Unanimitate și unitate

Mama mi-a lăsat în moștenire o rugăciune simplă și tămăduitoare: „Doamne, adu pace în lume și în sufletele noastre”.

Picasso – Porumbelul (1949)

Când suntem amuțiți, nu suntem în pace. În țara Drepturilor Omului, cea mai mare parte dintre noi să fim reduși la dreptul de a-ți plimba cățelușul pe o rază de 1 kilometru!?

La cafeaua de dimineață îl întreb cu îngrijorare pe Mohamed în fiecare zi: „ce s-a mai întâmplat?” – pe el, care ascultă știrile radiofonice devreme… De vreo lună îmi răspunde la fel: „nimic”. „Chiar nimic?” – insist eu. „Numai vești de la procesul unui individ care și-a omorât soția și ne plânge cu convingere pe toate canalele de radio și televiziune”. Săptămâna trecută toate informațiile erau în jurul viitorului vaccin, cu sondajele de pro și contra.

La începutul lunii noiembrie toți jurnaliștii erau excitați în jurul show-ului „democrației americane” – care încă se află într-un labirint tulbure.

Ar trebui chiar să mă simt ușurată că nu se mai întâmplă nimic periculos în țară, dar nu ne poate bucura faptul că nu mai auzim și nu mai vedem nimic: pe o rază de 1 km, putem să ne cumpărăm „pâinea cea de toate zilele”, dar nu avem nici un contact uman „în carne și oase”, ci trecem în grabă pe drumul spre magazin lângă umbre jenate de prezența noastră. Cum ar zice Heraclit:

„Prezenți, ei sunt absenți”.

Poate acest vid „oferit” societății actuale de Covid-19 este binevenit? Poate liniștea forțată pune în suspensie dificultățile sociale și politice grave? Sau, congelarea problemelor este iluzorie…

Oricum toamna lui 2020 a început dramatic: afirmarea „dreptului la blasfemie”(1/09), republicarea caricaturilor lui Mohamed (2/09), declarație de război separatismelor și comunitarismului (4/09), decapitarea unui profesor de istorie (16/10), omagiu național al lui Samuel Paty, cu afirmarea fermă a dreptului de expresie liberă și de blasfemie(21/10), atac cu cuțitul și uciderea a trei credincioși nevinovați în Catedrala din Nisa (29/10) și Decretul de izolare națională din cauza urgenței sanitare – cu dreptul, cum scriam mai sus – de a-ți plimba cățelușul(29/10).

Libertate de expresie

Pe 1 septembrie, într-o Conferință de presa în vizită la Beirut, Emanuel Macron a reafirmat „dreptul la blasfemie” = dreptul de expresie liberă, pregătind astfel republicarea caricaturilor profetului Mahomed de către revista Charlie Hebdo:

„De la începuturile Republicii a III-a (1880 e.n.) există în Franța libertatea de blasfemie, care este atașată libertății de conștiință. Eu sunt aici pentru a proteja toate aceste libertăți”.

Această afirmație din partea președintelui țării nu numai că m-a surprins dar a căzut ca „o bombă” la urechile mele. Nu mai auzisem așa ceva: „drept de blasfemie”! – După această declarație, am mai auzit de nenumărate ori repetată aceasta afirmație din partea miniștrilor, jurnaliștilor: în unanimitate, pe toate undele -…In afară de expresia în sine care este violentă, ne putem întreba: cum, într-o Republică care se definește laică, poate să se suprapună libertatea de conștiință, care este general umană, cu libertatea de blasfemie, care a căpătat în decursul timpului o conotație religioasă.

Astfel, s-ar fi putut exprima dreptul la expresie liberă prin alte afirmații, nu mai puțin violente, dar „laice”, înțelese de toată lumea: „dreptul de a insulta”, „dreptul de a batjocori”, etc.

Consultând dicționarul constatăm că blasphemia, termen latin de origine grecească, înseamnă „a vorbi de rău de cineva, a atenta la reputația sa, a-l calomnia, a-l batjocori, a-i dăuna”. Numai în Biblia greacă – Septuaginta – și în Noul Testament, verbul și substantivul au primit sensul religios de „blasfemie”. În Republica franceză delictul de blasfemie nu mai există încă de la Revoluția din 1789.

In zilele noastre (anul 2020), în diversele regiuni ale lumii situația variază de la o țară la alta: în Elveția insulta este interzisă de-a binelea, în Germania, Rusia, India, blasfematorii pot sa fie închiși., iar în Italia, Austria, Brazilia pot fi pedepsiți cu amenzi. În Nigeria, Arabia Saudită, Iran, blasfemia poate să fie pedepsită cu moartea. Alte țări, ca Țările Scandinave sau Franța, au abolit legile contra cuvintelor sau actelor blasfematorii.

Dacă ieșim din polemica blasfemiei, vom ajunge la setea naturală a tuturor oamenilor de a avea libertate de conștiință și de alegere în viață, iar libertatea de a exprima liber ceea ce gândește este o valoare de neprețuit.

Caricaturile nu au frontiere

Umorul este foarte apreciat în Franța, – ca și în multe țări ale lumii. Show-uri diverse – pe scene sau la televiziune -, filme, înregistrări pe rețelele sociale, joc de cuvinte și bancuri de tot felul destind și amuză publicul. Caricaturile fac parte din acest joc al umorului iar o caricatură reușită este cea care șochează.

Întrebări grave apar: până unde jocul și gluma pot avansa fără să se transforma în batjocorire de oameni, de grupe de oameni sau simboluri căci libertatea de expresie nu trebuie să pună în pericol liniștea publică, ordinea socială (cf.legii despre libertatea de exprimare din 29 iulie 1881 care modifică legea din 1791).

Revista Charli Hebdo „s-a jucat cu focul”! Au publicat în 2005 caricaturile daneze, care stârniseră deja mari contestații în lumea musulmană – atunci când multe țări europene ca Anglia, Italia, Spania s-au abținut să le publice -. Au adăugat și alte caricaturi „naționale”. In 2012 s-a găsit un terorist să le dea foc la sediu, iar în 2015, un criminal a omorât 12 redactori!

Toată societatea franceză – și mulți oameni din lumea întreagă – au acuzat cu tărie barbaria și au afirmat solidaritatea cu victimele. Poporul și-a exprimat atașamentul inalterabil față de principiul republican al libertății de expresie.

Când am auzit că aceeași Revistă, Charli Hebdo, va republica pe 2 septembrie 2020 din nou caricaturile cu profetul Mohamed, mi-am zis înspăimântată: sunt nebuni! Cum pot ei să sfideze milioane de musulmani francezi și mai mult de un miliard de musulmani din lumea largă? Poate nu este corect să pun un număr pe o insultă sau o batjocură, căci și dacă s-ar adresa față de o persoană sau un grup restrâns, batjocura este aceeași. Totuși, nu trebuie să ne ascundem după principii: pericolul social este mai mare când inervezi un miliard de oameni.

Voi cita pe un mare sociolog si filozof francez, Edgar Morin, în interviul acordat în jurnalul Le Monde în 21 octombrie 2020, unde analizează noile fracturi ideologice care traversează țara.

„Caricaturile au provocat nenumărate manifestări de protest în lumea musulmană. Sunt cazuri în care trebuie să bravăm lipsa de înțelegere internațională, dar există cazuri în care ar fi mai bine să nu le suscităm sau să le excităm, mai ales în aceste timpuri de tensiuni internaționale extreme…Există uneori contradicție între libertate și responsabilitate, în cuvinte sau scris, sau coincidență între responsabilitate și iresponsabilitate”.

Chiar dacă între milioanele de musulmani francezi și cei din lume, există mulți care nu practică religia, sau sunt chiar agnostici, profetul Mohamed face parte din identitatea cea mai intimă a oricărui musulman. „Alah și profetul său, Mohamed”.

O remarcă de primă importanță pentru nocivitatea caricaturilor este că în islam orice reprezentare, orice imagine a profetului – si cu atât mai mult al lui Alah – sunt interzise. Mai mult, a expune sub diferite forme, a-l imprima cu diferite mesaje, este pentru musulmani inadmisibil.

Unele imagini cu Mohamed sunt nu numai oribile, dar si obscene. Mulți dintre noi nici nu pot să le privească dar să mai reflecteze ce semnificații au! Mulți zeloși jurnaliști, și asta după tragedia națională care a urmat republicării lor, propuneau ca să fie arătate la toți elevii de la școli aceste desene, ca simbol al „libertății de expresie” artistică!

(M-am autocenzurat și am retras din articol caricatura profetului semnată de desinatoarea franceză Coco, pentru că, în afară de faptul că este pornografic, nu are nici cea mai mică semnificație inteligentă ci este urâțenie „pură”. De asemenea, am constatat că nu mai este prezentă prin site-urile de pe internet, deci presupun că acum este cenzurată pe plan internațional).

Stare de siderare

O emoție extremă s-a abătut peste întreaga societate. Unanimă! Nu știu dacă s-a mai întâmplat așa ceva – în timpurile moderne și pe timpuri de pace -: un profesor de școală decapitat. Oroarea ne-a luat mințile! Încet, încet am început să deslușim „povestea” tragediei.

Un profesor, vrând să dezvolte spiritul critic al elevilor de 14 ani, le-a arătat caricaturile profetului Mahomed. Au intervenit părinți, profesori, poliția, directorul școlii dar mai ales rețelele sociale care au amplificat evenimentul și toate acestea până când nebunia ucigașe a intrat în capul unui tânăr cecen de 18 ani.

Această crimă a suscitat nu numai oroare, nu numai revoltă – și chiar ură – dar ridică o serie întreagă de probleme grave:-criminalul nu era cunoscut de poliție. De abia ieșit din adolescență, fusese „hrănit”, cu siguranță, cu filme și jocuri violente. El cu familia erau refugiați în Franța și, din nou, cu siguranță, a fost martor al ororilor războiului. Poate și cu sechele psihice, – nu am auzit nimic în acest sens – a apărut de nicăieri: terorist de la „colț de stradă”.

Pericolul aici se situează: cu o organizație teroristă, se poate eventual lupta siguranța statului, dar cu acești „lupi solitari” primejdia poate se ivi oricând. Această situație produce o nervozitate generală în populație, o bănuială reciprocă, dar cere și o vigilență, personală și de Stat: de aici rolul crescând al poliției!

-Deși „reinstaurarea autorității” poate fi periculoasă dacă lasă loc la abuzuri, totuși, discreditarea autorității la toate nivelurile, ca în ziua de astăzi, – părinți, profesori, magistrați, politicieni, medici, jurnaliști și polițiști – este și ea primejdioasă. De unde, necesitatea restabilirii autorității bazate pe cinste și încredere – și nu pe opresie sau constrângeri.

-Rolul rețelelor sociale este deja o realitate imensă și de neocolit: face parte din viața noastră oră de oră. Conducătorii se adresează popoarelor prin twitter, discută între ei prin texto, salariile se virează prin e-bank, elevii sunt conectați cu școala prin computer, (am făcut recent chiar două consultații cardiologice prin video).

Pe de o parte Statul francez și-a propus ca o urgență națională controlarea rețelelor de comunicare și eventual închiderea conturilor de Facebook, Instagram, YouTube la cei ce răspândesc ura, dar dificultatea este foarte complexă și dificilă căci fațetele urii sunt insidioase.

De asemenea, acest control nu trebuie să impieteze tocmai „libertatea de exprimare” care este atât de prețuită de către francezi sau fără a deteriora ceea ce face forța și frumusețea statului de drept și a supremației legii.-Se denunță pe toate căile fracturile societății, inegalitățile crescânde care pun în pericol însăși valorile republicane de Egalitate, Fraternitate și Libertate, dar nu se întreprinde cu destulă energie edificarea unei societăți armonioase, unde diferențele sociale să fie din ce în ce mai atenuate.

-Obscurantismul, prozelitismul, comunitarismul nu sunt numai niște noțiuni prea des uzitate, ci reprezintă realități amenințătoare pentru societatea franceză. Umbra islamismului radical avansează cu tot corolarul ei: pericole pentru libertatea de conștiință, pentru statutul femeii în familie și societate. Cultivarea aversiunii și chiar a urii față de valorile societății franceze – valori care au fost câștigate prin nenumărate bătălii prin secolele istoriei – cer o vigilență și o ripostă continuă din partea statului și a fiecăruia dintre noi.

-Republica franceză are o sarcină tot atât de complexă: a menține „cu orice preț” unitatea poporului dar ținând fără încetare cont că Franța este o societate pluralistă, cu etnii și religii diferite, cu opoziții legitime, cu antagonisme chiar, atât ca ideologie cât și ca stil de viață. Trebuie evitat cu orice preț clivajul între Franța identitară și Franța umanistă.

(Inspirându-ne cu încredere din înțelepciunea lui Heraclit vom auzi îndemnul lui: „Contrariile se acordă și discordanța creează cea mai frumoasă armonie”).

Democrația este suferindă în societatea actuală – și mai ales în zilele acestea de epidemie. Pe de o parte, structura conducerii este pe verticală – toți suntem agățați de decretele care vin de la președinție – participarea la viața democratică este aproape inexistentă: nici primarii, nici sindicatele n-au drept la vreo decizie sau manifestare, chiar Parlamentul activează înăbușit iar Consiliul Constituțional este contestat.

Încremenirea socială, paralizarea – cu toții stăm cu ochii țintiți către personajul principal, activ dar nevăzut, virusul Covid 19 – este o stare de boală generalizată colectivă. Noi, oamenii de rând zăcem în periferia noastră, în singurătatea noastră, fără legături sociale minime (nu avem dreptul nici la slujba duminicală la biserici). Unitatea necesară în statul francez nu poate să fie realizată fără „deșteptarea” societății, fără o democrație în acțiune, căci nimeni nu dorește să se „trezească” într-un stat autoritar sau într-o dictatură.

Am constatat cu îngrijorare, și sper că este numai un fenomen pasager – „justificat” de Covid-19 și de evenimentele încă arzânde la care am asistat în toamna aceasta – că emisiunile de informație de la Televiziune și de la Radio sunt foarte sărace: aceeași jurnaliști invitați care, în momentele importante, parcă „clonau” gândirea și discursul oficial. Ca și cum libertatea de expresie pe care o afirmau cu forță, pe de o parte, era înlocuită prin gândirea unică, pe de altă parte.

Unanimitatea poate fi și ea primejdioasă.

In mod contrar acestei atitudini din Media, de la președintele statului, trecând prin toți șefii partidelor politice, miniștri sau gânditori de toate soiurile, toți fluturau ca un stindard : „Les Lumières”, epoca iluminismului francez (sec XVIII)!!! Numai că, Voltaire, Diderot, Montesquieu, Rousseau aveau fiecare o concepție proprie despre filozofie, societate și politică. In acest sens Voltaire scrie:

„Nu sunt de acord cu ce spuneți, dar voi apăra până la moarte dreptul vostru de a-l spune”.

Referindu-se nu numai la Franța ci la întreaga Europă, Albert Camus declamă în cadrul unei Conferințe la Atena – 26 aprilie 1955:„Civilizația europeană este înainte de toate o civilizație pluralistă, unde la multiplicitatea vie a opiniilor trebuie sa facă imposibilă dominația unui adevăr unic. Ceea ce face ca Europa să stea în picioare, ceea ce îi conferă forța sa fragilă ar fi un anumit sens al echilibrului. De fapt, echilibrul este un efort și un curaj continuu. Societatea care va avea acest curaj este adevărata societate a viitorului.”

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

1 comentariu Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: