Pustnici în țara vulcanilor tineri

Într-un picior

Vă povesteam deja cu mare dor, în articolele precedente despre bucuria de a ne reîntoarce în țara vulcanilor tineri – țara izvoarelor și a aerului binefăcător…

Dar cine ar fi putut să-și închipuie că voi petrece cele trei săptămâni din luna februarie, numai într-un picior!

Accidentele vin totdeauna pe neașteptate, dar sunt deseori urmarea unui exces: știm cu toții că sunt mai expuși la accidente motocicliștii care rulează ca nebunii pe Bulevardul Periferic din Paris, schiorii temerari, nervoșii și petrecăreții…

Cât despre mine, deși eram la munte și vecină cu pârtia de schi, eu mi-am dislocat genunchiul într-o piscină! De necrezut și de nemărturisit: nu am spus circumstanțele acestea nici doctorilor care m-au consultat!

Cum eram pentru trei săptămâni la Bourboule, cunoscută stațiune climaterică din Auvergne, unde Mohamed urma o cură de sănătate de trei săptămâni, eu mi-am făcut planul să merg în fiecare zi la piscină în timpul liber. Mi-am luat abonament, și am început cu zel „ședințele” de masaj acvatic: în loc să fac lungimi de bazin înotând, în loc să exersez toate mișcările de aquagym în care sunt expertă, am ales varianta pasivă, dar care mi s-a părut extrem de eficientă: masajele de apă în bazin. Piscina nu era deloc aglomerată în acea lună de iarnă, așa că am profitat de toate posibilitățile pe care le oferea, fără mare concurență: covoare cu apă mișcătoare, ciubere cu apă fremătândă, piste de apă în sens contrar, fântâni arteziene și altele și altele…

Cum tot corpul mi-era frământat și zbuciumat de apă, aveam o speranță vecină cu certitudinea că această solicitare a apei mă va ajuta să scap de ceva kilograme: visul meu perpetuu…Deși nu am rămas mai mult de o oră, abuzul era consumat și astfel m-am trezit într-un picior! Ajunsesem acasă, mă odihneam pe canapea, dar când să mă scol, catastrofa s-a manifestat.

Mai întâi nu-mi venea să cred, speram că nu sunt trează, că mă aflu numai într-un coșmar. M-am speriat atât de tare de parcă trăiam în lumi paralele: lumea reală și o negare a lumii reale. Ca și cum voiam să fug din realitate, dar în lumea reală nu mai puteam nici măcar să merg, nicidecum sa fug…

Am înțeles imediat care este cauza: masajele puternice mi-au rănit genunchiul drept, sau mi l-au dislocat, mi-au zgândărit artrozele…Imediat mi-am dat seama de situația dramatică atunci când am vrut să mă duc la baie. Imposibil să avansez cu un pas…

Cum totdeauna ne consolăm cu „putea să fie mai rău!”, mă sprijineam cu încredere de mobilele din casă: din lemn, puternice, le utilizam ca pe o cârjă multiplă. Dacă această criză bruscă ar fi apărut pe o pajiște înflorită, de ce aș fi putut sa mă țin, de flori? Sau trântită pe o pârtie de schi, de ce aș fi putut sa mă țin, de zăpadă?

În plus, locul „detenției mele” avea nu numai mobilier de încredere, dar era și foarte spațios – cred că am închiriat cel mai frumos apartament din regiune – : un loft de vreo 100 de metri pătrați, plafon înalt și …preț foarte convenabil – un miracol -!

Cu tot acest spațiu agreabil, nimic nu putea să mă consoleze!

Instinctul de tămăduire și-a afirmat cu repeziciune forța și mi-am zis: prin mișcări nepotrivite mi-am zgândărit genunchiul, acum, invers, prin imobilitate și odihnă absolută îi voi lăsa timp să se refacă pentru că organismul meu este viu!

Peste vreo două zile am fost și la medicul stațiunii (un medic român foarte bun) care mi-a spus același lucru: „Nu mișcați. Imobilizați-vă piciorul! Este posibil ca meniscul să fie rănit. Trebuie făcut un RMN și consultat un ortoped”. Cum a fost imposibil să am o programare în timp util în regiunea Auvergne – ținând cont de „deșertul medical” din multe din regiunile Franței- am așteptat întoarcerea la Paris. Peste 2 săptămâni, RMN-ul a confirmat leziunea la menisc și, în plus, aveam o ruptură de ligament încrucișat, de alură mai veche. Astfel, se pare că nu masajele, ci căzăturile repetate în ultimii ani au fost cauza ruperii ligamentului sau, invers, pentru că genunchiul nu mai avea stabilitatea necesară, cădeam. Nu știu…

Pandemia cu covid-19 a ajuns, a devenit pericol major mondial, și, dintr-o dată, fisurile de la genunchiul meu au devenit cu totul insignifiante…(Totuși, acum când scriu aceste rânduri, vă pot mărturisi: cu ajutorul lui Dumnezeu natura a lucrat, fisurile poate s-au mai cicatrizat, și am revenit la normalitate: la normalitatea mea de ani de zile, care nu amintește cu nimic sprinteneala unei căprioare, dar cu care m-am obișnuit să trăiesc…)

Revin la povestirea mea, căci în cele două săptămâni în care am mai rămas la Bourboule, multe lucruri s-au mai întâmplat: în lume, în societatea franceză, și în sufletul meu…

Amenințarea

In luna februarie amenințarea ar fi trebuit sa fie palpabilă dar era numai fantomatică: la telejurnal ne arătau imagini care veneau din altă lume, depărtată și imposibilă…11 milioane de oameni „ținuți în cuști” primeau hrana cu porția în săculețe de plastic, ca în timp de război! Wuhan!

Însă, ceea ce umplea până la refuz opinia publică franceză – de la șeful statului până la guvern, partidele politice și Media în totalitatea ei – nu avea nimic de-a face cu Covid-19.

Pe scena publică se afla un scandal franco-francez: a fost atât de oribil că nici nu îmi pot permite să-l povestesc aici! Vă comunic numai data la care a început, 14 februarie, – curioșii pot căuta singuri pe internet subiectul-, dar vă voi comunica totuși câteva indicii care s-au amestecat cu violență: sexul, o voluptuoasă Mata Hari, și un extremist rus…

Sondajele țineau să ne demonstreze cum că aproape jumătate dintre francezi nu numai că nu sunt scandalizați de actele candidatului la Primăria Parisului (fostul ministru – purtător de cuvânt al Guvernului), dar că se simt chiar solidari cu el. În schimb, în unanimitate, extremistul rus care a dezvăluit totul a fost blamat de opinia publică și pe toate undele auzeai: „Răstignește-l, răstignește-l”!

Candidatul nefericit și-a dat demisia, așa că în graba mare trebuia găsit un alt candidat al partidului prezidențial, – La Republique en Marche. Au scos-o repede din funcție pe Ministra Sănătății și a Solidarității Sociale – care avea deja coronavirus 19 pe cap și revolta personalului din sănătate – și au deplasat-o pe locul gol lăsat la candidatura pentru Primăria Parisului de nenorocitul candidat demisionar.

Ce-i drept, cu ochii în lacrimi, – se pare că era și singura persoană din Guvern conștientă de amenințarea pandemiei -, își abandonează postul de Ministră a Sănătății și a Solidarității sociale, și avansează tatonând pe un teren necunoscut de ea la lupta pentru cucerirea Parisului, ea, care nu a fost niciodată până atunci pe vreo listă electorală și nu a activat niciodată în vreun consiliu popular.

Ce decizie politică gravă! Este ca și cum, un for superior l-ar fi luat pe căpitanul Titanicului de la postul lui și l-ar fi trimis pe un alt vaporaș în pericol, de prin împrejurimi, atunci când vasul lui, cu mii de oameni, era pe cale să se scufunde…

Această alegere politică complet nepotrivită pentru timpurile grave care vor veni ca un tăvălug peste țară, este dovada cruntă că Conducerea Franței era orbită de aranjamentele alegerilor municipale și și-a pierdut clarviziunea…Astfel s-a mai pierdut o lună de zile până când primul tur al alegerilor a avut loc – cu chiu cu vai – și numai după aceea au început să se ia măsuri prohibitive pentru populație, închiderea școlilor etc…

De atunci, spitalele se luptă cu bolnavii și cu neajunsuri teribile de tot felul: lipsesc teste, măști, paturi, aparate și mai ales personal sanitar…Se intră într-o panică din ce în ce mai mare de la o zi la alta, iar noi stăm cumințiți de spaimă – și de poliție- închiși în casă…

(Aș vrea totuși să vă împărtășesc o apreciere de-a mea: noul Ministru al Sănătății și al Solidarității sociale, un tânăr medic, ca și Primul Ministru – ca, de altfel, Macron, Președintele Franței -, luptă cu o abnegație totală, ca niște viteji generali de armată, pentru gestionarea crizei…)

De aici înainte voi avansa cu povestiri și impresii din sejurul meu în țara vulcanilor tineri:

Plimbări singuratice

Pare un paradox că nu puteam să merg și totuși plecam la plimbare!

Mohamed mergea în fiecare dimineață la tratament la Terme, dar venind acasă era deja plin de aer proaspăt și avânt: „Să ieșim, timpul este frumos, afară este soare, păcat să stăm numai în casă!” Îi dădeam dreptate, dar mă apuca groaza: „A uitat că eu pot să merg doar câțiva pași prin casă ?”- mă gândeam eu…Totuși, cu zâmbetul pe buze (zâmbet forțat), ieșeam din casă.

Mașina nu era staționată departe, la vreo 80 de metri în josul străzii, însă coborârea pantei a fost un calvar: nu puteam să pun piciorul jos! Am început să mă țin de mânerele mașinilor staționate, de retrovizoare, apoi de un gard cu zăbrele de fier…Oribil, oribil!

Ajunsă jos pe strada principală, unde era staționată mașina, am constatat că puteam merge pe o suprafață plană. Mai apoi, am remarcat că pot urca o pantă, doar coborârea mi-era „imposibilă”!

„Unde mergem?” mă întreabă Mohamed plin de elan. „Mergem unde vrei tu – adăugă el cu generozitate. Eu însă, cum nu voiam să merg nicăieri, mi-era greu să mă pronunț: toate „obiectivele turistice” se aflau pe munți, pe înălțimi…Am simțit că trebuie să mă hotărăsc repede, mașina fugea deja pe străzi și nerăbdarea lui Mohamed devenea palpabilă. Am zărit o placă indicatoare și am strigat: „Tour-d’ Auvergne”!

Am urcat pe serpentine, prin păduri, vreo 8 km…și am ajuns în piața principală a orășelului La Tour-d’Auvergne. În amintirea mea nu erau atâtea scări de urcat până la adevăratul Turn al Auvergnei, acolo de unde puteai vedea până la mari depărtări și pe o rază de 360 de grade, toată regiunea…Cântărind dintr-o privire dificultățile, am refuzat categoric să urc pe culme, – și oricum, peisajul larg pe care-l poți vedea de pe culme, îmi este, pentru totdeauna, viu în memorie (memoria este o fântână umplută cu minuni!)

Modești, am zărit o bancă deasupra unei faleze…viziunea nu era atât de largă în comparație cu cea de pe înaltul Turn al Auvergnei, aveam totuși o treime de cer în fața noastră. Privirea se adâncea în valea împădurită. Eram singuri și auzeam liniștea…Soarele prietenos era alături de noi și tremura printre crengile unui copac solitar.

Din vale au început să urce umbrele serii – deși nu era nici ora 5 după-amiaza – și, cum respiram din plin aerul hrănitor, un miros de fum de vatră care ne ajungea pe la nări umaniza peisajul: pe perete falezei, până-n vale, am zărit ceva case…Astfel ne-am întors acasă cu sufletul încărcat de bucurie din prima plimbare.

(Acum,când scriu aceste rânduri, nu am în fața ochilor nici un orizont, ci numai clădirile rezidenței noastre. Fereastra de cer la care avem acces nu depășește o circumferință de 30 de metri. Este totuși o bucățică de cer…!)

Revin la povestirea din luna februarie: după alte două zile, reîncepe ritualul. „Să ieșim, este frumos afară”! exclamă Mohamed. „Afară plouă”, spun eu cu jumătate de gură. „Si ploaia este frumoasă”! îmi răspunde el. Fără nici un motiv valabil de refuz, am pus totuși o condiție: „mașina la scară”! adică la ușa hotelului.

Ca țintă turistică Mohamed mi-a propus Murat-Le-Quaire, o localitate din apropiere, cu o vedere splendidă! De acolo se merge și la Roca Zânelor, o așezare misterioasă din care au țâșnit, după legendă, primele ape tămăduitoare.

Ajunși pe înălțimi, el a vizitat de unul singur împrejurimile, eu am rămas din nou, pe o bancă, pe faleză…Privirile mele puteau merge departe, prin munți și văi, dar eram mai atrasă de peisajul de la picioarele mele, care cădea în cascade până în vale: mă simțeam ca pe ultimul rând al unui teatru antic, în care albia râului Dordogne era scena mișcătoare…Doi copaci îmi opreau privirea…erau simpli, încă dezgoliți de frunze, dar simțeam totuși cum primăvara îi lucrează pe dinăuntru. Atâta am mai vorbit cu ei, că părea că mi-au devenit prieteni. I-am fotografiat pe toate părțile…Ei au rămas despuiați și simpli…

Cei doi prieteni despuiați

Mohamed a revenit, cu el a venit și ploaia: am intrat într-un nor, sau – un nor a venit peste noi…Mie îmi place sa fiu „cu capul în nori”, dar nu în ploaie! Mohamed mi-a zis că lui îi place ploaia, mai ales ploaia curată de munte. Atunci am început să zâmbesc și să miros stropii…

Nu peste mult timp norul a plecat și aerul vibra de claritate în lumina soarelui.Astfel, ne-am reîntors acasă cu sufletul încărcat de bucurie: plimbarea a doua!

După două zile iar a început ritualul: „Unde mergem? Vrei să ne ducem la Lacul Chambon”? „De ce atât de departe?” obiectez eu cu jumătate de gură, mai ales că fusesem acolo de zeci de ori pe vremuri mai bune…Am plecat. Repede mi-am dat seama însă că, prin faptul că nostalgia locurilor și amintirile se suprapuneau cu bogăție, prezentul primea o densitate extraordinară…

Prin munți și văi, primul popas l-am făcut ca să vedem vulturii. Ne oprim totdeauna în acel loc, dar am uitat motivul pentru care vulturii „se dau acolo în spectacol”. Locul seamănă mai mult cu o catedrală al cărei tavan mișcător este pictat tocmai cu aceste păsări libere…

Primiți pentru câteva momente în misterul acestor locașuri semețe, ne continuăm drumul și ajungem La Croix de Saint-Morand, o coamă de munte înconjurată de priveliști de o mare varietate. Munții Auvergnei nu sunt masivi, nici prea înalți, dar sunt primitori…

Din nou ne-am așezat pe o bancă să ne bucurăm de peisaj. (Am intenționat să intitulez acest sub-capitol: „De pe o bancă pe alta” sau „Din bancă…în bancă”, dar nu numai că un astfel de titlu ar fi fost greu de înțeles de la început, dar nu voiam nici să pun accentul pe acest element static, banca și nu plimbarea – și tot ce se leagă de ea – , și mi-ar fi amintit prea puternic condiția mea de persoană „cu mobilitate redusă”!)

Lacul Chambon, împrejurimile împădurite și munții înzăpeziți în depărtări mă trimiteau cu gândul la peisajele din Elveția, sau Austria… dar eram în Franța.

Făcusem „pe vremuri” deseori turul lacului, de data asta Mohamed a făcut singur un sfert de drum și s-a întors… Eu între timp priveam niște rățuște. Cât de rău îmi pare că nu le-am fotografiat: erau prea frumoase, cu culori nemaivăzute până atunci și…hărnicuțe! Cred că nu am vrut să le deranjez…

La drumul de întoarcere am schimbat itinerarul spre casă pe Valea Chaudefour. Treceam printr-e atâtea frumuseți că ne părea rău că nu aveam cu cine să le împărtășim: stațiunile de munte erau pline de turiști care, foarte probabil, nici nu-și închipuiau ce frumoase locuri sunt în regiune!

Am făcut un video,- auzim, cu glas mare, vocea naturii -…dar nu reușesc încă să-l pun pe Blog, ca astfel memoria mea să fie revigorată de acele momente…

Avansând cu „toate pânzele sus” pe aceste căi muntoase, dintr-o dată drumul s-a blocat: pe vreme de iarnă, multe șosele de munte, considerate periculoase, se închid.

Cum traseul fusese așa de frumos, iar noi nu eram deloc grăbiți, ne-am reîntors la Lacul Chambon și am urmat drumul bătut de toată lumea…pe creste și prin păduri! Totul peisajul era încă încălzit de lumina soarelui de după amiază.

Am subliniat aceste sentimente pașnice pentru că, peste câteva zile, revenind acasă după a cincea plimbare (după vizita la Sabina și Sorin), pe același drum, dar pe la ora 11 noaptea – ne rătăcisem prin munți-, memoria văilor și falezelor prin care trecea traseul acesta de munte ne umplea de neliniște…

A patra plimbare a fost la poalele muntelui Sancy, cel mai înalt munte din țara vulcanilor. De obicei, iarna, muntele este înzăpezit, sute și sute de turiști voioși alunecă pe pârtiile de schi iar copiii, cu duiumul, înfloresc în culori vii pârtiile de săniuș…

De data asta însă, aerul blând de primăvară timpurie a topit totul în jur: zăpada munților și bucuria schiorilor. Îi simțeam descumpăniți! Cu bocancii de schi și veșminte demne de o paradă a modei – veșminte de munte -, mergeau îngreunați prin noroiul din jur. În loc să stea la cozi ca să urce cu telescaunele pe pârtii, făceau cozi interminabile așteptând naveta care sa îi aducă înapoi în stațiunile unde locuiau: Mont-Dore și La Bourboule.

Tristețea lor o resimțeam și noi: câtă cheltuială, câte dorințe de vacanță spulberate!

Scriind acestea însă îmi dau seama că nimic nu mai este de actualitate, ci toate aceste sentimente și dezamăgiri sunt de mult uitate: îngrijorarea generală și interdicția de a ieși din propria casă au golit speranțele de orice perspective…Chiar dacă nu este singurul gând, este totuși un gând dominant: să nu ne îmbolnăvim! Să nu aflăm vești proaste – adică mai proaste decât sunt deja -! Să rămânem închiși în casă – nici nu avem de ales, căci suntem obligați prin decret de Stat – și să așteptăm…

Din fericire, însă, bogăția tezaurului memoriei – unde putem în orice moment să „avem acces” la priveliști cu văi verzi și aer curat, la evenimente de neuitat, la familie și prieteni – rămâne pentru totdeauna accesibilă.

Aceste gânduri sunt o introducere a povestirilor care vor urma: plecând de la descrierea sejurului nostru la Bourboule din luna februarie – cu bune și cu rele -, o să ajung în altă poveste, cea care mi-a sugerat chiar titlul capitolului: „pustnicii din țara vulcanilor tineri”. Doar că aici, memoria mă va conduce prin zecile de ani, cu ușurința unui vals gingaș:

Fata cu părul bălai

Pe Sabina mi-o amintesc de pe culoarele liceului (Liceul de muzică „Dinu Lipatti” din București). Era o fetiță subțirică, comunicativă, cu plete blonde și breton. Cum ea a stat vreo 10 ani la Internat, locul ei de joacă și plimbare erau culoarele și curticica școlii.

Am putea crede că era prea mititică să își dea seama ce a lăsat în urmă: Munții Apuseni, unde se afla casa părintească. Doar că „nebunia” de astăzi, ca să-și facă un cuib de piatră în munții Auvergnei, poate că își are izvorul în doruri atavice…

M-am apropiat de ea și de Sorin (soțul ei) prin Paul, fratele meu: erau colegi de clasă și prieteni nedespărțiți. Mai târziu, îi vizitam câte-o-dată în casa lor de la București, căci locuiam același cartier, dar asta este foarte demult, Andreea fetița lor dormea sau îmi surâdea dintr-un cărucior…

Peste ani și ani, la o lună după ce am ajuns în Franța, am fost cu Paul la ei pentru Sărbătoarea Crăciunului. Locuiau într-o mică localitate la vreo 30 de km de Clermont-Ferrand. Andreea avea deja vreo 10 ani: îmi amintesc asta, căci Sabina i-a oferit drept cadou de Crăciun un birou și niște rafturi-bibliotecă, sperând că astfel va fi mai ordonată. (- Mă gândesc la ceea ce primesc copiii în ziua de astăzi cu ocazia Crăciunului: o orgie de jocuri, de aparate, de drone, de personaje fantastice etc.-.) Sabina, cu sufletul ei de modestă ”mamă-emigrantă” a cumpărat ce era mai bun pentru fetița ei: o masă și o bibliotecă pentru cărțile de școală.

Insist pe aceste lucruri foarte comune, anticipând în povestire ce s-a întămplat mai târziu: Andreea, după studii strălucite, a câștigat prin concurs postul de funcționară în Parlamentul European…(În zilele noastre, ea și-a luat permisul de pilot și visează să-și cumpere un avion!!!)

Deja demult Sabina îmi mărturisea că ea a trăit mai multe vieți: scurta viață în Munții Apuseni (plus vacanțele), timpul școlar și cel de la Conservator, prin internate și cămine studențești, viața în familie înconjurați fiind de dragostea părinților lui Sorin. Apoi au început contractele internaționale: au cântat câtva timp în Italia, apoi Sorin a câștigat un concurs la Orchestra din Montpellier, și în sfârșit, se stabilesc în regiunea Auvergne. Sabina s-a consacrat învățământului muzical din regiune, sfârșindu-și cariera ca directoare a școlii de muzică din orașul unde a profesat, Issoire, iar Sorin, soțul ei, a fost timp de mai mult de 30 de ani violonist în Orchestra de Cameră din Clermont-Ferrand, -singura orchestră de cameră de rang național-.

(Ideea Sabinei, cu „viața cu mai multe vieți”, am adaptat-o la mine în Epilogul cărții „O Româncă la Paris¸”)

De câteva ori când i-am revăzut în Franța, de vreo 30 de ani încoace, Sabina îmi arăta cu mândrie ce au mai făcut prin casă: lucruri care ar părea normale pentru orice gospodărie, dar lor le plăcea să le facă cu încetul și să se bucure cu simplitate de orice realizare, cât de mică…

Fiind în regiune în luna februarie din acest an, le-am telefonat: ne-au invitat la ei, cu gândul să vedem și casa lor din munți. Eu am refuzat categoric să mai urc pe vreun munte, dar mă întrebam: pe care munte, căci mie îmi părea că suntem deja în munți și chiar localitatea unde locuiau de 30 de ani, îmi părea tot localitate de munte.

Dar, nu! Ei au luat-o de la început, un început romantic, ca un vis -atavic: să reconstruiască o casă din munți! Sabina a moștenit ceva bani din vânzarea casei părintești din Munții Apuseni, și cu o parte din bani au cumpărat în Munții Auvergnei o clădire singuratică, înconjurată pe 1000 de hectare de păduri.

Clădirea din piatră blondă i-a fascinat, este mare, dar „rănită” grav: au început lupta cu plantele care îi subminau temelia, ca să o lase să respire. Acum, ei fac diagnosticul crăpăturilor ca să găsească cea mai bună soluție pentru consolidarea zidurilor. Vor trece la pardoseală, la acoperiș, șantierul este imens, dar dragostea lor este mare.

Ne-au arătat și nouă locurile pe Google Earth, pe ecranul din salon. Imaginea mi-a intrat în creier cu o forță de neuitat: era ca un nucleu galben-luminos în mijlocul unui întins peisaj împădurit, cu multe nuanțe de verde.

Este adevărat că Sabina și Sorin sunt încă tineri și liberi…

Astfel, în timp ce Andreea, fiica lor, își petrece vacanțele în Africa de Sud ca să îngrijească animalele dintr-o rezervație, sau zboară în ceruri cu avionul,

ei, românii din „Țara vulcanilor tineri”, retrăiesc legenda „Meșterului Manole”…

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: