Balconul

De la balcon putem vedea – și auzi – multe! Șosele pline de autoturisme, sau chiar de camioane, trecători cu duiumul – liniștiți, certăreți sau petrecăreți -, copii care se întorc cu cârdul de la scoală etc.

Nouă destinul ne-a oferit o locuință într-o rezidență liniștită, care se află pe o stradă liniștită și într-un cartier liniștit…Din balcon nu vedem decât doi arbori-magnolia fără flori (sau cu foarte puține flori) și un cerc de clădiri cu multe balcoane goale (fără flori). Dacă mă aplec însă puțin peste balustradă văd o mare varietate de arbuști înfloriți în curtea blocului.

De când primăvara a venit, prefer să fac drumurile de sănătate, dus-întors, pe balconul îngust al apartamentului, lung de vreo 10 metri. Înainte, cum povesteam în articolul „Cu domiciliul forțat” pe Blogul meu, le făceam cu mult zel, în casă. (Podometrul meu însă nu vrea să urce mai mult de 2000 de pași!!!)

Bicicleta vioaie de fitness, care se odihnea de ani de zile în apartament, și-a găsit și ea rostul pe balcon.

Zilele acestea, timpul fiind însorit și foarte agreabil, am ieșit la soare – nu-l avem pe balcon decât între ora 11.30 și ora 13 -. (Mi-am depășit cu repeziciune jena pe care am resimțit-o constatând că sunt singurul adult care respiră deplin aerul primăverii, instalată pe balcon …)

Cu sufletul întreg deschis în lumina de aprilie, aud: Brrrr.., Brrrr.., Brrr…

Un copil! Un bebeluș!…Mă aplec pentru 1/2 de secundă peste balcon de unde veneau sunetele și constat cu uimire că suntem vecini cu un bebeluș de vreo 8 luni, dar pe care nu-l auzisem niciodată până acum…Poate în timpul zilei era la creșă iar noaptea dormea bine, poate că apartamentele sunt izolate fonic foarte bine, sau poate că vecinul nostru-bebelușul nu este deloc „nervos”! Nu știu! Știu însă că îmi făcea nespusă bucurie să-l aud cum își caută vocea, cum își antrenează plămânii. (În zilele noastre, când plămânii noștri, ai adulților cu mulți ani în spate, sunt în pericol, este un sentiment revigorant să participi, chiar și numai cu auzul, la expansiunea unor plămâni tineri!)

Obișnuită cu Brrr-itul vecinului nostru, aud alte sunete, nu chiar muzicale dar mai blânduțe, un fel de vocea a doua dintr-un duet vocal. Este evident că bebelușul nostru nu putea bârâi și în același timp să-și dubleze vocea cu alte inflexiuni! Mă aplec din nou peste balustrada balconului pentru o secundă și văd doi bebeluși pe pajiștea de iarbă sintetică din curtea lor…Cred însă că va trebui sa feminizez pronumele personal căci presupun că bebelușii sunt fetițe: pălăriuțele de un roz tandru cu flori de pe căpuțul lor mă vor inspira să le numesc de-aici în colo, „Gemenele”! Stăteau cuminți în cărucior, una dintre fetite privea cu concentrare pe toate părțile un peștișor de plastic, iar surioara ei era pierdută în lumea ei cu sunete stranii…

Era o scenă foarte duioasă: „două fetițe care cântă în ograda mea”!

Am folosit termenul de ogradă în sens larg, ca și curte a rezidenței căci, de fapt, apartamentele de la parter au câte o grădină privată în fața lor. Noi suntem la etajul 1, așa încât avem vedere directă în grădina vecinilor, dar nu ne permitem să ne uităm în curtea lor, din discreție. De aceea am aruncat numai priviri fugare (maximum de o secundă) la cântărețele de pe scena de jos. A fost de ajuns ca să pot s-o zăresc și pe mama lor, o tânără cu un corp subțire și picioare nesfârșite, care veghea scena, întinsă pe iarbă…

Aproape concomitent cu tabloul din curte, zăresc pe balconul apartamentului din stânga noastră, numai pentru o secundă, alți doi băieței (de vreo 6 ani și 8 ani). Dinamici, curioși, au ieșit din bucătărie zâmbind și ei la soare: familia mănâncă la orele franceze -ora 12.30, prânzul și la 19.30, cina. Așa se face că, fiind și eu pe balcon la ora aceea, i-am văzut.

Erau așa de frumușei, – de o frumusețe ideală, ca în pozele sau filmele cu copii fericiți și bine hrăniți! Mi-ar veni să-i numesc „frumoși ca niște îngerași” numai că băiețeii din vecini erau negri, de un negru absolut…În imaginarul colectiv din culturile noastre europene, îngerii sunt blonzi și cu ochi albaștri, sau sunt colorați cu nuanțe diafane pe picturi sau pe icoane. Vecinii mei erau îngeri-negri și în același timp, perfect francezi: nu numai că au obiceiuri franceze, dar vorbesc – și ei și părinții lor- limba franceză fără accent străin. (Acum, când scriu aceste rânduri, cred că băiețeii fac un concurs de trotinete pe balcon!)

În balconul din dreapta mea se juca o altă piesă infantilă, dar eu nu puteam decât să simt personajele: pentru o secundă, Ahla și-a scos capul pe balustradă de curiozitate, dar cum m-a văzut, – i-am făcut un semn de prietenie cu mâna -, s-a retras cu repeziciune. Ca și la un teatru radiofonic într-o țară străină, auzeam vorbind personajele dar fără să înțeleg ce-și spun, căci vorbeau în limba arabă: Ahla, o fetiță de 6 ani, se juca cu frățiorul ei în vârstă de 2 ani, Nuhr. Acești copilași sunt deja personaje principale pe Blogul meu: am scris despre momentul întâlnirii cu ei în povestirea „Un cadou de Crăciun”. Acum primeam de la ei „un cadou de Paști”- jocul și glasurile lor.

Mămicile copiilor din balcoanele vecine cu al nostru erau și ele prezente: aveau rolul regizorilor din spatele scenei, nevăzuți de spectatori, dar care controlează totul cu mână fermă…Ele erau prezente și prin mirosurile care ieșeau cu naturalețe din bucătăriile lor cu uși larg deschise spre balcon.

Eu eram publicul, „numai ochi și urechi” la ce se juca pe scenele din această unică sală de spectacol- „în aer liber” -, căci totul apărea și dispărea cu repeziciune: prin sunete variate personajele își jucau partiturile .

Mi-am dat seama că trăiesc momente prețioase: de câte ori am fost într-o sală de teatru și actorii să joace pe mai multe scene, în același timp, personaje diferite, în piese de teatru cu un scenariu total diferit? Nu-mi amintesc! Poate niciodată…

Sau, nu este ușor de imaginat o sală de concert în care să se cânte în același timp muzică diferită! (Iubitorii de sport însă sunt obișnuiți cu sistemul multiplex!…)

Și ce decor! Blocurile albe cu balcoane înconjurau spațiul, astfel, acustica era cu totul originală!

Astfel eu, la soare, asistam  cu blândețe la acest spectacol, simțindu-mă public privilegiat la balconul unei săli de spectacol! Privilegiul era evident și prin faptul că numai balcoanele din jurul apartamentului nostru și terasa dedesubt erau înviorate de jocul copiilor!

A propos de concert multiplu, am auzit pentru 30 de secunde și un trompetist,- care, din fericire, cânta cu fereastra închisă! Eram pe cale să ies din sala de concerte, căci nu aș fi suportat să aud un adevărat instrumentist, dar s-a oprit: din lene sau cineva la solicitat la telefon, sau o altă tentație i-a răsărit în cale – mai bine spus, în apartament – căci nu a mai revenit!

Spectacolul multiplu din curtea blocului a ajuns la un moment culminant când Ahla și Nuhr au început vocalizele cu convingere, ca niște adevărați cântăreți înaintea unui concurs de canto…

Inspirată de aceste „țipete”, am ieșit cu repeziciune din sala de spectacol în aer liber ca să mă pregătesc și eu cu ceva vocalize pentru înregistrări: 

Timpul înregistrărilor

Simțeam nevoia să-mi clarific vocea, să mi-o întineresc, să intru într-o stare de seducție maximă, căci voiam sa le trimit elevilor mei înregistrare audio cu indicații și corecturi. De când nu ne mai putem întâlni unii cu alții, am rămas totuși în contact cu unii dintre elevii mei și ne trimitem reciproc, video sau audio prin WhatsApp. Am cerut permisiunea să pun pe blog câteva fotografii cu ei: sunt adorabili în poze, dar nu a fost ușor!!! Unii copilași, au început cursurile în octombrie și după vacanța de toamnă, vacanța de Crăciun și vacanța din luna februarie, iată-ne din nou izolați cu cursurile întrerupte…Cum ei prefera să se creadă din nou în vacanța de primăvară, glasul meu duios speram sa-i stimuleze câte puțin la efort!!!

                                                                                       

Am și eu gemenele mele: Jade și Prune. Zilele acestea le simt într-o criză muzicală majoră: Prune studiază un „Vals” de Lajos Papp. În secțiunea 2-a, melodia de la mâna dreaptă este în re minor, cu pedală pe Re în acompaniament, dar ea cântă cu încăpățânare pedală de Do.

Mohamed îmi spune să le las în pace, doar sunt în vacanță acum – și că ar fi bine să uit reflexele mele de profesoară de muzică din România!

Știu că toți profesorii de muzică din lumea largă mi-ar da dreptate, dar eu va trebui să seduc „Gemenele” mele cu cel mai dulce grai ca să sper ceva progrese (de aici importanța vocalizelor cu care am început contactul audio-fonic cu copiii).

Oricum, elevii mei sunt obișnuiți cu înregistrările pe telefon: de câte ori termină de studiat o piesă, o înregistrăm (repetăm de multe ori, până ajungem la o variantă demnă de a rămâne în arhiva mea telefonică). Vreau să-i păstrez în amintire până la adânci bătrânețe…

Jade și Prune acum doi ani, ascultându-o pe Justine în timpul cursului de pian

Poate o să vă mirați povestindu-vă secvența următoare: acum vreo două săptămâni primesc un telefon de la Lili, o elevă de 14 ani care face pianul de când era mititică, cerându-mi în urgentă înregistrarea făcută în luna ianuarie cu Arabesque de Debussy. Mama ei, jurnalistă la Radio Național, a fost solicitată să facă o mică rubrică culturală în cadrul Jurnalului radiofonic de amiază. Ea a ales să vorbească de Arabesque nr.1 de Debussy interpretată de o tânără pianistă, izolată în apartamentul ei, -ca toți ceilalți tineri din Franța- și înregistrată pe un telefon portabil. Astfel, pe 30 martie la ora 13.52 am ascultat-o pe Lili pe France Inter, cântând un fragment din Arabescque.

Fetița pe bicicletă

Astăzi am ieșit din casă, hotărâți fiind să mergem la plimbarea legală de o oră prin oraș.

(Cum scriu aceste rânduri sub forma unui jurnal, mă simt într-un prezent perpetuu și din această cauză încep deseori povestirile cu „astăzi” sau cu „acum”).

Nu am putut să nu mă opresc în curtea blocului, așa frumoasă și așa singuratică! Este îngrijită pentru că de ea se ocupă portarul nostru: intră în sarcinile de servici. Zilele acestea pe ușa lui este scris: „intrarea interzisă! Nu mă deranjați decât în caz de forță majoră: inundații, incendiu sau alte calamități naturale!”. Dar de flori se ocupă: nu au viruși…

Mă întrebam de ce curtea aceasta frumoasă este totdeauna goală, nimeni nu coboară să se plimbe câțiva pași prin ea! Imediat mi-am dat singură răspunsul cel mai simplu: dacă toți cei peste 100 de locatari ar ieși în curte, ar fi îndesați ca în Metrou!

In timp ce admiram florile și le fotografiam precum o turistă care vede minuni în jur, cineva mă claxonează.

Dintr-o curticică din fața unui apartament, o fetiță de 5-6 ani, plictisindu-se pe bicicleta ei, mă interpelează cu o politețe autoritară:

„Bonjour”.

Îi răspund la rândul meu, „Bonjour” nebănuind că interogatoriu era de abia la început.

„Cum te cheamă”? M-am gândit cu repeziciune: iată o ocazie să-mi inventez un nume! Dar apoi, asumându-mi toată identitatea în fața fetiței, i-am răspuns cu convingerea adevărului: Octavia.

„Pe mine mă cheamă Jeanne”, mi se prezintă cu aceeași convingere fetița. Numai surâs, m-am adresat ei cu singura replică care mi-a venit în cap: „Mă simt încântată de cunoștință!” (nu prea știu să vorbesc pe limba copiilor!)

„Ce limbă vorbești?”

M-am întrebat cu îngrijorare: această micuță și-o fi dat seama că vorbesc cu accent străin? Am răspuns cu modestie: „vorbesc franceza”.

Ea a continuat dialogul: „eu vorbesc spaniola”. După o pauză adaugă: „vorbesc și franceza și engleza”.

„You speak English! Great”.

Îi surâd și dau să plec – Mohamed mă aștepta deja de mult timp pe trotuarul din fața blocului.

„Unde pleci?”, mă întreabă fetița.

Nu puteam să-i spun că mă duc la plimbare în timp ce ea rămânea cocoțată pe bicicletă și singurică în curticică înconjurată de grilaje de siguranță. Am mințit, aducând un motiv de adulți: „Mă duc la cumpărături”.

„Când mai treci pe aici?” mă întrebă ea cu aceeași determinare.

„Foarte curând”, i-am răspuns cu ochi râzători.

La plimbare

Înainte să plecăm la plimbare ne-am pregătit de acasă cu toate actele necesare: am imprimat adeverința în care declarăm pe răspundere proprie (pe baza actelor de identitate) motivul ieșirii din casă, ziua și ora exactă. Noi, cei ce nu lucrăm în cadrul intereselor naționale (ca și cadrele medicale, ca cei ce lucrează în comerțul de aprovizionare a populației sau ca gunoierii, etc), nu avem dreptul de a ieși din casă decât o oră, pe o rază de 1 kilometru de casă. Pentru justificarea motivului sunt mai multe rubrici: cumpărături de strictă necesitate, consultație medicală, convocare judiciară sau administrativă. Plimbarea noastră de o oră intră în aceeași rubrică cu dreptul de a-ți plimba cățelușul…

Am aranjat atestarea într-o poșetă unde punem de obicei pașapoartele, – ca buletinul de identitate să fie la adăpost-, și am plecat cu Mohamed la plimbare pe strada noastră.

Cum strada coboară într-o pantă ușoară, prima sută de metri am făcut-o concentrându-mă la mers, verificându-mi mental stabilitatea. Când am văzut însă cedrii, am uitat temerile prezente.

Intre două blocuri, mai jos pe strada noastră, sunt doi cedrii. Îi iubesc de 20 de ani: am vizitat acolo un apartament în care unul din cedri intra practic în casă! Dacă am fi cumpărat apartamentul, aș fi dorit nu numai să trăiesc în el, dar și să mor: nimeni și nimic nu m-ar mai fi separat de „vecinul meu cedru”.

Apartamentul era prea scump pentru finanțele noastre -și nici arhitectura interioară nu ne-ar fi  avantajat-, dar dragostea mea pentru strada cu cedrii a rămas: de câte ori treceam prin zonă cu mașina îi ceream lui Mohamed să trecem să-i vedem.

Nimeni nu s-ar mira dacă le-aș spune că, peste ani și ani, când din nou căutam un apartament, am ales unul de pe strada cu cedrii…

Continuând drumul încă vreo 300 de metrii, mă opresc câteva clipe sa-mi trag sufletul.

Urcau pe trotuar, în sens opus, o mămică cu un copilaș de trei ani pe o tricicletă. Mă uitam la ei cu interes, dar am constat că au făcut un mare cerc ca să ne ocolească! Acest lucru m-a deconcentrat pentru un moment: s-au îndepărtat de noi căci suntem „persoane vulnerabile” și nu vor să ne dea virusul? Mohamed bănuia însă că măștile noastre i-au înfricoșat, căci poate suntem bolnavi…(Este adevărat că măștile chirurgicale se poartă când noi înșine suntem bolnavi, ca să nu infectăm pe alții, însă nu împiedică virușii să se invite la noi. Oricum, aceste măști nu sunt eficiente decât trei ore, ori noi, familia noastră, purtăm aceeași mască de la începutul crizei. (Eu sunt conștientă că o purtăm numai de fudulie, dar nu vreau sa-l supăr pe Mohamed dacă nu mi-aș agăța masca de gât!)

Extaz și dezolare

Mai facem vreo 500 de pași și ne oprim, după obiceiul meu perpetuu, pe o bancă la soare. Mă uit în jur și extazul începe: în fața noastră, copacii de aprilie tremură la soare.

De atunci îmi fremăt capul, cum aș putea prinde în cuvinte ceea ce vedeam: frunzele  arbuștilor erau scurse cu aur alb. Doar că aurul nu are viața pe care o aveau frunzele. Nici comparația cu mii de diamante și pietre prețioase nu-mi convine, nu numai că este banală din punct de vedere poetic, dar este slabă: nu suferă comparația!

Am văzut colecția de bijuterii ale Coroanei din Turnul Londrei, unde, în penumbra sălilor, fascicolele de lumină încercau să redea strălucirea de o mie de focuri a pietrelor prețioase așezate cuminți în vitrine.

Dar frunzele copacilor mei, ca niște prințese-cenușărese, câștigau orice concurs de frumusețe!

Mi-e dor de un artist, de un mare artist îndrăgostit de peisaje, care ar putea să prindă pe pânză lumina și vibrația foilor de aprilie…

Mă desprind cu greu de vraja frunzelor, întorc puțin capul la stânga și tot pe partea opusă, la o intersecție, îmi apare în față un castan. Indemn de trecerea mașinilor în toate direcțiile, cu coroana perfectă, dens și sănătos,„vrednic” de cele mai frumoase parcuri, îmi dezvăluie acum majestatea lui. Căci până acum nu am avut ochi să-l văd: am trecut de sute de ori pe lângă el, ca pieton sau în autobus, cu privirea goală și indiferentă față de frumusețile din apropierea mea!…

În timp ce fotografiam cu foc personajele mele preferate, mașina poliției municipale se oprește în fața noastră. Cei patru polițiști, deliberează între ei și pleacă mai departe…

Poza cu mașina poliției îmi dispare din blog…poate este cenzurată?

Oricum, noi eram în regulă și cu timpul, și cu depărtarea de casă, și cu atestația semnată, așa că prezența lor nu ne-a jenat, doar că ne-a luat pe neașteptate!

Mi-am amintit însă dintr-o dată de o altă dispoziție pe care o călcam în momentul acela: nu avem voie să rămânem pe o bancă mai mult de 2 minute (au fost unii primari așa de zeloși că au dat dispoziție să se smulgă băncile din oraș ca să nu se așeze lumea! Oribil, oribil!!!)

De data aceasta însă poliția nu avea de unde să știe cu câte minute înainte ne așezasem pe bancă, dar dacă mai treceau odată…

Am plecat!

După intersecție continuăm pe stradă în jos, – dar nu mai este aceeași stradă: poartă alt nume, fără arbori sau flori, și este acoperită de dezolare! Pe strada îngustă, clădirile înalte împiedicau lumina soarelui…Intram într-o liniște goală…

Povestitorii din epoca romantică treceau repede de la un sentiment extrem la altul, dar, când vă voi purta și pe voi cu mine pe cei 500 de metri care ne lipseau până când kilometrul legal în care ne putem plimba se va epuiza, veți împărtăși cu mine aceleași viziuni fantomatice!

Pe trotuarul din stânga, în niște prăvălii cu ușile închise, se aflau sediile partidului socialist și a celui de coloratură liberală: nici politica nu se mai vindea în zilele acestea! Între ele, restaurantul chinezesc este închis și el -(curios, dar, nici înainte de „izolarea forțată” nu am văzut niciodată clienți în interior!) Mai în jos, mediateca este închisă, brutăria este închisă, – căci ei închid totdeauna marțea -, magazinul Bio închis, -erau în pauza de prânz-, și nimeni pe stradă.

Purtând-mi ochii pe toată lungimea străzii nu am văzut decât două cruci verzi care ne făceau cu ochiul: farmaciile erau deschise.

Farmaciile au de toate pentru oamenii bolnavi – și cred că sunt singurele „prăvălii” care și-au menținut cifra de afaceri în acest timp de boală. Doar că pe ușa de la intrare a tuturor farmaciilor tronează un afiș: „nu avem nici măști, nici gel dezinfectant”. (Parcă ne-ar spune: „treaba noastră este să vă alimentăm cu medicamente, nu avem nimic de vândut care să vă împiedice să fiți bolnavi”)!

În solitudinea generală a străzii discern niște umbre: într-un șirag încremenit, oameni cuminți și căzuți pe gânduri, își așteptau rândul să intre în supermarket-ul din cartier. Alunec alături de ei întorcând capul în direcția opusă – ca să nici nu ne privim unii la alții -, și ne continuăm drumul pe strada fără suflet…

Ajunși la capătul străzii, ne-am hotărât sa luăm autobuzul pentru întoarcerea acasă, – ora de permisiune în afara domiciliului era pe sfârșite.Îl întreb pe Mohamed dacă are bilete de autobuz de rezervă, pentru mine. Mi se laudă că are, nu numai bilete dar și un abonament (carte Navigo în franceză).

Apoi, pentru un moment, Mohamed, care totdeauna are o inteligență practică notorie, pentru câteva clipe iese din realitate cu întrebarea: „de ce nu-ți iei și tu un abonament? Este valabil pe toate mijloacele de transport.” I-am răspuns în gând, ca să nu adaug ceva tristețe peste elanul lui: „Ce aș putea să fac cu un abonament atâta timp că nu am voie să merg nicăieri”! (Cum suntem în categoria „ persoane vulnerabile”, recomandarea fermă de a rămâne în apartamentele noastre și în cartier, va dura mult timp de aici înainte)…

Operă la domiciliu

Acum sunt în bucătărie unde se află, pe o treime de masă, biroul meu (am pus chiar o poză cu acest spațiu în articolul „O carte electronică sau interactivă”, pe Blog)

Ușa spre balcon -și spre curte – este larg deschisă: la parter, gemenele s-au certat toată dimineața! Acum, toată scena – și curtea și balcoanele și apartamentele – sunt umplute de glasul uneia dintre fetițe. Ca într-o sală de operă, când soprana  își revarsă patosul în cascade sonore, și tot publicul, împărtășind emoția cântăreții, rămâne cu sufletul la gură în liniștea cea mai deplină, tot așa, toți au amuțit pe balcoanele lor: în balconul din dreapta Alah și Nuhr, nu mai scot o vorbă, în balconul din stânga cei doi îngerași-negri mânuiesc cu cea mai mare discreție jocul cu cuburi și lego, iar eu scriu. (Cântul operei la domiciliu îmi menține spiritul treaz…)

Astfel, spectacolul multiplu și plin de viață tânără din curtea blocului, micii mei campioni-pianiști, fetița pe bicicletă și arborii înveseliți de soare luminează zilele mele în aceste timpuri…

Azi și ieri