol…

Acum, am capul golit…

Mă culc foarte târziu, pe la 3 dimineața. Mohamed se retrage în dormitor pe la miezul nopții iar eu, „liniștită”, pot să urmăresc în replay emisiunile de la Tele pe care nu le văzusem: reportaje cu victime și eroi, cu răii care mai aleargă pe străzi sau își plimbă cățelușul, dezbateri nesfârșite pe aceleași teme despre ce nu se poate face, despre ce nu s-a făcut, și, bineînțeles despre îngrijorări colective fără margini…

Semnalul culcării îl am când o senzație acută mă cuprinde: nu îmi mai dau seama dacă sunt moartă de oboseală, moartă de somn, moartă de îngrijorare sau deja moartă…

În acest moment critic mă grăbesc, cu ultimele forțe, sa ajung la baie, văd în oglindă o persoană descompusă, mă sperii, somnul îmi trece, dar am dintr-o dată o voință foarte dinamică să ajung până în pat. Acolo încep calculele: dacă este ora 3.17, ca să am măcar șapte ore de somn ar trebui să dorm până după ora 10 dimineața! Astfel că, ultimul gând din această noapte începută așa de zbuciumat este o rugăminte către Dumnezeu: ca Mohamed să mă lase să dorm măcar până la ora 10.

Când mă trezește a doua zi, el își băuse cafeaua de mult, ascultase toate veștile și emisiunile de la radio, astfel că micul dejun îl luăm amândoi, fără nici cea mai slabă voință să mai auzim ceva, sau să mai aflăm ceva: suntem într-un consensus de liniște…

Apartamentul nostru este orientat Nord-Est, astfel pe la orele acestea de dimineață soarele se balansează peste tot. Grădina cu arbori din curtea blocului freamătă și ea, înverzește, înflorește…Regretăm într-o oarecare măsură faptul că, în iarna aceasta arborii au fost curățați de crăcile bolnave așa încât avem mai multă lumină dar nu mai avem cuiburi cu păsărele…

Noroc cu vecinii noștri Ahla și Nouhr: în această liniște deplină (care este, de altfel, obișnuită pentru rezidența noastră) numai ei se joacă în balconașul minuscul, râd și țipă…plini de viață!

Pe la ora 11 eu încep rugăciunea și plimbarea (de câteva timp, chiar înainte de urgie, le fac în același timp binecuvântat: rugăciunea mea preferată este „Tatăl Nostru”. Nu mă grăbesc recitându-l ci, îmbrățișez cu gândul fiecare verset în timp de o lungime de apartament. Apartamentul nostru are o lungime de 38 de pași, dacă încep plimbarea de la biroul lui Mohamed, merg de-a lungul coridorului, ajung în salon, ocolesc canapeaua, masa din salon și ajung la calorifer (când Mohamed se uită la televizor nu-l deranjez și mă opresc la pian – 22 pași- , dar atunci nu fac rugăciunile în același timp)!

La început fac câteva lungimi de apartament în mod liber, fără nici un gând special, fiind doar bucuroasă că respir…Apoi încep rugăciunea, liniștit, fără nici o grabă: cum fiecare drum durează cel puțin 12 secunde, am ceva timp de reculegere. În plus, știu și câți pași am făcut: 380.

Din nou îmi las un timp de concentrare fără gânduri și reîncep cu o altă rugăciune preferată, dar care se adresează, bineînțeles, la același Dumnezeu: „Impărate ceresc, Mângâietorule,…” Din nou fac 38 de pași pe fiecare verset, care, multiplicat la cele 10 versete, fac 380 de pași. Apoi, îmi las din nou sufletul liber, fără cuvinte, plin de seninătate și de eternitate…

Nu uit să mai privesc cu coada ochiului la podometru, ca să mă opresc pe la vreo 1000 de pași. Celelalte mii de pași necesari îi voi continua mai târziu – sau în altă zi – , cu aceleași dispoziții sufletești…Îmi amintesc cu nostalgie infinită momentele descrise de mine în toamna aceasta în diferitele articole scrise pe Blog: „Lumină lină de septembrie” din 18 septembrie, sau „Personajele mele”, din 29 septembrie… Cântam parcuri bogate de lume, cu pajiști și flori, – ca mitica Grădină a Luxemburgului din Paris ( Jardin du Luxembourg) – sau spațiile cultivate cu grijă seculară în „Valea lupilor” – Arboretum

În ziua de azi, acești „plămâni” ai orașului sunt cu lacăte la poartă, interzise la copii zburdalnici sau turiști visători, – numai arborii seculari și statuile reginelor din veacuri veghează încă o dată istoria… dar florile au murit…

Gata cu visarea, cu poezia și nostalgia! Deși cu posibilități reduse, încerc să nu mă las! De când sunt „consemnată la domiciliu” de vreo lună și jumătate, fac regulat exerciții de gimnastică, cap, gât, trunchi, spate, mâini și picioare…Vizionasem deja zeci de site-uri de gimnastică medicală, și am ajuns la 30 de mișcări la fiecare exercițiu din setul selecționat de mine!Începusem cu multă modestie, cam la 12 repetări/exercițiu pe serie, apoi în fiecare zi am adăugat câte o mișcare, am dublat seria de exerciții, am triplat-o: de vreo două săptămâni sunt la serii de 30 de mișcări dar, multiplicate de nenumărate ori: cum îmi amintesc, cum încep să mișc din mâini și din picioare!

Am impresia că și respirația mi s-a îmbunătățit în comparație cu o lungă perioadă din toamna trecută: auzeam șuierături continue în piept și, la efort puțin mai mare, bubuituri! Eram îngrijorată. Doctorița cardioloagă mi-a confirmat că nu este de la inimă…, poate de la plămâni. Doctorița de familie m-a consolat că nu sunt plămânii, poate am astm…Din fericire, de câtva timp m-au lăsat aceste simptome și cred că aerul de la Bourboule mi-a făcut bine și ….exercițiile de gimnastică zilnice!

Acum, aș putea spune că sunt chiar bucuroasă, nu numai pentru faptul că mi-a trecut această senzație deznădăjduită, dar și pentru faptul că, dacă aș fi simțit în zilele noastre acele impresii de insuficiență pulmonară, m-ar fi bănuit de corvid-19 și m’ar fi spitalizat!

De fapt sunt optimistă dacă aș crede că, în aceste zile de „război” sanitar și social, cineva pe lumea asta ar fi vrut, sau ar fi putut face ceva în condiții de detresă respiratorie! Indicațiile sunt următoarele: „dacă tușiți, vă doare în gât, aveți febră mare, rămâneți acasă! Nu veniți la urgențe! Nu sunați la Salvare! Nu mergeți la doctorul de familie! Nu poate să vă facă nimic, nu este tratament și riscați să îmbolnăviți și alți pacienți (sau chiar pe doctor)”. Si, oricum, nimeni nu vă va face test – ca măcar să știți de ce suferiți-: nu sunt teste nici pentru cei ce ajung sa fie consultați la Spital la Urgențe! In oraș sau acasă, nu se plimbă testele prin aer ci numai virușii!

Legea de bază, care este repetată de-a lungul zilei pe toate canalele de informații, este aceasta: fiecare trebuie să se protejeze de celălalt și să-l protejeze pe celălalt!

I-am spus lui Mohamed: mai bine murim acasă, în patul nostru sau pe canapea, si, chiar dacă nu o să existăm în nici una din statisticile naționale, nici a celor infectați, nici a celor decedați, nu trebuie să ne facem griji…

Și măștile! Scandalul măștilor! Ar fi nevoie de miliarde, dar aici nu mai sunt făbricuțe să se pună pe treabă și să producă măști (acum, se pare că s-a început câte ceva!)

Într-unul din articolele Blogului , „Totdeauna este loc pentru speranță 1/3” din 28 iunie 2019, descriind cartierul nostru, scriam că „vecinul” nostru cel mai apropiat este „Oficiul Național de Studii și Cercetări Aerospațiale” (ONERA). Am descris cu mândrie faptul că acest institut este principalul centru francez de cercetări în sectorul aeronautic, spațial și de apărare. Multe programe aerospațiale au trecut pe aici: Ariane (lansări de sateliți pentru Europa), Falcon, Rafale, Airbus, rachete, helicoptere, radare.

Cât de mult mi-aș fi dorit, în zilele acestea, să fim vecini cu o fabrică care ar putea produce măști pentru populație și mai ales pentru doctorii și cadrele medicale, pentru cei ce sunt în prima linie a pericolului și a servirii populației: casierițe de supermarket-uri, îngrijitoare de tot felul, gunoieri și polițiști…Sau o uzină de aparate medicale, sau o fabrică de medicamente…

A cincea putere economică a lumii, cum este considerată Franța, prima putere militară a Europei, cu o industrie și servicii de vârf – sateliți, rachete spațiale, bombă atomică…bănci cu duiumul…lipsită de resursele de bază, de o simplitate vitală! SUPERBIASUPERBIA

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: