Regiunea în care locuiesc este „pe roșu”, departamentul în care locuiesc este de un roșu și mai profund pe harta actuală a Franței. Nu este de mirare că, într-o aglomerație ca cea a regiunii pariziene, sau în departamentul Hauts-de-Seine, unde sunt concentrate sediile multora dintre marile companii financiare, de Publicitate și Media (La Defense, Issy-les-Moulineaux, Boulogne-Billancours, Neuilly, etc., molima a făcut ravagii mari. Traficul financiar de cel mai înalt nivel, sau patrimoniul cultural de mare elită a regiunii, nu au putut face mare lucru ca să ne apere de coronavirus.

Înainte de a face o analiză „domestică” -și în același timp critică – a situației din Franța, care mă va ajuta să ies cu ajutorul rațiunii din starea de deprimare, voi începe totuși cu niște plânsete „prietenești„, adică, de la o prietenă către prieteni…

Conștientă fiind că jeluirea mea este comună cu cea a altor miliarde de suflete din ziua de astăzi, totuși mă voi exprima:

plimbările prin apartament nu mă mai stimulează,

seriile de televiziune pe Netflix, nu mă mai amuză,

glasul copiilor din balcoanele vecine nu-l mai aud (timpul este urât și sunt închiși în apartamentele lor),

bătaia frunzelor în vânt și picăturile de ploaie care udă curtea blocului nu mă mai consolează.

Plimbările pe stradă nu-mi mai ajung! Vreau parcuri deschise nu numai cimitire deschise: de pe 11 mai, când s-a decretat restrângerea izolării populației, -în funcție de gravitatea epidemiei-, regiunea noastră fiind pe roșu, parcurile rămân închise, (cimitirele vor fi deschise însă pe tot teritoriul Franței).

În Biserici sunt interzise slujbele religioase, sunt ”permise” doar înmormântările. Cum majoritatea celor ce au murit nu au putut sa aibă familia alături când și-au dat sufletul, acum, în sfârșit, prin lege, pot să fie înconjurați de maximum 20 de persoane (Totul este foarte reglat, „de sus”!)

Această descriere înnegurată a situației în care ne aflăm nu o fac numai ca sa justific titlu povestirii de „Roșu și Negru”, dar ilustrează realitatea din regiunea noastră, regiunea pariziană, începând cu 11 mai.

Dar, de fapt, culorile de pe harta actuală a Franței sunt roșu și verde: sunt colorate în verde departamentele și regiunile unde virusul a fost mai puțin activ și în care locurile la spitale ar fi suficiente dacă ar începe noi focare de coronavirus. În roșu sunt colorate pe hartă regiunile unde virusul este activ și spitalele sunt sub tensiune.

Coronavirusul a venit cu viteză și prin surprindere. Nimeni nu-și închipuia că „virusul chinezesc” va ajunge până aici: avea multe frontiere de parcurs…(Chiar pe vremea accidentului nuclear de la Cernobîl, autoritățile politice și sanitare din Franța asigurau populația că, norul de radiații se va opri la frontiera franceză și va fi deportat, de vânturi prielnice, către Nordul Europei!)

Când covid-19 a început să bântuie cu repeziciune în Italia și spitalele de acolo nu mai făceau față epidemiei, Președintele Emanuel Macron ne îndemna la încredere în sistemul medical francez, care este unul din cele „mai excelente” din lume.

Liniștiți și învăluiți de mândrie națională, ocupați cu manipularea în toate direcțiile ale alegerilor municipale, cu reuniuni și ședințe de lucru la toate nivelurile, francezii nu s-au așteptat ca, cu aceeași repeziciune ca peste tot, coronavirusul să atace deputați, miniștri, apoi pe medici, pe profesori -unul din primii morți a fost un profesor-. (Și noi, cei din departamentul Hauts-de-Seine, am pierdut, încă din primele zile ale epidemiei, pe Președintele Consiliului General al Departamentului, Patrik Devedjian)

Apoi a venit pandemia: nimeni nu a mai putut ține contul infectaților, bolnavilor, morților…(Azi în regiunea pariziană sunt vreo 7000 de morți iar în departamentul nostru deplângem vreo 1000 de decese).

Războiul ca debandadă

S-a declarat război! În alocuțiunea lui din 17 martie, Președintele Macron a declarat de șase ori război corona-virusului! Doar că, agresorul având o dimensiune aproape mistică, ca „inamic invizibil și surprinzător”, „războiul de apărare” contra inamicului a fost cu totul și cu totul disproporționat:

-Pe de o parte, virusul „nevinovat”, care circulă printre oameni cu toată libertatea și se agață și el pe unde apucă -„simplă” asociație de molecule biologice, în căutare de celule umane care sa-l găzduiască, să-l hrănească ca astfel să poată prolifera,

-Pe de altă parte Franța -ca și alte multe țări de pe glob- intră în război fără arme, fără muniții și chiar fără soldați (adică fără cadre sanitare suficiente) împotriva acestui infim-imens inamic. De războaie și bătălii este plină istoria! Chiar în epoca noastră, multe regiuni ale lumii sunt răvășite de conflicte militare, care ar putea să fie definite prin această expresie banală de: „debandadă sinistră”! Deseori fără strategie, fără o conducere legitimă, uneori fără arme -sau cu prea multe arme-, cu soldați mercenari uitați cu anii pe câmpuri de bătălie!… Doar că aceste dezordini majore sunt întotdeauna catastrofe cu urmări dramatice: tragedii umane, distrugerea vieții sociale, violențe de tot felul, exil, sărăcie și dezolare fără margini…

Regret că „războiul” pe care Franța îl poartă cu covid-19 îmi inspiră astfel de comparații nefaste.

Revin la actualitate: după reduceri bugetare succesive în sănătate, sectorul sanitar s-a găsit în stare de mare slăbiciune, cu aparatură învechită, personal medical redus ca număr -și deja în stare de revoltă-! Dar, mai grav în cazul epidemiilor, nu exista un stoc suficient de măști și echipament adaptat riscului de expunere și de infecție nici măcar pentru protejarea elementară a personalului ospitalier din secțiile unde bolnavii de covid-19 erau spitalizați.

Președintele țării, care prezidează și Consiliul Suprem al Forțelor Armate, a luat lucrurile în mână, și în colaborare cu Primul Ministru, au declarat stare de urgență sanitară. Deputații și senatorii a fost „confinați la domiciliu”, – ca tot restul populației -, președinții partidelor politice au fost invitați să nu tulbure unitatea națională în timpul dramei, sindicate nu mai erau, – căci aproape nimeni nu mai muncea -, primarii erau și ei ascunși prin casele lor, astfel, au rămas în jurul Președintelui numai „membrii consiliului științific medical”.

În acest timp de restriște, doctorii și profesorii catedrelor de boli infecțioase, experții în virusologie, doctorii de la secția de urgențe și reanimare au devenit superstarurile emisiunilor de Radio și Televiziune. Aceste dezbateri interminabile culminau cu apariția pe ecrane a Directorului General al Sănătății, care enumera cu conștiinciozitate, – în „transparența deplină” pe care numai statisticile o pot da -, numărul celor infectați cu Coronavirus, numărul morților, etc…

(Și pentru că veni vorba de numărul morților, am avut în repetate rânduri impresia lugubră, că ar exista chiar un fel de „concurență între statele lumii: care ar avea mai puțini morți! „Ne consolam” parcă când aflam că în Italia, Spania, după aceea în USA, rata infectaților era mai mare ca în Franța…

Exemplul nostru ultim însă era Germania, care reușea să aibă de 4-5 ori mai puțini morți decât declara Franța. Comparația se oprea aici: niciodată nu s-au pomenit „scorurile” letalității din țări ca Slovacia, Polonia, România, etc.)

Prin apariții la televiziune în fiecare seară timp de vreo 50 de seri, Directorul General al Sănătății a devenit un fel de super star al morții, dar eu, mă tot întreb: ce a făcut el și direcția pe care o conduce, înainte de izbucnirea epidemiei, pentru a prepara sistemul medical, ca să poată face față epidemiilor (cu atât mai mult cu cât este Profesor Dr.specialist în virologie!)

Casandra, profetesa nebună

Am citit recent în cotidianul Le Monde, un articol amplu, în cinci episoade, unde se analizau în profunzime „strategiile” diverselor guverne de vreo 15 ani încoace, în caz de epidemie. Dar, de fiecare dată, experții mandatați pentru a analiza potențialul sanitar în timp de pandemie erau tratați ca niște profeți nebuni, „casandre” a căror preziceri trebuiau uitate cât mai repede prin birourile administrației. Unul din necesitățile primare în caz de pandemie sunt măștile care împiedică virusul să fie transmis de la un om la altul. Ce poate fi mai simplu, mai derizoriu…!Dar, cumpărarea a miliarde de măști, care, poate nici nu vor fi folosite… căci poate nu va fi pandemie…riscă să fie o mare risipă pentru bugetul alocat sănătății! (Fondul de măști își expiră valabilitatea și trebui reînnoit cu regularitate). Toate acestea pot costa zeci și sute de milioane de euro…Mai bine facem economie! Cui i-ar fi trecut prin cap atunci că, această lipsă de simple măști – va aduce pagube economiei naționale de sute de miliarde de euro și va destabiliza economia și societatea!Strategii și tacticienii țării, guvernele politice succesive, aleșii poporului -parlamentarii-, aveau datoria să prevadă și să pregătească toate condițiile pentru a face față, fără pierderi mari, epidemiilor!

Astfel, cerințele din perioada aceasta, nu ar fi fost fără răspuns, căci toate spitalele, toate forurile medicale cereau „muniții elementare” pentru un război sanitar: măști, teste, gel de dezinfectat mâinile și paturi la spital.

Nimeni nu pretindea la un vaccin, nici chiar la tratament, doar la măsuri de primă apărare contra inamicului.

„Nu sunt măști!„ strigau toți în cor. „Nu aveți nevoie de măști”!

„Nu este gel dezinfectant!” „Spălați-vă frumos pe mâini”!

„Nu sunt paturi la spital”! „Împingeți zidurile și faceți loc”!

„Dar noi, populația? Este cineva să ne testeze?” „Nu este nevoie de test.Stați acasă și luați paracetamol dacă aveți febră”!

„Numărul de la Salvare nu răspunde!” „Insistați să telefonați numai dacă nu mai puteți respira”!

Ne-am ascuns cu toții!

Prin decret Prezidențial, am fost „consemnați” la domiciliu, un popor în tăcere, dispărut…

Suprema virtute, iubirea aproapelui se manifestă în a nu avea nici un contact cu aproapele: să te ferești de el ca de un ciumat sau, caritabil fiind, să stai departe de el ca să nu îi dai ciuma ta, adică virusul!

Pe cât posibil, trebuie respectat zidul între generații: bătrânii, fiind decretați persoane fragile, trebuiau lăsați singuri, fără contact cu copiii lor și în nici un caz cu nepoțeii. Și reciproca: copilașii, dacă își iubesc părinții, să nu „se gudure” prea aproape de ei, și nici să nu viseze că ar putea să-și viziteze bunicii.

Trăim o mutație socială importantă: apărarea de virus ne conduce, în toată legalitatea, către „apărarea” unora față de alții!Astfel, mii și mii de bunici au murit în singurătate în casele lor, sau înconjurați poate de personal ospitalier, -sau de cel din nenumăratele case de bătrâni- . Au murit fără familie, fără preot și fără lumânare!

Copiii și tinerii își amorțesc energia în fața ecranelor, se împrietenesc cu personajele serialelor de televiziune și dacă în disperare, mai ies pe stradă, îi agață poliția.

Căci, cum lipsesc milioanele de măști, gel dezinfectant,etc, au fost trimiși în misiune pentru respectarea noii ordini sociale mii de polițiști! Și, dintr-o dată, cetățenii au devenit bandiți potențiali!

Acum legea izolării s-a destins și, populația este încurajată să-și reia, cu prudență, activitatea…

Retrospectiv însă, mă întreb: de ce am acceptat cu atâta cumințenie să mi se ia libertatea. De ce nu m-am revoltat, sau să caut să evadez! Orice deținut dintr-o închisoare face totul ca să scape, se luptă prin mijloacele juridice care i le dă legea și în ultimă instanță evadează.Este adevărat că, eram într-o „stare de urgență” națională în care totul era în suspensie: Parlamentul – forul legislativ natural- era „la izolare”, judecătorii, avocații erau și ei „la izolare”…cum scriam mai sus. Deci legea, nu mai putea să mă apere!

Sau, mi-era frică de amenzi! Erau mari, cei drept, dar aș fi putut să-mi consacru un buget pentru amenzi doar ca să-mi păstrez libertatea! Și ce ar fi putut sa-mi facă? Pușcăriile sunt supra populate!Ne-am trezit cu toții în stare de regresiune socială, infantilizați, iar amintirile din școală unde trebuia să justificăm absențele nu ne-au revoltat în de-ajuns!

Eu m-am revoltat ieri!

Vă voi povesti episodul: banca mea mă tot lansa de vreo lună pentru o minimă iregularitate de 30 de euro. Îmi rătăcisem prin negura ordinatorului codul, așa că nu am putut rezolva problema de acasă. Aștept ca banca să-și reia serviciul cu publicul, verific orarul -era deschis- și mă duc.

Acolo, obloanele erau trase și nici o mișcare. Observ un număr de telefon cu indicația „sunați în caz de urgentă”, și sun! Îmi răspunde o voce, îi spun ce doresc, înflorind dificultățile mele bancare, ca să obțin o întrevedere!

Constat că o ușița neobservată de mine până atunci se întredeschide de 10 centimetri, o mână se întinde și îmi zice: actul de identitate, vă rog! Îi întind actul și, vă jur că, tot restul discuțiilor au avut loc cu obloanele băncii trase!

Eu îi spuneam ce vreau, el îmi dădea sfaturile lui, doar că eu îmi exprimam în același timp revolta de a fi considerată o hoață și o bandită. Agentul bancar și-a păstra calmul: sunt instrucțiuni venite de sus. Eu, care mă săturasem de porunci imuabile, pe verticală, fără drept de a schimba nimic, am început să îi înșir toate categoriile de lucrători care ne asigură minimum vital în timpul epidemiei: cei ce lucrează la aprovizionarea populației, gunoierii și toți cei ce lucrează prin spitale, cu prețul sănătății și a vieții lor și care nu s-au speriat de noi, publicul!

În timp de agentul de la bancă, îmi rezolva totul în tăcere, fără nici o ostilitate, Mohamed, care staționase mașina mai departe și mă zărea că stau în fața băncii închise, s-a apropiat de mine mirându-se, cu cine vorbesc? Mi-a fost greu sa-l conving că sunt în plină conversație cu consilierul meu bancar!Reiau reflecțiile de politică generală:

In spatele oricărei crize se ascunde o oportunitate

În timpul stării de urgență, singura autoritate în stat a rămas Șeful statului, Emmanuel Macron, care exercită, și în timp de pace, cele mai înalte funcții ale puterii executive ale Republicii. (În Franța este un regim prezidențial). Primul Ministru -în colaborare cu Ministrul de Interne și cu Ministrul Sănătății-, au fost cei trei corifei în jurul președintelui.

Dar, aceste perioade de criză pot fi periculoase din punct de vedere politic și al respectării libertăților cetățenești, căci calea către instaurarea unui regim autoritar, a unei dictaturi, nu este departe.

Președintele Macron nu are stofa unui dictator! Este supranumit „Jupiter”, pentru că avea impresia că știe de toate și îi plăcea să dea lecții la toate nivelurile, în țară și peste hotare…

Criza socială a „Vestelor Galbene” l-au zguduit, chiar l-au pus în pericol…

Criza sanitară de azi, l-au făcut chiar să exclame: „Multe dintre certitudini, dintre convingeri vor fi puse în cauză de aici înainte”! (O expresie foarte des folosită în această perioadă de toți experții,- fie ei profesori în medicină, politologi sau jurnaliști – a fost: coronavirus reprezintă pentru noi o mare lecție de umilință!)

„Timpurile care vor veni, după ce vom câștiga bătălia, nu vor fi ca timpurile de dinainte”

Astfel afirmă „cu solemnitatea disperatului”, aș zice eu, Președintele Macron, pe 17 martie, când declară starea de „război” virusului.

Cum vor fi timpurile care vor veni, nu știm…Foaia este încă albă…

Azi și ieri