Du-te-vino

Din cele șapte miliarde de locuitori ai planetei, un miliard este în mișcare. De la tinerii care se duc peste hotare pentru studii mai interesante la cei ce pleacă în exil, de la cei ce se plimbă să descopere alte meleaguri la cei ce merg la muncă peste mări și țări, de la oamenii de afaceri care zboară prin ceruri la lucrătorii care trec frontierele la muncă sezonieră, de la mercenarii care sunt angajați în expediții militare la cei ce fug din fața pericolului care se abate peste ei, de la cei ce pleacă la cură de sănătate la cei ce caută pâinea cea de toate zilele…ISTORIA ESTE IN MIȘCARE.

Această frază introductivă la capitolul despre MIGRAȚIE nu mai este valabilă in zilele noastre ci se referă la lumea dinainte de epidemie. Acum virușii migrează ca la ei acasă pe toate meridianele globului iar rasa umană și-a încetinit libertatea de mișcare: companiile aeriene dau faliment din lipsa de clienți, numărul refugiaților care bat de obicei la porțile Europei a scăzut vertiginos, turismul este blocat, producția industrială este încetinită, agricultura suferă din lipsă de brațe de muncă. (Un exemplu printre multe altele: pentru strângerea recoltelor de mandarine din Corsica s-a făcut în urgență un pod aerian care să aducă Marocanii la cules de fructe…)

Chiar studenții rămân pe la casele lor: atât studenții „naționali” cat și cei „internațonali”. (Am o prietenă care a apucat să plece cu o bursă de studii -„Beaux Arts”- în Coreea de Sud. I s-a prelungit cu șase luni bursa ca să nu revină în „infernul” din Europa).

Andreea, la 9200 km de casă!

Oamenii de afaceri circulă încă pe Jet-urile lor private, la fel și capitalurile lor…(Se poate vorbi de migrație și în acest domeniu, dar eu nu mă voi concentra aici asupra acestui subiect).

Am ales pentru acest articol un titlu banal -aproape ușuratic- pentru un fenomen de o importanță vitală în toate epocile: MIGRATIA.

De unde interesul pentru subiectul migrației în aceste timpuri?

De când lumea

Oamenii, ca toate celelalte vietăți ale pământului sunt în mișcare: în căutare de hrană, în cucerire de noi teritorii…Toți suntem conștienți de acest lucru dar oamenii de știință ne amintesc că aceste fenomene sunt valabile și în zilele noastre și, mai mult, că numai în acest mod rasa umană, societatea, economia, cultura umană se dezvoltă. Numai că, „viața nu este un lung fluviu liniștit; malurile sunt periculoase”. (Traduc aici o expresie celebră (secolul XX) a militantului pentru Drepturile Omului, avocatul Denis Langlois: „La vie n’est pas un long fleuve tranquille, ce sont les rives qui sont dangereuses”.)

Astfel, lupta pentru apărarea sau cucerirea de noi teritorii, pentru fixarea sau apararea frontierelor, este tot general umană, din toate timpurile și pe toate meleagurile – în plus, de mare actualitate în zilele noastre! Căci „pentru a ieși din epoca tribală, popoarele au construit nații. S-au organizat în popoare, care atestă varietatea umană tot cum o limitează în grupuri”. (Didier Leschi – „Le grand dérangement”.)

La izvor

Mintea mea frământată de acest subiect a putut să se hrănească, sau să „se adape”, cu modestie, din lectura unor mari experți actuali – nu se putea mai actuali- !

În luna decembrie au apărut două lucrări de referință în domeniu:

„IMMIGRATION – Ces réalites qu’on nous cache” de Patrik Stéfanini, Ed. Lafont, decembrie 2020 (traducere: „MIGRATIA – Aceste realități care ni se ascund”). Această amplă lucrare sunt sigură că va deveni un manual de referință pentru toți responsabilii politici și sociologi – actuali și viitori – preocupați de acestă problematică. Atât tratarea subiectului, în toata amploarea lui, cât și experiența scriitorului în acest domeniu mă conduc la aceste aprecieri: Patrik Stéfanini, Prefect al Republicii și Consilier de Stat în guvernul lui Alain Juppé, Dominique de Villepin, sub Nicolas Sarkozy, și-a concentrat munca și cariera pe acest subiect. (Faptul că activitatea lui s-a desfășurat exclusiv în guvernele de „dreapta” nu micșorează cu nimic, după părerea mea, bogăția experienței lui și profesionalismul cu care abordă această tematică).

-„CE GRAND DÉRANGEMENT – L’Immigration en face” („MAREA DERANJARE” – Migrația privită în față”) de Didier Leschi (Ed.Lafont, Tracts nr.22, decembrie 2020. Autorul este Prefect al Republicii și director al Oficiului Francez al Imigrației și al Integrării (OFII).

-ANNE CHEMIN, articolul „Integrare sau asimilare – o istorie de nuanțe” Le Monde din 11 noiembrie 2016

– Interviul în săptămânalul L’Obs, din 21 ianuarie. Nathalie Funès chestionează historicul Benjamin Stora despre despre „problemele memoriale” a perioadei coloniale. Raportul pe care l-a redactat și care va fi publicat în luna martie de Ed. Alban Michel cu titlul „Franța-Algeria- Pasiunile dureroase”, a fost remis Președintelui Macron pe 20 ianuarie 2021.

Scrierile primilor doi autori intră în dialog și fac referință deseori la Enciclica Fratelli Tutti, a Papei Francisc (Ed. octombrie 2020).Am citit și eu cu emoție mesajul nobil și umanist al Papei, considerăndu-l un text de o excepțională valoare evanghelică a timpurile noastre.

Din Fratelli Tutti al Papei Francisc nu voi cita nimic. Analiza sociologică și spirituală a enciclicei este de un adevăr dens și cere o lectură și o meditație profundă…

Migrația

Migrația are ca și cauze: procurarea hranei, clima ostilă și conflictele dintre populații. Aceste cauze se împletesc între ele și se determină una pe alta. Astfel, dacă căutarea hranei este primul resort al migrației indivizilor și populațiilor, aceste deplasări au căpătat o dimensiune mai mare în timpuri de foamete cauzate de schimbări climatice profunde, sau de conflicte de tot felul: istoria ne aduce infinite exemple a acestor urgii.

Cum nici conflictele între popoare nu au dispărut și nici catastrofele climatice, foametea bântuie și în epoca noastră: 850 de milioane de oameni suferă de malnutriție și chiar mor de foame.

Cette image a un attribut alt vide ; le nom du fichier est img_2051.jpg

Țările din Africa și din Asia de Sud au moștenit frontiere din epoca colonială care nu țin cont de etnii. Astfel, guvernele au dificultăți mari în a impune o politică comună unor populații care se întind în realitate pe teritoriul mai multor state: decuparea colonială rămâne în continuu o piedică pentru pacea în anumite regiuni.

La înapoierea economică se adaugă și o instabilitate politică, fruct al unei guvernări corupte.

Nu sunt previziuni fericite cele care ne comunică că până prin anii 2050 vor exista încă 350 de milioane de emigranți climatici! Aceste previziuni ne invită nu numai a lua măsuri urgente pentru a întârzia acest fenomen de dereglare climatică dar ne invită și la solidarități noi și masive. (Printre refugiații climatici pot să fiu și eu sau tu, oricum, descendenții noștri…)

Stăpâni și sclavi

Dacă emigrarea este cel mai des impusă de dificultăți, pentru alții, ea înseamnă cuceriri de noi teritorii, noi bogății.

Franța are o tradiție de dominație și de imperialism de mai multe secole încoace. A participat în secolele XVI-XVII la cucerirea teritoriile de pe continentul american – era al doilea imperiu după cel al Spaniei. A luat parte activă și a profitat de comerțul cu sclavi, comerț „triangular”: Africa-Europa-America.

După abolirea sclaviei în mijlocul sec XIX a început era colonială, devenind al doilea cel mai mare imperiu mondial, după cel britanic.

(EtudeTV – Imperiile la 1914)

Pentru ce acest „elan expansionist”?

In afară de rivalitatea intre Imperii (de esemplu entre Charles Quintus și François I), aceste noi teritorii erau propice culturilor exotice: cafea, zahăr, scorțișoară, indigo, etc. Cum francezii din aceste teritorii nu erau numeroși, au fost aduși în masă la muncă sclavi din Africa.

La acestea se adaugă motive „nobile”: încreștinarea populațiilor de băștinași și de sclavi, sau, în era colonială, misiunea civilizatoare a Franței.

Misiunea civilizatoare poate fi în sine un motiv nobil căci s-au construit în colonii, începând cu sfârșitul secolului XIX școli, spitale, drumuri, căi ferate (toate acestea beneficiau în primul rând colonilor, căci populația băstinașă era „ocupată” cu munca pe moșii). Un rol major în această acțiune „civilizatoare” au avut-o activitatea nenumăratelor congregații religioase care au înflorit în această perioadă -de aceasta au beneficiat și indigenii-. Zeci și chiar sute de mii de călugări și călugărițe se consacrau educației și sănătății.

Una din concluziile pe care le putem trage în ceea ce privește emigrația în aceste perioade ale istoriei este că sunt francezii care au fost primii emigranți către țările lumii: aventurieri, pirați, neguțători de sclavi – prin secolele XVI-XVII – iar apoi proprietari ai domeniilor coloniale și ale societăților de extracție a minereurilor din țările dominate.

Ceea ce le „reproșează” istoria, nu este numai exploatarea bogățiilor țărilor ocupate și a populațiilor lor, ci faptul că, fiind absolut convinși de superioritatea „rasei albe” și a civilizației pe care o transmit, au acoperit cu un dispreț total identitatea, limba, cultura poparelor pe care le dominau.

Toate acestea le știam de la cursurile de istorie din România. Venind în Franța, am auzit însă câteva remarci-comparații din partea celor care au trăit în epoca colonizării:

„Sub comuniști,voi, în România v-ați păstrat limba, aveați învățători, profesori, facultăți în limba voastră, presă, radio, literatură, datini românești. Când ați ieșit din era comunistă, toate acestea au rămas în patrimoniul poporului: ați avut cadre de valoare în toate domeniile.

In același timp noi am rămas la nivel tribal: limba dialectală din strămoși nu a evolut cu nimic…Nu aveam nici școală, nici literatură, nici presă, nici radio în limba noastră și, mai grav, nici istorie. Cei din orașe care mergeau la școala franțuzească învățau de pe aceleași manuale ca în Hexagon și se creeau situații ciudate: în Guadelupa sau în Vietnam învățau la istorie despre strămoșii noștri Galii – (cum ar învăța un scandinav: strămoșii noștri dacii!)

După obținerea independenței în colonii, prin anii ’60, nu aveam cadre pregătite: lipseau învățatorii, profesorii, inginerii…S-au adus în grabă profesori de arabă din țări generoase din Orientul Mijlociu pentru a încropi învățamântul: cizmari arabizați finanțați de Arabia Saudită!…Dar, cu limba, ne-au adus și un islam radical de care noi eram străini: curentul salafist cu varianta wahhabistă ne-a invadat spiritele si societatea”.

In ziua de astăzi, îndeosebi în fostele colonii asistam la o problemă gravă,- care nu prea ajunge la conștiința marelui public din Franța -: neocolonialismul. Resursele a 14 țări din Africa aparțin societăților franceze. Mai grav: cele mai înapoiate țări din lumea de astăzi sunt fostele colonii franceze din regiunea sub sahariană.

Consult în fiecare an lista țările lumii după „Indicele de Dezvoltare Umană” (IDH), urmărind evoluția mondială. Acest indice este mai complet decât PIB pe cap de locuitor căci cuprinde, pe lângă PIB și alte criterii care țin de calitatea vieții, printre care: studiul continuu – după vârsta de 15 ani -, accesul la sănătate, cu impact pe speranța de viață. etc. Țările sunt împărțite, ca de obicei în: foarte dezvoltate, dezvoltate, medii, slab dezvoltate și foarte înapoiate.

Pe listă sunt 189 de țări. In coada listei se găsesc țările din Africa care fuseseră colonii ale Franței: Niger(189), Benin(188),Tchad (187), Mali(184), Burkina-Fasso(182) etc. (Cel mai bine dintre țările continentului African se poziționează Algeria care ocupă poziția 82).

Mulți pot să se întrebe; de ce nu se ajută la dezvoltarea acestor țări? Astfel nici emigrația către Europa nu va fi așa ofensivă!

Patrik Stéfanini se indignează, în analiza lui, de un răspuns cinic dat de către unii comentatori la această întrebare: dacă i-am ajuta să se dezvolte ar evolua și vor dori cu atât mai mult să vină în Europa! Căci, ca să pleci pe drumul pribegiei costă. Dacă rămâi în mizeria ta, nu ai decât un scop: să supraviețuiești! Nu ai posibilitatea să visezi la timpuri și la locuri mai bune…

”Să alungăm acest argument infam după care dezvoltarea unei țări sărace ar favoriza emigrația resortisantilor. Această teză ar duce, daca ea ar inspira pe oamenii politici, la un mariage inedit de cinism și iresponsabilitate. Pentru a controla mai bine imigrația ar trebui să încetăm sa ajutăm și să lăsăm ca mizeria să fie cel mai bun gardian al frontierelor noastre? (Patrick Stéfanini – Imigrația, p.314)

Același autor relevă o altă anomalie: un purcentaj din bugetul Franței este alocat ajutorării țărilor în curs de dezvoltare: AFD = Aide Français de Développement. Aceste fonduri pot fi „date în cadou” țărilor care sunt în nevoie sau se pot da sub formă de împrumut sau sub formă de investiții.

In realitate, iau ca exemplu 2014, numai vreo 67 de milioane de euro au fost investite în regiunile extrem de sărace din vechile colonii, „restul” de 8 miliarde au ajuns în China, Turcia si Brazilia!!! Este adevărat: este mai „avantajos” să investești în China! Dar ce are nevoie China de Ajutorul Pentru Dezvoltare Francez? China sau Brazilia care au o rată de dezvoltare superioară Franței! (P.Stéfanini, p.181-183)

în mod firesc, propunerile formulate pentru a da o nouă direcție politicii noastre de ajutor public pentru dezvoltare sunt de natură să se ciocnească de multe interese și să contrarieze multe lobbies. Dar acesta este prețul care trebuie plătit pentru ca imperativul de control al fluxului migratoriu să fie luat în cont în definirea acestei politici!(Patrick Stéfanini. p.187).

Eu cred că această anomalie vine în primul rând de la birocrație -care este prezentă în multe sectoare-: dacă am alocat acum 20 de ani Chinei, ca țară emergentă, 2 miliarde pe an, nu ne mai gândim la nimic și reînnoim automat, în fiecare an, aceelași buget. Iar întreprinderile care beneficiază, -căci trebuie să beneficieze cineva-(!).., profită de acest sistem necontrolat de nimeni!

Istoria nu este departe

Voi cita din „L’identité de la France, Les Hommes et les Choses” de Fernard Braudel (Ed.Flamarion,1990, p.208)

„In orice caz, pentru prima dată, cred, pe plan național, imigrația pune Franței un fel de problemă „colonială”, dar de data aceasta plantată în interiorul ei.

In aceeași perioadă când au fost scrise aceste rânduri, chiar eu, nou venită în Franța, am exclamat în mine-însumi: aici – adică în Franța – este acum o „colonizare pe verticală”. (Cred că mulți turiști, cu priviri noi, remarcă același lucru!)

Cei ce măturau prin Metrou erau -și sunt încă- numai „negrii și arabi”. Toate portăresele de la blocuri – care păzeau o reședință dar și o curățau – erau portugheze (acum sunt înlocuite de societăți de serviciu și de camere de supraveghere). Femeile de servici la familii erau spaniole sau din America de Sud (acum sunt mai mult Africane). Barbății portughezi si spanioli lucrau în construcții și la renovarere de apartamente (acum în blocul nostru sunt două apartamente care se văruiesc: la unul lucrează egipteni, la altul – pachistanezi). „Instalatorul polonez” devenise un simbol al imigrantului. (Acum polonezii preferă Germania și Anglia). Schelele pentru renovarea blocurilor sunt instalate de Reunionezi, temeliile la blocuri sunt făcute de echipe de Turci, specialiștii care ne-au modernizat lifturilele de la rezidența noastră erau Români, iar gunoierii de pe strada noastră sunt Malieni…

Am dat numai câteva exemple luate din clasele muncitoare, dar sunt multe clase si sub-clase sociale aici, din toate națiile pământului, pentru că în Franța, și îndeosebi în Parisul, întâlnim o societate cosmopolită.

Istoria nu este departe! Dar, mai precis, Istoria este în mers

Am să iau exemplu care îmi pare simpatic: pe palierul de la scara noastră sunt cinci apartamente. Deși suntem într-un cartier „european”, totuși eu sunt singura „europeană” dintre vecini.

In stânga liftului locuiește o familie tânără de Egipteni: 5 persoane. In apartamentul din fața liftului locuiește o familie de tineri chinezi: patru persoane. In fundul culoarului apartamentul este locuit de cinci africani-africani, dar educați „à la française”. In fața apartamentului nostru locuiește un celibatar frumos: Mohamed zice că este francez-francez – după întreaga alură – doar că eu văd un domn negru-negru.. Mohamed este originar din Alger, iar eu, Românca din București, sunt „europeana” de pe palierul nostru!

Revin la concluzia din paragraful precedent: Parisul, ca toate orașele mari, este un oraș cosmopolit.

Demografie în doliu

In Europa demografia este in doliu: rata de fecunditate medie este de 1,6 când ar trebui sa fie de 2,1 ca să se mențină un nivel de viață normal. In Franța rata de fecunditate a scăzut de la 2,00 la 1,8 in ultimii ani, dar a rămas cea mai ridicată din Europa. Țări ca Portugalia, Spania, Italia, Grecia, sunt într-o poziție proastă:1,3!

Nu sunt decât două căi pentru normalizarea acestui dezechilibru vital: strategii generoase din partea statelor pentru susținerea familiilor și primirea, tot cu generozitate, de noi populații. Dacă statele europene nu reușesc acest pariu al echilibrării demografiei, anumiți experți alarmiști vorbesc de „sinucidere în masă” a europenilor.

Pe alte continente asistăm la o explozie demografică: țări sărace din Africa sau Asia au o rată a fecundității foarte bogată. Folosesc termenul de „bogată” căci avutul lor nu este numai tezaurul subsolului pe care îl exploatează țările avansate economic, dar și patrimoniul uman. Cum speranța de viață este extrem de scăzută – în Tchad sau Burkina-Fasso -și în celelalte țari din Africa Sub-sahariană – speranța de viață este numai de 50 de ani, majoritatea populației sunt tineri sau foarte tineri.

Puțini dintre ei reușesc să ajungă în țările europene căci traversarea multor obstacole pe drum cere nu numai sanătate și curaj, dar este și costisitoare. Cei ce pleacă din comunitățile lor sunt susținuți financiar de familie, iar cei ce-i primesc în diasporă sunt și ei exigenți. Deci, cele mai bune „exemplare umane” reușesc să ajungă – prin minune – la destinația dorită.

Când ajung însă, sunt motivați la muncă, căci trebuie să-și plătească datoriile călătoriei…față de familia rămasă în urmă, dar și față de șiragul de „intermediari” care le-au facilitat aventura…

Pe acest subiect, a propos de imigrația în Franța, dau un exemplu: toți gunoierii din regiunea pariziană sunt mai ales din Ghana, din Congo, Mali, din Cote d’Ivoire – imigranți de primă generație. Deși sunt „personaje invizibile” ale peisajului parizian, munca lor este, bine înțeles, extrem de necesară!!!

Europa-„fortăreață”-„sită”

Unii reproșează că hotarele Europei sunt ca o „SITĂ” prin care intră toți imigranții. Alții reproșează că UE se vrea o „fortăreață” care să fie greu accesibilă -„fără permisiune”- noilor veniți.

Este adevărat că frontierele terestre sunt foarte întinse, greu de apărat.

Frontiera maritimă este tot așa de dificil de supravegheat. Grecia are mii de insule, unele chiar foarte aproape de Turcia, astfel refugiații și emigranții din Orientul Mijlociu pot intra. Italia este aproape de Libia și toți candidații la emigrare care vin din Africa pot ajunge repede în apele internaționale. Și este o regulă în marină: celor ce sunt în dificultate pe mare, trebuie să li se dea primul ajutor și apoi sa fie conduși spre portul cel mai apropiat și cel mai sigur.

Portul Libian nu mai este sigur de când țara a fost complet destabilizată în urma râzboiului coaliției fraco-britanice din 2011- și nu este considerat de marinari port sigur. Astfel, cel mai apropiat port se află pe coastele italiene!

Când Italia refuză sa-i primească pe refugiați călcând toate regulile internaționale, imigranții sunt „vărsați” în Spania sau Grecia. Italia, și chiar Spania, când îi primesc pentru primul ajutor, îi expediază apoi cu repeziciune în Franța, căci mulți provin din fostele colonii. franceze.

Grecia în schimb este acuzată de toată opinia publică europeană, de modul „rușinos” în care tratează pe imigranți, îndesați în cele cinci tabere de refugiați.

Pe Turcia, Europenii sunt supărați că mai lasă sa-i scape ,„printre degete” câțiva refugiați spre Europa, deși primește „salariu bun” pentru păstrarea lor acolo. (Pe această temă, am fost uimită aflând că Turcia este totuși țara cu cei mai mulți refugiați din lume: 5 milioane!)

Cât despre celălalt versant: EUROPA-FORTĂREAȚĂ, ea este mai ales o fortăreață administrativa, prin legi și exigențe specifice.

Franța nu refuză, prin Constituție, nici un refugiat politic, sau refugiat din cauza religiei, originii, orientărilor sexuale, etc. Doar că cererea trebuie examinată de Oficiul Francez de Refugiați si Apatrizi (OFPRA). Problema este că perioada de examinare este foarte lungă și că, între timp, persoana respectivă a început să se „integreze” deja. Specialiștii cu problemele de imigrație propun ca cererile să fie făcute la Consulatele franceze din țările de origine, înainte de venirea în Franța. Totuși, eu mă întreb: dacă cineva pleacă din țara lui din anumite motive grave, cum ar putea să stea liniștit la ușa Ambasadei să ceară permisiunea „să fugă”?

Chiar în cazul în care li s-a refuzat statutul de refugiat, este greu de „a-i convinge” să plece, și proporțional cu cei ce rămân ilegal (vreo 250 000), foarte puțini sunt expulzați cu forța.

Trei valuri migratoare

„Fracezii au plecat în Louisiana, în Quebec, în Africa, cu mult înainte ca Africanii să vină masiv în Franța. între 1846 și 1932, 52 de milioane de Europeni au fost emigranți și au plecat din Europa”(Didier Leschi Le grand démenagement,p.11)

Franța este, în Europa, țara cu cel mai mare număr de imigranți: au avut loc în ultimele două secole trei valuri migratoare masive.

Primul val: polonezii, italienii, spaniolii, portughezii. Al doilea, popoarele Magrebului: algerienii, marocanii, tunisienii. Al treilea, imigranții din fostele colonii franceze din Africa Sub-sahariană. La aceștia din urmă se adaugă, în zilele noastre, pakistanezi, irakieni, afgani, sirieni.

Aceștia din urmă nu reprezintă în Hexagon o migratie masivă doar că este dificilă: anglofoni, scopul lor este să ajungă în Marea Britanie unde sunt atrași ca un magnet de diaspora lor. In Franța, mulți dintre ei nici nu se înscriu la Oficiul Francez Pentru Refugiați și Apatrizi (OFPRA). Sunt în trecere…Stârnesc mila sau revolta populației „vagabondând” pe ulițele Parisului sau masându-se în colibe încropite în „jungla de la Calais”, la granița cu Anglia, așteptându-și ora…

Nu pot sa-mi imaginez cum, prin încâlcitura aceasta de administratie și poliții frontaliere, migranții reușesc până la urmă să-și atingă destinația!

– In decursul timpului ITALIENI celebrii – artiști, comersanți, bancheri, nobili si regine – au fost rezidenți în Franța. In a doua jumătate a secolului al 19-lea, migrația italiană – politică dar mai ales economică – a devenit masivă. Din cele 27 de milioane de Italieni care au plecat în lume între 1870 și 1900, în Franța s-au oprit 800.000.

Venirea lor „în masă” a fost percepută ca „o invazie”. Italienii au fost primiți cu mari ostilități de populație: în 1981 la Marsilia, francezii au atacat un club italian: 3 morți, 21 de răniți și 200 de arestări. În 1883, la Aigues-Morte, (în Province), 50 de italieni au fost masacrați de un grup de muncitori francezi.

Constatăm privind în urmă, că procesul de asimilare al noilor veniți, chiar când este vorba de „popoare surori”, a început dramatic, cu neînțelegeri și ciocniri…

Cette image a un attribut alt vide ; le nom du fichier est img_2056.jpg
Am vizitat „Muzeul Național al Emigrației” din Roma: la începutul secolului XX, în Italia era sărăcie mare!

Italienii munceau în minele de cărbuni, în construcții, sau în agricultură. Trăiau între ei, – mai izolați decât cei din ziua de astăzi în cartierele de imigranți din jurul orașelor mari. Aveau sindicatele lor și partidele lor politice.

În secolul 21 Franța numără vreo câteva milioane de descendenți din migranți italieni, integrați „cu trup și suflet” societății franceze.

În zilele noastre emigrația italiană s-a transformat calitativ devenind o „fugă a creierelor”: oameni cu studii superioare, dornici să progreseze și să găseasca condiții mai bune de muncă și de cercetare, emigrează în interiorul UE – mai ales în Germania, Marea Britanie, Elveția și numai pe locul 4 de preferință, în Franța.

POLONEZII sunt un popor cu o veche tradiție de migrație. La începutul secolului XX și mai ales după al Primul Război Mondial, lipsa forței de muncă din Franța a fost suplinită și prin sosirea a 600.0000 de migranți polonezi la minele de cărbune și fier din Nord/Pas de Calais.

Polonezii au venit însoțiți de familie, au trăit în comunitățile lor, păstrându-și datinile, limba și obiceiurile, – departe de francezi, care îi priveau cu ostilitate-. Se căsătoresc între ei, au parohie proprie, echipa lor de sport, presă proprie și obțin o „favoare” pe care nici o națiune nu o mai obținuse: să aibă cursuri de limbă poloneză la școală. Refuză naturalizarea, căci tendințele de asimilare, specifice sistemului republican de integrare „à la française”, nu le convine.

Pentru descendenții lor însă -care cunosc deja limba franceză- integrarea este mai naturală (dar sentimentul de apartenență la națiunea poloneză rămâne foarte puternic).

In zilele noastre, emigrația polonezilor este tot masivă dar destinațiile preferate în interiorul UE sunt diferite: Marea Britanie, Germania…Deși este logic ca o țară care pierde o mare parte din locuitori să caute să-și procure forța de muncă din alte izvoare, m-a surprins faptul că, după statistici, Polonia a devenit prima destinație de emigrare pentru locuitori din afara UE: mai mult de 2 milioane de ucraineni primesc acolo contracte de muncă și permis de rezidență.

(S-a comentat mult în presă faptul că Polonia, ca și alte țări din Europa Centrală și de Est, este xenofobă sau islamofobă. Din nou am fost surprinsă aflând că în 2018 țara primit zeci de mii de Turci, Pakistanezi, Irakieni, egipteni.

MIGRATIA SPANIOLĂ a început încă de la sfârșitul secolului 19 cu sezonieri în muncile agricole. Erau așa de săraci că veneau pe jos, din Spania, peste Munții Pirinei, până la Paris…Prin 1960 imigratia spaniolă este preponderent feminină: vin la munci casnice -femei de serviciu la familii înstărite-. In 1968 cea mai mare națiune străină din Franța erau Spaniolii: 600.000. Mulți s-au reîntors în Spania iar cei care au rămas, sunt complet integrați.

MIGRATIA PORTUGHEZĂ este la fel de pașnică: muncitori, modești, integrați dar atașați țării de origine. (Orașul cu cel mai mare număr de portughezi, după Lisabona, era Parisul!) La pensie, o parte din portughezi s-au reîntors în țara lor.

Concluzie: acești emigranți europeni – și mai ales descendenții lor -, s-au integrat bine în Franța: aceeași religie – cu preponderență catolică – aceleași valori fundamentale și o istoria lungă le-au unit destinele în mai multe epoci ale istoriei.

AL DOILEA VAL DE EMIGRATIE ESTE CEL AL MAGREBINILOR: algerieni, marocani și tunisieni. Până la eliberarea coloniilor din Nordul Africii, aceste populații băștinașe nu aveau nici un statut propriu de cetățeni, nu aveau o istorie proprie, deci erau folosiți la muncă acolo unde francezii aveau nevoie: în Africa, pe moșiile colonilor, în Franța, la minele de cărbuni și la lucrările publice. Au lucrat intensiv la construirea Parisului în secolul 19, la reconstruirea orașelor după războaie. (De asemeni, ca și alte populații din celelalte colonii, au fost înrolați în trupele coloniale încadrate de francezi, în timpul celor două războaie mondiale).

Și după obținerea independenței Tunisiei si Marocului în 1955 și 1962 pentru Algeria, legăturile economice (și politice) au continuat dar s-au schimbat. La reconstrucția Franței după război, în toate sectoarele economice s-a făcut apel la imigranții din aceste țări: muncitorii calificați din Algeria au fost angajați în uzinele de automobile sau aeronautică, marocanii și tunisienii la muncile agricole…La început imigranții veneau la muncă celibatari, locuiau și dormeau în condiții foarte modeste și-și păstrau banii câștigați pentru familiile rămase în țară. In 1976, Valery Giscard d’Estaing, Președintele Franței, semnează un Decret care va schimba viața emigranților dar și a societății franceze: Decretul de regrupare familială. Acest Decret dă dreptul oricărui imigrant cu „acte în regulă” să-și aducă soțul/soția și copiii. Acest Decret corespundea convențiilor legate de Drepturile Omului, dar a avut și importante cauze economice: în acest fel, muncitorii imigranți cheltuiau banii câstigați în Franța și nu-l mai transferau în țara de origine.

Emigranții din Magreb erau căutați de economia franceză în dezvoltare în anii 60-70: erau locuri de muncă pentru toți și munca în colectiv (și sindicalismul) au fost principalii factori de integrare. In plus, și nu-i puțin lucru, erau cunoscători a limbii franceze, a administrației și a obiceiurilor franceze, caci „conviețuiseră” mai mult de un secol împreună cu colonii.

Populația imigrantă mărindu-se ca număr, s-au construit cartiere, orașe întregi pentru „clasa muncitoare” – semănau cu marile cartiere din București sau din celelalte orașe din România. În aceste suburbii populația era mixtă, atât din punct de vedere social cât și etnic sau religios: italieni, algerieni, spanioli, marocani, portughezi…trăiau împreună, fără probleme.

Problemele au început să apară când, după criza petrolieră, economia s-a încetinit, numărul șomerilor creștea, înflorirea orașelor a stagnat. Mulți dintre copiii imigranților, „imigranți de a doua generație” nu mai aveau servici. Ajungând adulți au pierdut autoritatea în cadrul familiei, sărăcia a început să se instaleze. Cei ce au putut să „se salveze” au părăsit suburbiile sărace, cei ce au rămas s-au izolat între ei și „s-au întors la credință”: religia a devenit unica consolare, garant al unei identități proprii într-o societate franceză care i-a abandonat. Familia și comunitatea au rămas singura consolare într-o țară pe care o percepeau ca străină.

La copiii lor, cei din „a treia generație” de imigranți, mai ales cei de origine magrebină, atitudinile identitare s-au accentuat, au devenit mult mai activi într-un islam radicalizat propovăduit de extremiști veniți din Arabia Saudită sau din Turcia. Din punct de vedere social, mai prost educați decât părinții și bunicii lor veniți din Algeria, Maroc sau Tunisia cu câțiva zeci de ani în urmă, au devenit ostili societății franceze. Din punct de vedere economic sunt săraci, o mare majoritate dintre ei fără diplome sau formatii profesionale, fără servici și fără locuințe decente. Cartierele lor uriașe s-au transformat în ghetouri, unde „nu se întâmplă nimic” și singura legătură socială între ei este credința, și frecventarea moscheilor.

Nu pot să nu adaug faptul că în Franța continuă și acum o migrație venită din Magreb, dar cei ce vin de acolo sunt diplomați cu profesiuni înalte. Au venit recent 4000 de medici din Algeria, informaticieni,etc.: „scurgerea creierelor”! Acești noi veniți sunt poligloți -araba, franceza, engleza – și cultivați. In sens invers, multe întreprinderi și societăti franceze au fost delocalizate în țările din Nordul Africii și angajează muncitori și cadre cu o formație profesionlă excelentă.

AL TREILEA VAG DE IMIGRATIE, mai recent, sunt cei veniți đin vechile colonii franceze din Africa. Ei găsesc de muncă repede căci nu sunt „în concurență” cu șomerii din Hexagon, nici ca salarii nici ca sector economic: ei sunt angajați mai ales în sectorul terțiar la servicii publice (salubrizare) sau, femeile, infirmiere la casele de bătrâni etc…

Integrare sau asimilare

La o primă vedere, între noțiunea sociologico-politică de asimilare sau cea de integrare diferența este subtilă, ar părea că ar fi doar o „istorie de nuanțe”. Doar că, o analiză în timp a imigrației în Franța în decursul secolului XX cât și cea a politicii coloniale, diferențele pot fi radicale.

Teoria clasică care a dominat secolul xx a fost următoarea: în decursul timpului, populațiile ieșite din imigrație se vor apropia din ce în ce mai mult de nativi până când vor deveni de nerecunoscut în raport cu aceștia. Acest proces consistă în pierderea progresivă a vechii culturi în avantajul celei noi.

Asimilarea nu era înțeleasă decât într-un singur sens: Francezilor din colonii nu le se cerea să trăiască ca și băștinașii. Și-au construit cartierul lor, biserica lor, piscina lor, la care indigenii nu aveau acces. Modelul de „separatism” pe care îl întâlnim la emigranții din în ziua de azi în Franța își are originea în acele timpuri. (De altfel, „noii coloni” din zilele noastre care se află încă pe teritoriul African – pentru afaceri – nu „se amestecă” deloc cu poporul gazdă).

„Noțiunea de asimilare face apel la o metaforă digestivă. Corpul social si instituțiile trebuie să digere pe noii veniți și să le transforme în Francezi. Scopul este de a nu mai putea fi reperabili în structura socială; că specificitățile lor culturale, religioase și sociale să dispară, astfel ca ei să devină întru totul asemănători francezilor.”(Patrick Simon – Institutul Național de Studii demografice-INED)

Sociologul Abdelmalek Sayad rezumă în câteva cuvinte: asimilarea este un parcurs necesar de trecere de la alteritatea cea mai radicală la identitatea cea mai totală. Este vorba de un proces „de ștergere totală a bagajului identitar al noilor veniți” .

Toate aceste proiecte de asimilare au fost susținute de politicieni, atunci când imigratia era europeană, a unor populații „albe”.

La a doua sau a treia generație, emigrația italienă, poloneză, spaniolă, portugheză nu mai este identificabilă. Este imposibil să se facă diferența între descendenți Italieni de descendenții Francezi de la începutul secolului XX.

(Procesul de asimilare este nu numai de o mare violență dar rămâne deseori doar o aspirație politică. Îmi permit să dau numai două exemple din viața unor personaje foarte cunoscute de lumea franceză:

-Părinții și sora lui Emanuel Vals, fost Premier – printre cei ce au susținut cu „glas tare” obligația ASIMILARII – s-au retras în țara lor, Catalonia. El însuși, după ce a pierdut alegerile prezidențiale s-a reîntors la Barcelona, luându-și o soție catalană.

-Părinții lui Anne Hidalgo, Primărița Parisului, au fost imigranți spanioli. S-au reîntors în Spania și, normal, fata lor le telefonează zilnic și-și petrece vacanțele cu ei, în țara de origine. La 13 ani, ea a obținut naționalitatea franceză dar la 43 de ani și-a cerut redobândirea cetățeniei spaniole.)

Migrația actuală, fiind o migrație a unor populații de culoare, asimilarea se face și mai greu:

Este diferit în cazul minorităților mai recente – cea a Africanilor Sub-saharieni sau cea a Magrebienilor: treizeci sau cinzeci de ani după venirea părinților sau bunicilor pe solul Franței, ei rămânând „minorități vizibile”.(Patrick Simon)

Cum poate fi cineva asimilat unui francez când îl cheamă Abdulah, Mbappe, Gueye, Haidara etc.? Culoarea pielii: negre ca abanosul, ca ciocolata, sau ca și cafeaua cu lapte… este mai importantă ca diplomele sau educația. „Promisiunile de egalitate se găsesc într-un impas…(Patrick Simon)

O altă diferență majoră între imigranții europeni veniți în Franța de-a lungul timpului și cei veniți din Africa sau din țările din Orient este religia. (Dar despre dificultățile de integrare a populației musulmane în Franța voi scrie un alt articol!)

Prin anii 1980 apare un nou concept în Europa, cel de INTEGRARE. Integrare nu vizează ștergerea completă a diferențelor ci se insistă și pe rolul activ al societății gazdă.

Asimilarea este un proces cu sens unic: numai imigrantul, el singur, trebuia să se alăture cu trup si suflet populației majoritare.

Integrarea este prezentată ca un proces în două direcții: imigrantul avansează către societate dar aceasta se schimbă, mișca și ea, se transformă în contactul cu noii veniți. Pentru ca societatea sa funcționeze trebuie și ea să intre în scenă și asta, mai ales prin adoptarea unei politici de luptă contra discriminărilor.(Ch. Bertossi-director al Centrului de migrații și cetățenie)

Citez pe Benjamin Stora într-un interviu recent dans L’Obs din 21/01/2021).:„Metisajul, traiul în comun nu a funcționat niciodată în Algeria colonială, dar reușita lor este o provocare majoră în Franța de astăzi”.

Asimilarea și integrarea la societatea și la legile republicane franceze nu sunt procese incheiate, nu sunt numai istorie ci sunt în evoluție în viața noastră de zi cu zi, și în toate sectoarele activității sociale și politice.

Urgență națională

Toți responsabilii politici și sociali cunosc dificultățile și urgențele: formarea intensivă pentru societate și pentru muncă a imigranților și mai ales al familiilor (soț/soție, copiii, nepoți și strănepoți!)

Legile Franței sunt mai generoase decât cele ale multor state europene în materie de imigrație: venirea familiei unui imigrant în Franța, cât și căsătoriile mixte cu parteneri din țări extra-europene sunt nu numai acceptate dar nu sunt condiționate nici de cunoașterea limbii, nici de posibilitatea de a se însera repede pe piața muncii. În mod paradoxal, pe de o parte există pe piața muncii sute de mii de locuri care nu pot fi ocupate de populația franceză, fie ea neaoșă sau cea cu origini de îmigrație, iar pe de altă parte, șomajul de masă este foarte ridicat. Cauza principală este lipsa de formație profesională.

In alte țări dezvoltate, imigrația este chiar condiționată de necesitățile economice: „migrație aleasă”. Sunt selecționați candidații din profesiunile de care tara respectivă are nevoie, ori cei care sunt capabili de o formație rapidă.

In Franța, cum imigrația este mai ales familială, nu este în centrul găsirea unui loc de muncă. Această categorie de imigranți, care este majoritară, au aceleași drepturi sociale, alocații, acces la sănătate sau școlarizare gratuită ca și restul populației. Mulți dintre ei însă, neștiind limba – să scrie sau să citească -, necunoscând regulile și legile civice franceze, necunoscând geografia, istoria, cultura franceză – integrarea lor va fi foarte dificilă și, în plus, riscă să devină toată viața dependenți de ajutoarele de stat. Mulți dintre ei vor avea dificultate în a ajuta pe copiii lor la școală și să se integreze, astfel îi vor „condiționa” să rămână și ei într-o situație socială foarte modestă. (Circulă printre sociologi si experți o îngrijorare: ca să poată să-și depășească condiția de „castă” joasă spre „castele superioare”, unui om modest îi vor trebui 4-6 generații!!!)

Aici se situează urgența națională: făra a se retrage măsurile umaniste în primirea imigranților, să se găsească modalități legale care să-i oblige la posedarea limbii și nu numai…Cum poți să ceri cuiva să respecte legile și valorile republicane când persoana respectivă nici nu știe despre ce vorbești!!!

In Germania, sunt obligatorii 600 de ore de cursuri de limbă și vreo 200 de educație civică. Toate cunoștințele sunt validate prin examene și teste finale. Pentru obținerea naționalității, examenul este „de anvergură”.

In Franța s-au introdus 200 de ore de cursuri obligatorii de limbă și programe școlare echivalente claselor primare, dar fără examen final Validarea se face doar prin dovada prezenței la cursuri.

Formarea profesională a imigrantilor și a descendenților acestora în funcție de necesitătile economice este deci o urgență națională. Mai mult, este o necesitate generală a tuturor tinerilor care ies de pe băncile școlii fără nici o competență profesională (bineînțeles, nu este vorba aici de cei ce-și continuă studiile superioare).

Noi migrații în Franța

Pe primul loc ca număr al noilor veniți sunt studenții străini: cursurile sunt mai ieftine decât în alte țări și absolvenții au acum permisiunea să rămână să lucreze după studii în Franța. In ziua de azi cei mai numeroși studenți sunt chinezii.

Altă categorie de imigranți sunt „lucrătorii detașați”: ei vin pentru lucrări precise, delimitate în timp și cu o legislație specifică în cele două țari, cea de origine și cea din Franța.

In Europa este acum o legislație care încurajează „migrația circulară”, beneficiară atât țării de destinație, țării de origine cât și lucrătorilor emigranți. Sunt cu predilecție migrații temporare dar și cu posibilitate de a se stabili permanent în țara de destinație sau de a reveni definitiv în țara de origine.

Justiție și pace

Ele se condiționează: pacea fără justiție este iluzorie, provizorie și nu are fundament. Pacificarea unei societăți nu se comandă prin decrete sau prin sisteme polițienești căci este un procesus complex care antrenează multe sectoare ale societății și care chestionează istoria.

Prezentul în care societatea „se zbate” în ziua de azi are rădăcinile, -tot atât de „zbuciumate- în trecuturi (căci sunt mai multe rădăcini=viziuni care urcă din trecut). Istoria nu este niciodată departe.

In interviul din săptămânalul L’Obs, Nathalie Funès chestionează historicul Benjamin Stora despre despre „problemele memoriale” a perioadei coloniale.

A trecut o jumătate de secol, dar istoria nu vrea să trecă…Memorii rănite, relații tumultoase între cele două maluri ale Mediteranei, polemici recurente asupra celor 130 de ani de colonizare și de opt ani de război…De ce suntem încă aici?

Benjamin Stora răspunde:

Colonizarea și războiul au fost traumatizante. Ori, nu a avut loc o lucrare de reconciliere după independență. Statul a organizat uitarea, amnezia iar societatea îngăduie aceast lucru…Cucerirea, de lungă durată, sângeroasă, ucigașe, a traumatizat pe Algerieni și rămâne necunoscută de societatea franceză…

Principiile republicane de egalitate și de fraternitate nu au traversat Marea Mediterană!

Bine înțeles, trecutul nu trebuie să înlănțuie societatea căci viitorul ne așteaptă… El se edifică în pace, cu proiecte mari – dar și clipă de clipă!

Modelul canadian

Toți știm că statul și națiunea canadiană sunt noi apărute în istorie și că sunt un popor de emigranți. Mai coexistă multe triburi de indieni, dar marea majoritate a populației sunt de origine europeană.

Poporul canadian s-a constituit de la început din mai multe nații și origini, astfel, nu numai legislația dar și datinile sunt propice unei dezvoltări cât mai armonioase a relației dintre individ și națiune.Se știe și faptul că imigrația în Canada este o imigrație aleasă, după criterii demografice dar mai ales economice.

Îmi place să sfârșesc acest parcurs pe tema migrației cu portretul unei personalități de elită din istoria recentă a Canadei: este vorba de Michaëlle Jane, Gurvernatorul General al Canadei între 2005 – 2010, și Șefa Forțelor Armatei a Canadei pe aceeași perioadă.

Părinții ei sunt refugiați politici din Haiti, o țară încercată în multe domenii: sărăcie mare, cutremure repetate care au ras în mai multe rânduri totul, dezorganizare politică gravă. Michaëlle avea 11 ani când a ajuns cu părinții în Canada.

Facultate, jurnalism, televiziune, politică – ea ajunge pe cea mai înaltă funcție în Stat: Guvernator. (Michaëlle Jane avea și rol de Vice-Rege căci o reprezintă pe Regina Angliei).

Era deja Președinta Francofoniei când am avut șansa să o ascult la o Conferință în cadrul Simpozionului „Les rendez-vous de l’Histoire” (Blois-2016). Tema Conferinței: „A PLECA”, Dreptul de a pleca și dreptul de a se întoarce așa cum este înscris în Declarația Drepturilor Omului.

O concluzie care poate umple de speranță pe orice imigrant: dacă condițiile societății sunt prielnice, nu este nevoie să aștepți șase generații ca să te realizezi!

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

3 comentarii Lasă un comentariu

  1. Foarte interesant. Te face să te gândești la ce a însemnat colonizarea de-a lungul timpului de la fenicieni, grecii antici la Drang nach Osten și politica deportării masive sovietice, în afara crizelor pricinuite de războaiele recente.
    Cu un pic de editare ( de ex. pentru evitarea traducerilor mot-a-mot din franceză) este un eseu valoros demn de publicare.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: