Prăpastia
Separatism, comunitarism, islam radical, război, lege – sunt teme dezbătute zilnic la radio, la televiziune și în presa franceză de câteva luni încoace. Pe 16 februarie 2021 Parlamentul a adoptat în prima lectură proiectul de lege pentru consolidarea respectului principiilor Republicii – care vizează de fapt „separatismul” islamist – prin întărirea principiilor de laicitate și de neutralitate a serviciilor publice, printr-un nou contract de angajament republican al asociaților de cult, prin lupta contra urii online, prin limitarea prin lege a instrucției copiilor în familii sau în școli fără contract cu statul. (Această lungă frază este un rezumat al proiectului de lege prezentat pe larg pe site-ul vie-publique.fr, site editat de Direcția de informații legale și administrative ale Republicii).
Am ales să expun de la început câteva puncte esențiale a acestui proiect de lege, pentru ca cititorul să aibă formularea cea mai precisă a ceea ce frământă societatea franceză astâzi – pe lângă tema cea gravă pentru toată lumea, cea al Covod-ului 19, cu tragediile și dramele pe care le implică -.
După cele câteva fraze de introducere, vă voi prezenta izvoarele pe care le-am studiat, apoi o primă secțiune va fi religioasă – descoperirea Islamului – iar în a doua secțiune, pe care am intitulat-o „În zilele noastre”, vă voi împărtăși din gândurile mele de „simplu cetățean” în legătură cu acest subiect. Astfel, m-am lansat într-un studiu nou pentru mine -și bogat- care m-a dus spre meleaguri neașteptate.
Ascultând transmisii de la ședințele parlamentului, aveam două impresii contradictorii. Pe de o parte mă întrebam: oare acești parlamentari – militanți și luptători – cunosc ei valorile islamului, au citit ei Coranul sau câteceva din istoria civilizației musulmane sau mulți dintre ei sunt numai încrâncenați în prejudecăți de tot felul. „Valorile republicane”, laicitatea…se repetau la saturație, ca niște slogane.
In același timp dezbaterile îmi păreau deja avansate căci experții ajunseseră la detalii, de exemplu:„Islamul în Franța” sau „Islamul din Franța”. (Eu sunt conștientă că, numai câte o prepoziție diferită într-un text poate să despartă biserici și popoare timp de sute de ani, așa că voiam să sesizez diferențele noțiunilor vehiculate cu precizie – detaliile sunt în orice domeniu esențiale și cu atât mai mult în legislația unei țări).
Altă temă care a devenit un simbol – și revine deseori în dezbateri și legi – este interzicerea fularului la femeile musulmane în cadrul serviciu public sau al spațiului public. Acestea sunt noțiuni uneori greu de definit căci, în zilele noastre serviciul public delegă multe din activitățile lui serviciului privat. (Acest subiect este înglobat într-un corp de lege important, neutralitatea serviciilor de stat, și nu se referă expres la simbolica credinței musulmane a vestimentației , garantată prin Drepturile Omului).
În centrul problematicii se află noțiunile de islam, islamism sau islamist, cu confuzii posibile. Islamul este o religie milenară iar musulmanii se bucură în Franța, ca toți ceilalți credincioși, de libertate de cult, garantată prin Constituție – și marea majoritate a musulmanilor din Franța sunt cetățeni respectuoși față de legile și valorile societății. Când, în practică, credincioșii musulmani alunecă spre practici neconforme cu valorile republicii sau legile statului, sunt numiți islamiști. In multe cartiere Sharia (legea musulmană) reglează viața familiilor și comunităților, iar valorile societății franceze a libertății individuale, a democrației – și mai ales atunci când coeziunea socială este amenințată – apare necesitatea recadrării legilor. Legături comunitare puternice pot conduce spre comunitarism și la separatism. Discuțiile prilejuite cu această ocazie sunt extrem de necesare pentru înțelegerea – cu întârziere – a unei realități care frământă societatea în globalitatea ei.
Elemente de bibliografie
„Problema Islamului”, Revista Religiilor Nr.1 (Edgard Quinet – „Două Lecții despre Ismam”, la College de France în 1845, Alphonse de Lamartine „La vie de Mohamed”)
„Crștinii printre celelalte celelalte religii” – Manual de teologie, J.Ries, cap.X – „Creștini și musulmani – De la Hegire la căderea Constantinopolului, 622-1453
„Mizeria Islamului in Franța”, Didier Leschi, (Ed.du Cerf,2020)
„Laicitatea de fiecare zi”- Ghid practic, Regis Debray si Didier Leschi, (Ed.Galimard, 2016)
„Islam, Religia Cărții coborâte din cer pe trei deșerturi”- Ce ne spun cercetările actuale, Francoia-Bernard Dorfins (Ed.St. Honore, 2020)
„Separatismul islamiste – Manifest pentru laicitate”, Gerald Darmanin-Ministru de interne și al cultelor (Ed.L’Observatoire,febr.2021)
Mărturisire
Deși lecturile mele sunt precise și la obiect, am închis toate cărțile consultate în bibliotecă și vă voi „povesti” numai câte ceva din amintirile mele legate de acest studiu (chiar dacă sunt foarte recente, amintirile sunt tot amintiri…) Veți înțelege astfel că nu pregătesc niciun examen – de istorie, sociologie, sau de teologie islamică – și nu prepar nici o disertație pe acest subiect.
Oricum tema în jurul căruia se plimbă subiectul meu este imensă în sine:
– Islamul este o religie care, de 14 secole, fondează societăți, civilizații și culturi.
– Este o religie care are o progresie galopantă în zilele noastre si care cutremura echilibrul geopolitic al lumii contemporane…
Coranul meu
In timpul lecturilor am început să realizez că lipsește din spațiul meu „Cartea”, cea care a fondat credința și lumea musulmană – CORANUL. (Pentru un începător meloman, poate fi interesant să citească viața lui Beethoven de Romain Rolland, sau să citească critici despre interpretarea „Concertului pentru vioară în Re Major”- în interpretarea unui interpret anume – dar firesc ar fi să asculte mai întâi muzica și interpretarea concertului și numai apoi să citească sau să asculte comentarii despre el).
Revenind la Coran, „Cartea” nu lipsea din spațiul meu fizic ci se afla totdeauna la loc de cinste în biblioteca mea -și asta încă de acum 27 de ani- dar nu-l deschisesem decât pentru câteva clipe, căci m-a intimidat.
Era un exemplar foarte frumos cu coperți în piele și desene aurite. Este ediție bilingvă, dar foaia cu scrierea în limba arabă îți ia ochii, așa este de frumoasă! Auzisem că și melodia limbii Coranului este deosebit de înălțătoare, ca o incantație spre infinit. Nu aveam acces la această frumusețe a textului scris în araba cea mai clară și nobilă, nici ca sens, nici ca sonoritate. In timpul ceremoniilor și rugăciunilor, Coranul este pronunțat numai în această limbă – araba clasică. Traducerile se pare că sunt niște interpretări palide, așa că am privit cu suspiciune traducerea în limba franceză de pe pagina din stânga, cu o caligrafie banală, ca o „soră săracă”.
Din acest motiv, cele câteva clipe în care am deschis-o acum un sfert de secol m-au intimidat. Mi-a fost teamă și că nu voi înțelege mare lucru, căci aparține unei alte lumi, diferite de a mea, cu o altă logică, alte metafore și care vehiculează o altă credință. (Mă simțeam ca o persoană care se află în fața Teatrului de Operă – eventual admiră arhitectura clădirii – dar căruia nu i-ar trece prin cap să-și cumpere bilet să vadă și să asculte măcar o operă, zicându-și: „nu este lumea mea”!)
Coranul meu mi l-a oferit Lamyae. I-am consacrat un capitol acestei prietene în cartea mea „O Româncă la Paris”, așa că unii din cititori știu câteceva despre ea. Pe vremuri mi-a fost elevă la vioară pentru patru ani. Eu eram în acea perioadă în Licență de filozofie și teologie la Facultatea iezuiților din Paris. Printre studii de vioară și ceva repertoriu, mai alunecam spre discuții filozofice, ea fiind din ce în ce mai pasionată de acest subiect. (In paralel cu studiile la medicină, ea a făcut și o Licență în filozofie la Sorbona. Nu a renunțat nici la pasiunea ei pentru vioară și cântă cu asiduitate într-o orchestră de amatori din Geneva).
Cum Lamyae avea o fire temerară, m-am lansat și i-am oferit un cadou – tot temerar pentru o elevă de 14 ani -: Emanuel Kant, „Critica rațiunii pure”. Entuziasmată, ea mi-a oferit Coranul!
Revin la zilele noastre, adică în luna februarie 2021 și deschid „Cartea”. Încep să citesc și mă mir că înțeleg cu ușurință tot: cunoșteam personajele – Noe, Abraham, Moise, Isus-fiul Mariei și chiar Personajul central al Coranului, Allah – nu m-a speriat deloc.
Vă voi face însă o mărturisire jenantă: avansănd în lectură cu ușurință nu-mi dau seama decât după câteva Surate (capitole) că citesc Cartea în sens invers. Știam că scrierea arabă se citește de la dreapta spre stânga, dar nu m-am gândit niciodată că și carțile se citesc invers față de lectura cu care eram obișnuită: în cărțile arabe, ceea ce am numi noi ultima pagină este de fapt prima. Si astfel, după ce am conștientizat acest lucru, am început să citesc de la sfârșit -adică de la început – cu Surata nr.1.
Vă mai fac o mărturisire, care de altfel o veți remarca citind rândurile mele: faptul că am citit Coranul „în mare viteză” și în paralel cu alte cărți de istorie sau sociologie – și asta, plecând aproape în exclusivitate de la autori francezi -, analiza mea nu va avea „savoarea mistică” pe care textul Coranului o poate naște în alte condiții de lectură sau rugăciune ci este numai o etapă în înțelegerea acestei noi religii- și vă fac și vouă parte de primele mele observații-.
„Cartea coborâtă din cer”
Astfel numesc musulmanii Coranul. Este revelată de către îngerul Gabriel profetului Mohammed și cuprinde învățăturile lui Allah catre poporul credincios, „într-un stil clar”.
Coranul este compus din 112 surate – capitole – și fiecare surată este compusă din versete. Această structură nu ține cont nici de tematică, nici de o cronologie a revelațiilor sau a evenimentelor ci numai de lungimea suratelor: primele sunt cele mai lungi (de exemplu surata 2 – „Vaca”, are 286 de versete, iar cele de la sfârșit sunt din ce în ce mai scurte, până a avea 3 versete. Această structură conduce spre mai multe reflexii: cei ce au scris Coranul au făcut o alegere arbitrară (ordinea după lungime) și astfel este diminuată cu mult claritatea pe care autorul original a vrut-o și pe care o anunță în mai multe rânduri. Diversele teme sunt împrăștiate – prezentate – în mai multe surate, personajele de asemenea. Apelul neîncetat la rugăciune, adorare, la viață morală, se împletesc cu îndemnuri juridice și legislative sau – nu în ultimul rând – cu chemări insistente la luptă contra necredincioșilor.
Voi cita prima surată, Al-Fătiha (Prolog sau Uvertură). Este formula pe care musulmanul o rostește de fiecare dată când se roagă, în toate ocaziile:
1.În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător.
2.Laudă lui Alah, al lumilor Stăpânitor,
3.Cel Milostiv, Îndurător,
4.În Ziua de Apoi Stãpân Cârmuitor,
5.Numai pe Tine de adorăm, numai Ție îți implorăm ajutorul,
6. Pe drumul drept Tu fii-ne Cãlãuzitor,
7. Pe drumul celor cu care fost-ai Tu dãruitor, nu al celor pe care Tu Te-ai măniat, nici al rătăciților.
„AMIN”
Unii musulmani cred și afirmă că Coranul a fost dictat în mod integral lui Mohamed în timpul revelațiilor. (Dintre cei care observă cu fidelitate exclusiv textul literal și nu acceptă nici o schimbare sau interpretare se recrutează „integriștii” din epoca noastră).
Alți musulmani, fideli genezei textului prin analiza istorică și filologică, care acceptă interpretări – plecând de la analogii și de la jurisprudență -, sau cei ce îndrăznesc să accepte chiar contradicții în „discursul divin”, sunt deseori împiedicați în studiu pe care instrumentele moderne le pune la dispoziție știința. (Aceștia riscă să fi considerați apostați!)
Textul final al Coranului se păstrează de pe la anul 700 e.n, , deci cu 70 de ani după moartea prorocului. Exegeții disting mai multe straturi de redactare – și chiar mai mulți autori. Mohammed cel calm, modest, meditativ, contemplativ „este contrazis” de Mohammed cel combatant militar și strateg politic din a doua perioadă a vieții lui. De asemenea, legislatorul avizat care reglează cu minuție și dreptate relațiile sociale ale comunității musulmane este, după părerea mea, un alt „Mohammed”.
Despre Profet, despre evenimentele din viața lui, despre învățăturile bogate pentru cei ce îl urmează avem hadis-urile: acestea fac parte integrantă din revelație și continuă prin îndemnuri călăuzirea divină revelată prin Coran. Această colecție de texte reprezintă Tradiția musulmană. dar numărul imens de hadis-uri încarcă mesajul și poate să-i „tulbure” claritatea și simplitatea originară riscă să nu mai apară cu limpezime. (De asemenea, credincioșii pot fi tentați să aleagă ce vor din ele astfel)!
Prorocul Mahommed
Numele lui apare foarte rar în Coran – numai de cinci ori. Numele patriarhilor și prorocilor din Scripturi apar însă de foarte multe ori: Noe – apare de ori, Avram – de , Moise de , Isus, Fecioara Maria, mama ei, Ioan Botezătorul, tatăl lui, Zaharia, -…
Profetul din Coran, a cărui nume este adăugat deseori între paranteze – ca să se înțeleagă textul – este prezent numai cu funcția de mesager al revelației divine. Este aproape un personaj anonim. Hadis-urile ne povestesc însă multe despre viața și personalitatea lui.
Mohammed se naște către anul 570. Copil orfan, este adoptat de unchiul lui Abu Talib – un om foarte respectat la Mecca, orașul de origine al familiei. Se căsătorește la 25 de ani cu Khadija o văduvă înstărită, au avut o fată preaiubită, Fatima, și vor trăi împreună 25 de ani, până la moartea soției. Inteligent și întreprinzător, gestionează averea Khadijei cu succes.
In același timp Mohammed este în căutare intensă a vieții spirituale. Regiunea în care trăia era bogată în o mulțime de curente, de scrieri religioase dar și de oameni rugători și sfinți: evreii cu religia lor și cu manuscrise din Vechiul Testament și din Talmud, creștinii cu religia lor și manuscrise din Evanghelii, părinții și asceții rugători din deșert, scrierile Doctorilor bisericii…Viitorul Profet a avut cunoștință și contact cu toate acestea, mai ales în timpurile călătoriilor de afaceri. In același timp, în regiune, ceremoniile religiilor idolatre erau foarte active.
Mohammed, meditativ și dornic de reculegere adâncă, pleca noaptea să se roage în deșert. Soția lui îl susținea cu tandrețe și îl încuraja pe calea spirituală și asta, mai ales când au început viziunile – pentru că Mohammed s-a speriat! S-a îndoit și s-a temut pentru sănătatea lui mintală!
Când Sfântul Gabriel i-a apărut revelându-i „Cartea coborâtă din cer” s-a îngrijorat și Khadija: a trimis pe copiii lor, pe servitori sa-l caute prin munte…Mohammed s-a întors acasă dimineața, convins și încrezător în mesajul primit.
Soția lui s-a dus să se sfătuiască cu episcopul . Acesta a liniștit-o: dacă bărbatul ei este calm, dacă își continuă normal munca la întreprinderea familială, să-l lase în pace!…Khadija a crezut în mesajul lui Mohamed și a fost prima credincioasă musulmană. De asemenea, și unchiul lui, Abu Talib, l-a urmat în rugăciune.
Mult timp de atunci încolo, religia musulmană a rămas o religie familială. Mohamed a încercat să propovăduiască mesajul primit și la familia mai lărgită: a invitat vreo 40 de persoane din trib să le expună doctrina lui, dar ei nu s-au lăsat convinși. A început chiar sa intre în conflict cu locuitorii orașului Mecca. Cum religia revelată și propovăduită de Mohammed interzicea cultul la idoli, comercianții orașului, care își câștigau averile din „turismul” religios, erau cu totul ostili acestei noi învățături. Doar respectul de care se bucura unchiul lui și propria lui soție, Khadija, l-au salvat de amenințări aprinse. După moartea lor însă, prigoana a devenit feroce și Mohammed însoțit de un mic grup de fideli, a trebuit să emigreze. S-au retras la Medina.
Aici începe o etapă mai „ofensivă” a predicării revelației și reușește să-și adune adepți. Incep bătăliile religioase atât în regiunea Medinei cât și la Mecca. Mohamed moare la vârsta de 62 de ani, pe data de 8 iunie 622.
Nu a desemnat nici un succesor care să fie recunoscut de „legitim”: el nu o avea decât o fiică, pe Fatima, dar succesiunile se fac pe linie bărbătească. Astfel încep luptele între urmașii familiei și cei al prietenilor și colaboratorilor Profetului.
Acestea certuri successorale, care ne par de circumstanță și firești în orice clan, au avut un impact milenar: din ele s-au născut mai multe curente religioase – dintre care cele mai cunoscute sunt curentul șiit, și curentul sunnit.
Islamul s-a răspândit foarte repede, nu numai în peninsula arabică dar, după o sută de ani, musulmanii cuceriseră deja toate țările din jur, au avansat peste teritoriile Africii până în Spania și Franta, iar în est, până în China.
Teologia – Mistica musulmană
Succesul Islamului se bazează în primul rând pe teologia lui: este foarte simplă. Un profesor al meu de la Facultate, Henri Corbin, o rezumă astfel:
„Doctrina lor este centrată pe două principii: față de Dumnezeu, principiul transcendenței și a unității absolute; față de om, principiul libertătii individuale, antrenând responsabilitatea imediată a faptelor noastre”. (Istoria filozofiei islamice, Ed.Gallimard,1985,p.158).
Citind Coranul de la început până la sfârșit nu întâlnim decât un personaj: Allah. El este Cel care este, Cel care se revelează pe Sine, Se prezintă credincioșilor, Se descoperă oamenilor într-o Epifanie continuă. In același timp, El este cel ce organizează societatea si fixează legi – până în cele mai mici amănunte – și fiecare om este într-o relație de supunere/responsabilitate/libertate față de Dumnezeu. Tradiția islamică a cules toate numele prin care însuși Dumnezeu Se numește și a făcut un corolar de 99 de nume.
„Ale Lui Allah sunt cele mai frumoase nume! Chemați-L cu ele și depărtați-vă de aceia care schimonosesc numele Lui. Ei vor fi răsplătiti după ceea ce fac” (Coran, 7,v.180)
Vom constata împreună că, atât pentru evrei cât și pentru creștini, aceste nume ale lui Allah sunt cunoscute și iubite.
Așadar menționarea numelor Domnului trebuie făcută cu umilință și foarte mare respect. Musulmanii (cei care practică religia) le cunosc pe dinafară și le recită pe un șirag de 99 de boabe: ultimul nume al lui Allah – care corespunde la cifra 100 – nu se rostește căci este un Nume mai presus de Nume…(Acest obicei de a repeta o invocație sau o rugăciune pe un șirag de mătănii este comun în mânăstirile ortodoxe, și în pietatea credincioșilor catolici – rugăciunea rozariului).
Voi cita o mare parte din cele 99 de nume ale lui Allah, dar nu în ordinea cunoscută și recitată de musulmani. Am enumerat în primul paragraf acele nume ale lui Dumnezeu care exprimă esența Lui, iar în al doilea paragraf numele divine ne conduc sufletul la „Cel ce răspunde”, Cel plin de dragoste față de creaturile Sale:
1. Allah, Atotcunoscătorul, Preaînaltul, Cel Magnific, Cel Unic, Cel Preaînalt, Atoateștiutorul, Intâiul, Cel Atotputernic, Creatorul, Nevăzutul, Făcătorul desăvârșit, Creatorul cerului și al Pamântului, Cel plin de slavă și de cinste, Adevărul cel limpede, Cel vrednic de laudă, Ințeleptul, Cel Frumos, Cel pur, Cel mai mare, Cel statornic, Atotcuprinzătorul, Înainte-Rânduitorul, Cel cu putere peste toate, Dătătorul de Chipuri, Supremul, Cel Preaînalt, Cel evident. Atotcuprinzătorul, Înainte-Rânduitorul, Cel cu putere peste toate, , Cel Tare, Cel Veșnic, Cel Sfânt, Biruitorul, Stăpânul Suprem, Cel cu putere peste toate/Atotputernicul, Stăpânul/Domnul, Absolutul/Eternul, Sanctitatea, Unicul/Unul, Cârmuitorul, Moștenitorul, Cel cu Har Nemărginit, Imparul, Cel de deasupra tuturor.
Sunt alte Nume divine care exprimă legătura plină de iubire și ocrotire față de om:
2. Îngăduitorul, Generosul, Eliberatorul, Milostivul, Marele Judecător, Împăciuitorul, Cel care vede totul, A toate Iertătorul, Călăuzitorul, Apărătorul, Judecătorul, Îngăduitorul, Temutul, Dăruitorul, Cel blând, Cel generos, Cel binevoitor, Donatorul, Apărătorul Credinței, Cel ce Răspunde, Veghetorul, Binefăcătorul, Ocrotitorul, Ajutorul, Lumina, Cel ce Întărește, Cel Apropiat, Iertătorul, Preabunul, Companionul, Îndurătorul, Veghetorul, Întreținătorul, Făcătorul de pace, Cel care Aude Totul, Cel care Acoperă, Cuceritorul, Recunoscătorul/Mulțumitorul/Cel ce Apreciază, Martorul, Cel Bun, Primitorul pocăinței, Iubitorul/Cel Plin de Dragoste, Oblăduitorul, Cel Darnic, Apărătorul/Ocrotitorul.
Aceste Nume a lui Allah și prin ele prezența Lui continuă în Coran dau o densitate nemaiîntâlnită textului. Repetarea presantă a numelor divine departe de a fi plictisitoare, încărcă textul Coranului de o intensitate și, aș spune, de o urgență rară.
Această insistență stăruitoare a unicității lui Dumnezeu în credința musulmană vine și de la contextul istoric și geografic unde a trăit Profetul: alături de credința evreilor purtată de Vechiul Testament și de Talmud, unde nu nu este adorat decât YAHVE, Unicul Dumnezeu, credința populației din jurul lui Mohammed era plină de idoli și divinități. De aceea Allah afirmă de-a-lungul „Cărții” că El nu are asociatori, adică nu are nevoie de zeii, de sfinții, de arborii sau de animalele sfinte – care „populează” credința acestor popoare.
In acest punct esențial al credinței – unicitatea lui Dumnezeu – religia poporului evreu și cea a musulmanilor este identică. Unde se diferențiază este în relația cu omul: în religia iudaică, deși Yahve este Creatorul Cerului și al Pământului – și a tuturor oamenilor – Alianța a făcut-o cu poporul ales, poporul iudeilor.
O, voi fii ai lui Israel, aduceți-vã aminte de binele ce v-am făcut și țineți-vã legământul făcut Mie și-Mi voi ține și Eu legământul făcut vouă. De Mine să vă fie teamă! (Coran – Surata 2,40)
Dumnezeu cel Mare, „Cel cu putere peste toate”, cum Îl numește Coranul, este Dumnezeul iudeilor, ocrotitorul lor, apărătorul lor, este „Domnul Oștirilor” care luptă alături de ei. Toți ceilalți oameni, celelalte popoare – care se închină la zeități și la idoli – sunt dușmani. Războaiele pe care evreii le duc cu popoarele vecine sunt cele mai de multe ori războaie de apărare: apărarea poporului ales dar și a credinței în Yahve, Unicul Dumnezeu.
Amintiți-vă când Moise i-a zis neamului său: „O, poporul meu! Aduceți-vă aminte de harul lui Allah asupra voastră, căci El a făcut dintre voi profeți și v-a făcut regi. El v-a dat vouă ceea ce nu a dat nici unuia pe lume!
O, popor al meu! Intrați în pământul sfânt, pe care Allah vi l-a hărăzit și nu dați înapoi – refuzând lupta -ca să nu fiți dintre cei care pierd…(Coran – Surata 5,20-21)
Credința în Allah este o obligație sfântă: de aceea a trimis mesageri pe pământ ca să anunțe oamenilor mesajele și orânduiala divină. Cum am mai menționat, mulți dintre patriarhi și profeți sunt amintiți și citați de nenumărate ori în Coran: Adam, Noe, Avram, Iacov, Ismael, Moise, Daniel…
Mohamed este unul din mesageri – mesagerul din epoca lui! Este ultimul?!
Scriitorul Coranului, cel ce este un „interlocutor” al lui Allah – cu toată modestia cu care se poziționează față de Dumnezeu dar și față de toți cei ce l-au precedat în misiunea de anunțători, de mesageri – este nu numai admirativ față de acești înaintași dar este într-un fel de comuniune foarte strânsă, trăiește un fel de identificare cu ei. Dacă nu este un personaj cu istorie proprie, Mohammed este unit sufletește cu patriarhii și profeții și ne povestește istoria lor cu emoție. Un exemplu de duioșie îl avem în Surata 19, când scriitorul povestește cu finețe sentimentele tainice din sufletul lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul.
Când el L-a chemat pe Domnul lui într-ascuns, zicând: „Doamne, oasele mele sunt slabe și capul mi s-a aprins de căruntețe, dar nicicând eu nu am fost dezamăgit rugându-mă Tie!”
Răspunsul Domnului a fost un copil binecuvântat:
Noi am zis: „O, Ioan, ține cu putere Cartea (Tora)!” Noi i-am dăruit înțelepciune pe când el era încă un prunc, și tandrețea Noastră și curățenia; el era cucernic și iubitor față de părinții lui; Si nu era semeț, nici îndărătnic. Si pacea Noastra este peste el în ziua când s-a născut, în ziua când va muri și în ziua când va învia!(Surata 19,12-15)
Pe Isus – fiul Mariei – îl apreciază ca profet și ca fondator al religiei creștine dar „nu îl iubește”! Deși îl pomenește deseori și reproșează creștinilor că nu au fost fideli Evangheliei- veștii celei bune – mesagerul lui Allah nu poate accepta că Dumnezeu s-a întrupat, sau ca a avut un Fiu, sau că Isus este „asociat” la dumnezeire. Autorul Coranului relatează fapte miraculoase și vindecări făcute de Isus, neagă moartea pe cruce dar ne spune că Isus este ridicat la cer într-o altă dimensiune: va reveni „la timpul voit”.
Mohamed este însă foarte tandru cu Fecioara Maria, cea consacrată lui Dumnezeu încă din sânul mamei ei și care a fost binecuvântată cu un prunc prin puterea Duhului Sfânt: Issa -Isus.
Voi cita îndelung, întrega istorioară a Bunei Vestiri și a nașterii lui Isus, în varianta povestită în Coran:
Pomenește în „Carte” și de Maria, când ea s-a retras de la neamul ei într-un loc spre răsărit. / Și a pus între ea și între ei un văl!
Și atunci am trimis la ea Duhul Nostru, care i s-a arătat cu înfățișarea unui om adevărat./ A zis ea: „Caut apărare la Cel Milostiv față de tine! Daca tu ești cuvios, [nu te apropia de mine]!”
I-a răspuns el: „Eu sunt numai un trimis al Domnului tău casã-ți vestesc un prunc curat!”
Însă ea a zis: „Cum să am eu un prunc, dacă nu m-a atins nici un bărbat.
El i-a răspuns: „Asa este! Dar Domnul tău a zis: „Acesta pentru Mine este [un lucru] ușor! Și-l vom face Noi un semn pentru oameni și o îndurare din partea Noastrã! Acesta-i un lucru [de mult] hotãrât!”
Și ea l-a zãmislit și s-a retras cu el într-un loc depãrtat
Și-au apucat-o durerile nașterii lângã trunchiul unui curmal și s-a văitat ea: „Oh,ce nenorocire! Mai bine muream! Și să fi fost cu totul uitatã!”
Dar [un glas] a strigat-o de sub ea, [zicându-i]: „Nu fi mâhnitã! Domnul tãu ți-a pus la picioare un pârâiaș! / Și scuturã spre tine trunchiul de curmal, cãci vor cadea lângă tine curmale proaspete și coapte!
Așadar, mãnâncã, bea și ochii tăi să se umple de bucurie! Iar de vei vedea vreun om, spune-i: „Eu i-am jurat Celui Milostiv un post și de aceea nu voi sta de vorbã cu nici un bărbat!”
Apoi a venit cu copilul la neamul ei, purtându-l [în brațe]. Și i-au zis ei:”Oh, Maria, ce ai fãcut este un lucru îngrozitor! / O, sorã a lui Hărun, tatãl tãu nu a fost un om [fãcãtor] de rãu,iar mama ta nu a fost o târfã!”
Ea [Maria] a fãcut semn spre el, dar ei au zis: „Cum sã vorbim cu acela care este un prunc de leagãn?”
Dar el [pruncul] a zis: „Eu sunt robul lui Allah! El mi-a dãruit Scriptura și m-a fãcut profet! / Și El m-a binecuvântat, oriunde aș fi, și mi-a poruncit Rugãciunea și Dania, cât voi trãi. / Și bunãcuviinȚã faȚã de nãscãtoarea mea! Și nu m-a fãcut pe mine trufaș, nici ticãlos! / Și pacea fie asupra mea în ziua în care m-am nãscut și în ziua încare voi muri și în ziua în care voi fi adus la viață.
[Spune, Muhammed]: „Acesta este Isus, fiul Mariei!” Aceasta este povestea adevãratã de care ei se îndoiesc!
Nu se cuvine ca Allah sã-și atribuie un fiu! Mãrire Lui! Dacã El hotãrãște un lucru, atunci El zice „Fie!”, iar el este! / Allah este Domnul meu și Domnul vostru. Adorați-L pe El și acesta este calea cea bună! (Coran – Surata 19,16-36)
Cei care sunt obișnuiți cu textul evanghelic al Bunei Vestiri constată cu ușurință diferențe între această relatare din Coran și Evanghelia Sfântului Luca. De altfel, de o manieră generală, citatele din Sfânta Scriptură, pe care Coranul le preia din abundență, nu sunt identice cu cele de origine. (Împrumutând un termen din muzică aș spune că sunt „variații pe aceeași temă”). Spiritul însă în care sunt preluate de autorul Coranului este plin de dragoste și de admirație față de personajele sfinte: patriarhi, profeți… (Nici nu am întâlnit în Coran alte personaje „principale” decât cele cunoscute de noi din Biblie, restul sunt personaje colective: credincioșii, orfanii, combatanții, etc)
Mohamed nu este un om școlit ca doctorii de la universități. El însuși mărturisește – și tradiția musulmană îl confirmă – că a fost analfabet: astfel cu atât mai convingător este faptul că a primit din cer o „Cartea” scrisă într-o limbă „foarte clară”, care vine direct de la Dumnezeu. Cu siguranță însă că nu era analfabet în sensul în care înțelegem acest termen în vremurile noastre: a fost crescut într-o familie respectabilă, iar apoi a condus afacerile soției lui. Însă, nu era nici pe departe un doctor în filozofie, teologie sau drept, cum existau pe la Universitățile din Orientul Mijlociu în acea epocă. El nu era nici scriitor. El era un mesager.
Pe vremea lui Mohammed circulau manuscrise diverse cu texte din Biblie sau din Evanghelie, dar accesul la „Opere complete” era un mare lux, care nu și-l permiteau decât marile Școli și biblioteci ale epocii. De asemeni, publicului larg îi cădeau în mână și numeroase scrieri apocrife, nu numai texte ale tradiției ortodoxe – rabinică sau creștină-. În epocă existau și multe curente religioase, numite în Manualele de istorie a Bisericii erezii, sau secte. De exemplu, nestorianismul, erezia care separă natura umană a lui Isus de Logos-ul divin se impune ca unul din izvoarele teologiei musulmane (Nestorie a fost Patriarh al Constantinopolului între 428-431).
O religie mai veche, dar care a influențat mai mult de 2000 de ani religiile monoteiste din Asia centrală și în Persia a fost zoroastrismul: acesta propovăduia dualismul dintre bine și rău, viață și moarte, noapte și zi, lumină și întuneric, îngeri și demoni. (Zarathrustra, 628-551 î.e.n, a fost profetul cel mai de seamă a acestei concepții despre lume). Acest dualism bazat pe lupta între bine și rău îl întâlnim nu numai în religia iudaică și creștină dar sub diferite fațete, și în religia musulmană.
Dumnezeul tuturor oamenilor
Printre toate numele lui Allah lipsește cel de Tată. Nu este nici tatăl lui Isus, dar nici tatăl nostru, ci este Dumnezeul tuturor oamenilor – și a fiecărui om în parte -. Chemarea lui este universală: El, „Cel generos”, „Atotcuprinzătorul”, invită – obligă – pe toți de a-L urma si de a-L asculta. El, „Adevărul cel limpede”, trimite fără încetare mesaje de convertire și de viață bine rânduită oamenilor; ei trebuie să se supună mesajului divin (musulman înseamnă supus) și răsplătește pe fiecare, nu numai în viața de aici, dar mai ales la Judecata de apoi, după fapte – raiul, pentru faptele bune, iadul, pentru faptele rele. Învierea morților și spectrul Judecății din urmă răzbat tot Coranul.
Coranul trimite mesajul responsabilității individuale situând-se pe o poziție diferită de cea a Legii mozaice. Citez din Biblie:
„eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc vina părinţilor în fii până la a treia și a patra generație pentru cei ce mă urăsc și mă îndur până la a mia generație de cei care mă iubesc şi păzesc poruncile mele” (Cartea Exodului, 20, 5-6)
Cei cinci stâlpi ai Islamului
Rugăciunile și riturile musulmane sunt simple și la îndemâna tuturor, dar cer și multă asiduitate.
1.„Nu exista alt Dumnezeu, decât Allah, iar Mohammed este profetul sau”. Această mărturisire de credință este poarta de intrare în Islam, (echivalează cu botezul și cu Crezul din celelalte religii monoteiste). Rostești această invocare – și crezi ce spui -, și ești musulman. Cu această formulă încep toate rugăciunile și ea însoțeste pe credincios în toate zilele și toate evenimentele vieții lui, până la moarte.
2.Șalăt sau rugăciunile rituale, trebuie spuse de 5 ori pe zi: în zori, la amiaza, spre sfârșitul amiezii, la apusul soarelui și după apusul soarelui. Înaintea rugăciunilor credinciosul trebuie să se pregătească printr-un ritual de spălare purificatoare. După aceste abluțiuni începe un ciclu de acte de pietate: Șalăt-ul începe stând în picioare, după care urmează o serie de plecăciuni din mijlocul trupului și prosternări. Fiecare fază a rugăciunii este însoțită de câteva versete din Coran sau alte rugăciuni recitate „în taină”. Se reia ritualul de Șalăt acompaniat de rugăciuni de mai multe ori.
Rugăciunea se face în orice spațiu dar pe un covoraș orientat către Mecca, orașul sfânt. În zilele de vineri, musulmanii merg la moschee pentru rugăciuni în comun. Sunt conduse de un imam iar după ele urmează o predica. De cinci ori în fiecare zi, muezinul cheamă la rugăciune „cu glas mare”!
Ca să mai ies din prezentare școlară a acestor momente, care pentru credinciosul musulman sunt acte de profundă devoțiune, am să vă relatez o istorioară care mi-a povestit-o un prieten:
Vara mergea în vacanță la unchiul lui, unde se afla și străbunica familiei. Grijulie, îi întreba pe copii: este ora? Ei răspundeau: da, bunică! Atunci începea ritualul: se spăla pe mâini până la coate, își spăla fața, dădea cu mâna udă peste păr, își spăla urechile, picioarele… Apoi cerea să-i orienteze covorașul spre „orașul cel mare” și începea rugăciunilor și gesturile: în picioare, în genunchi, se prosterna și recita surate din Coran.
După ce termina tot ritualul, se mai odihnea puțin, și iarăși întreba: este ora? Copiii răspundeau în cor: da, bunică, este ora! Și iarăși începea bunica să se spele, pe mâini, pe față, pe picioare, făcea gargară și apoi întreba: unde este „orașul cel mare”? Copiii îi aranjau covorașul… Și astfel, bunicuța trăia într-o rugăciune perpetuă.
3.Ramadamul este un timp de post și abstinență: credinciosul nu mănânca și nu bea nimic de la răsăritul până la apusul soarelui. Nu are nici relații sexuale. Postul acesta durează o lună și, calculându-se după un calendar lunar, data nu este fixă. Dacă cade vara, când zilele sunt lungi, această abstinență devine deosebit de dificilă. Scopul religios constă tocmai în această stăpânire de sine, din ascultare față de Dumnezeu. Seara se mânâncă foarte consistent (ciorbă de miel bogată în zarzavaturi însoțită de un fel de pateuri cu carne, tocăniță de fructe cu carne și prăjituri…)
4. Pomana este un stâlp puternic al credinței musulmane. Nimănui nu trebuie să-i fie foame dintre cei apropiați. Orfanii, văduvele și străinii sunt ocrotiți prin poruncă divină. Mesele familiilor musulmanilor sunt bogate și deschise la oricine vine în vizită – chiar fără să fie invitat! Tradiția partajului este înscrisă în viața de zi cu zi. Dar, fiecare dă după posibilități la cel nevoiaș. (In vizita facută în Sahara, vizită pe care am povestit-o în articolul de pe blog „In altă lume”, am văzut un cartier întreg de case frumoase: fuseseră finanțate de negustori bogați de prin lumea largă).
5. Musulmanii ajunși la maturitatea vieții și a înțelepciunii merg în pelerinaj la Mecca. Se află acolo, prin tradiție, mormântul patriarhului Abraham. (Toți pelerinii se învârtesc în jurul unei pietre negre : se pare că au păstrat încă de pe vremea lui Mohamed o tradiție idolatră la care locuitorii de la Mecca refuzau să renunțe). Pelerinii sunt îmbrăcați numai cu o tunică albă, identică la toți și sub ea sunt goi. Astfel musulmanii mărturisesc, pe de o parte smerenia ontologică – „din pământ ești și în pământ te vei întoarce” – și pe de altă parte că toți sunt egali între ei. Forța lor este credința în Allah și comunitatea.
Moștenirea
Mohamed a reușit cu repeziciune să unifice triburile din Peninsula Arabică într-un stat musulman dar după moartea lui, în 632, cucerirea teritoriilor vecine s-a făcut tot în foarte mare viteză. Multe popoare din jur, luate prin surprindere, au căzut sub dominația musulmană. In ceea ce privește succesiunea la conducere a acestui „imperiu” religios în expansiune au fost neînțelegeri, dar, cum personajele, bătăliile pentru putere, asasinatele sunt povestite îndelung și în amănunțime în istoriografia musulmană, nu o să „încurc” cititorii mei cu aceste „detalii” teribile care au avut consecințe decisive până în zilele noastre.
Islamul s-a organizat în mai multe ramuri. Cele mai importante sunt: suniții și șiiții.
Curentul sunnit este majoritar cu 85-90% din cei un miliard și jumătate de musulmani din întreaga lume. Credincioșii din Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Turcia, Arabia Saudită, India, Pakistan, Indonezia, sunt sunniți.
Religia sunnită recunoaște ca și revelație nu numai Coranul ci toate învățămintele și faptele lui Mohamed care sunt păstrate în Sunna, în colecția de Hadith-uri. De asemenea religia sunnită este deschisă interpretărilor și juris-prudenței în legislație – atâta timp că nu contrazice izvoarele principale ale revelației. De asemenea, ei practică, la toate nivelurile și în toate timpurile, un fel de „democrație” spirituală: Dumnezeul este peste tot iar credincioșii nu au nevoie în rugăciunile si spiritualitatea lor de nici un intermediar ierarhic. Există Coranul, învățăturile Hadith-urilor, comunitatea și în rest, fiecare este responsabil și liber în fața lui Allah.
–Șiiții în schimb propovăduiesc o fidelitate și o rigoare fără interpretări posibile a revelației adusa de Coran.
Ei consideră că califii (reprezentanții lui Dumnezeu) trebuie să fie descendenți pe linie directă din Profet, ca succesori legitimi. Ayatolahii din timpurile străvechi și până la cei din zilele noastre se situează pe această linie de succesiune și au o autoritate absolută peste credincioșii musulmani – aceștia au o putere mai mare decât cea a președinților sau a guvernelor statelor. Credincioșii din Iran, Irak și Azerbaidjan sunt de religie șiită.
Există și alte ramuri în Islam, minoritare, dar aș dori să amintesc câte ceva despre sufiști. (Numele lor vine de la „suf”- un strai foarte modest în lână cu care se îmbrăcau, sau de la safa” – puritate, sau de la „saphos” – înțelepciune). Duc o viață foarte modestă, ascetică, caută curățenia sufletească și apropierea continuă de Dumnezeu. Repetă rugăciunile ca o incantație, de aceea sunt „disprețuiți”- ca poeți și artiști. Ei sunt „monahii” islamului -prea apropiați de creștinism! – și de aceea mai puțin apreciați de musulmanii „ortodocși”.
In zilele noastre
Sărind peste istoria celor 14 secole ale civilizațiilor și culturilor musulmane – care și-au lăsat amprente bogate pe toate meleagurile – ajung la Franța zilelor noastre: care sunt problemele?
Trebuind să plec de undeva în reflecția mea, voi lua în discuție chiar dificultăți legate de unii „stâlpi” ai islamului.
1.Cum am amintit mai sus, nu numai intrarea dar și aderarea continuă la religia islamului își are fundamentul în formula simplă de credință: „Nu exista alt Dumnezeu, decât Allah, iar Mohammed este profetul sau”. Această simplitate și dârzenie în a o afirma, invită pe orice om la convertire. Dar invitația este activă și chiar ofensivă: începe din curtea școlii, de la grupul de prieteni, pe rețelele sociale…În religia sunnită, care este majoritară în Franța, fiecare credincios este un apostol, investit cu aceleași exigențe de a convinge și de a îndrepta pe calea cea bună pe necredincioși. Prozelitismul activ și presiunea exercitată față de cei ce sunt „recalcitranți”, adică refuză să se supună regulilor musulmane, contravine libertății de conștiința a fiecărui cetățean. Dificultatea vine și din faptul că, cei mai zeloși musulmani sunt cei din generația tânără, născuți în Franța, dar cu părinți sau bunici de origine musulmană. In timp ce aceștia sunt oameni pașnici, discreți și integrați societății franceze, copiii lor, nepoții lor, încă de pe băncile școlii devin „combatanți”.
Astfel, în timp ce bunicii aduceau islamul în Franța, copiii și nepoții edifică islamul din Franța.
Cum la Sunniți nu există ierarhie – preoți, patriarhi, papi și nici ayatolahi ca la cei din curentul șiit, statul francez nu are interlocutor. Nimeni nu are autoritate față de acești „ucenici” zeloși decât Allah și Profetul Mohamed. Ori, dacă fiecare tânăr credincios va deschide Coranul sau faptele primilor credincioși care au cucerit cu sabia teritorii imense în numele lui Allah și va vrea să le urmeze, Djihad-ul, „războiul sfânt” este declarat. Cum aminteam mai sus în subcapitolul despre teologie și mistica musulmană, credință în Allah și îndeplinirea tuturor preceptelor sunt o obligație pentru fiecare om: nu există concesiuni, totul este legiferat în detaliu, Sharia trebuie respectată, libertatea individuală și colectivă nu intră în discuție!
Islamul a devenit nodul gordian al societății căci, ne dăm seama la o analiză ușoară, că legea musulmană nu coincide cu legea republicii franceze care acordă prin constituție fiecărui cetățean libertatea de conștiință, libertatea de a alege viața pe care o dorește ca individ – și ca societate – respectând Legile statului.
Imamii din Franța
Nici Moscheile, nici imamii nu sunt absolut necesari pentru sunniți: fiecare credincios își ia covorașul, îl orientează spre Mecca și se roagă. În comunitate – mai ales vinerea – sau când se însoară sau la înmormântare – rugăciunea este condusă de imam. El este omul cel mai respectat din comunitate și care cunoaște precepte și rugăciuni, dar nu are o consacrare deosebită și nici nu este necesar să fie format sau instruit pentru această funcție. Nu sunt școli sau facultăți de teologie islamică în Franța căci, fiind în vigoare legea separării dintre Stat și Biserică, statul nu are nici o obligație față de credincioșii niciunei religii: creștine, iudaice sau musulmane. Statul nu plătește preoții și nici nu construiește biserici – sau moschei.
Și aici se situează o problemă importantă: biserici există multe – și cam goale -, dar moscheile lipseau. De câtva timp s-au construit mai mult de 2000 de moschei. Dar nu cu bani de la statul francez. Dar cu ce bani? Pentru că musulmanii francezi sunt în majoritate săraci – sigur că au participat și ei, în măsura posibilităților – dar finanțarea a venit din Arabia Saudită, de la Regele Marocului, din Algeria, Turcia…
Tot aceste state formează imamii pentru Franța sau trimit ca „muncitori detașați” imami turci, marocani, algerieni, etc. Aceste state plătesc și salariile imamilor! Deci, comunitățile musulmane din Franța sunt conduse, nu numai financiar dar și spiritual, de către imami străini sau formați în străinătate.
Cum pot acești „înțelepți” străini să educe tinerii cu care sunt în contact să iubească Franța și valorile Republicii?
Parlamentarii care dezbat zilele acestea legea neutralității statului față de credință și manifestările ei, întărind, cum scriam la început, Legea deja existentă din 1905, în mod paradoxal, vor trebui să rezolve și această problematică dificilă, la toate nivelurile: finanțarea cultului musulman cu mijloace interne, formarea imamilor în Franța și mai ales susținând „din răsputeri” dialogul și unitatea din sânul conducerii musulmanilor francezi. Căci există o mulțime de federații dar care sunt constituite pe criteriu etnic: federația marocanilor, federația algerienilor, turcilor etc., Federațiile acestea sunt separate între ele și în rivalitate unele cu altele. Cine va avea autoritatea să le unească într-un Consiliu Național al imamilor, ca forurile de stat să aibă cu cine discuta? În același timp, a impune comunității sunnite o autoritate religioasă, este incompatibilă cu credința lor și cu libertatea lor de conștiință!
O altă problemă, mai puțin discutată, dar după mine esențială, este problema limbii: limba arabă nu se învață în școală nici măcar ca limbă străină. Cum vor putea tinerii care ar vrea să devină imami să învețe araba singuri, începând cu vârsta de 18 ani (araba fiind limba oficială în care se recită Coranul)? Și cine o să le predea araba dacă este o limbă așa de „ostracizată” în Franța? Din nou o să se facă apel la profesori veniți din străinătate? Astfel se reintră în cercul vicios!
Rituri islamice și serviciul public
Unul din stâlpii Islamului este rugăciunea la ore fixe. Dacă practicantul religiei musulmane este acasă la el, sau este șomer, poate să îndeplinească cu fidelitate toate riturile. Dar dacă conduce un autobus, sau lucrează într-o echipă de muncitori, sau la un ghișeu al administrației, sau, profesor fiind, are o reuniune cu părinții elevilor, nu are permisiunea să se oprească din activitate. De aici se nasc incompatibilități: vor fi clarificate prin legea care afirmă neutralitatea serviciilor publice.
Libertate, egalitate, fraternitate
Cele trei devize ale Republicii sunt afirmate ca atare în Constituția țării din 1958, dar aceste valori fundamentale erau deja înscrise în Drepturile Omului încă de la Revoluția franceză.
Aceste idealuri morale și cetățenești nu sunt numai „devize” ci se pun în practică în fiecare epocă, cu exigențe dar și cu dificultăți.
Aceste valori, în realitate, se văd diferit de pe cele două versante ale societății: ale societății franceze în ansamblul ei, în marea majoritate creștină – sau mai bine spus, laică, secularizată- și a minorității musulmane (care numără totuși vreo 4-5 milioane de locuitori). Nu numai raportul față de credința în Dumnezeu este diferit – religia este practicată de o minoritate dintre creștini însă de o majoritate dintre musulmani – dar nici raportul față de libertate, egalitate sau fraternitate nu este „pașnic”.
Libertatea este înțeleasă și trăită diferit. Deviza moștenită de la mișcările sociale din Franța în 1968 „este interzis de a interzice” a pus o amprentă considerabilă pe multe domenii ale societății franceze: în viața de familie, în viață sexuală și în educație. – In același timp, cunoașterea și aplicarea legilor civice și civile sunt respectate (sau încălcate cu bună știință!) de majoritatea cetățenilor.
Pentru mahomedani, pe lângă respectul față de legile civice și civile, o mare importanță o are Sharia, legea musulmană, atât în sufletul credincioșilor cât și în relațiile sociale. Numărul mare de datini sacre orientează toate acțiunile comunitare: educația, căsătoria, familia, etc. Această tradiție, care vine din timpuri străvechi, construiește o viață socială sănătoasă dar, în același timp, prea multele reguli invadează existența și restrânge libertatea persoanelor. Este una din cauzele majore a conflictului dintre „ideologia” islamistă care progresează astăzi în societate și tradiția de libertate a poporului francez, care și ea vine din istorie.
Sunt multe domenii ale societății unde idealul de egalitate nu funcționează. Sunt diferențe mari între veniturile populației musulmane și cele ale restului populației: francezii de religie mahomedană sunt în majoritate mult mai săraci. Șomajul este ridicat, există discriminări la angajare în muncă, școlile la care au acces sunt mai puțin competitive, formația profesională este rară și orientează spre domenii neperformante. Ei locuiesc în apartamente modeste, în cartiere „unde nu se întâmplă nimic”, fără structuri culturale sau de petrecere a timpului liber. Tinerii „se reazemă de ziduri”, bătrânii merg la moschee, mamele bucătăresc sau pleacă „să curețe mizeriile altora”- multe dintre ele fiind femei de servici.
In același timp, pe celălalt versant al „egalității, se află cei care fac munci interesante și performante, pe tot parcursul studiului frecventează școli de elită, locuiesc în apartamente și cartiere bune – cu magazine luxoase-, seara pot ieși la cafenele și restaurante, la teatru și la concerte…Pot pleca în vacanțe să descopere lumea!
In sociologia franceză se vorbește mult despre procesul de „gheto-rizare” a populației: cei săraci, trăiesc între ei, au legile lor, valorile lor iar cei bogați trăiesc tot în gheto-uri, căci și ei trăiesc între ei: în cartierele lor, cu valorile lor.
Nici sentimentele nu pot fi aceleași: cei din clasele superioare sau cei bine instalați sunt înclinați în a ignora dificultățile și realitățile din „cartiere” și de ce nu, a sta la distanță de cei mai nevoiași – sau chiar ai disprețui. Cei din clasele nevoiașe -în majoritate negri și arabi- se simt frustrați, nedreptățiți, neglijați și chiar disprețuiți.
Deși am îngroșat poate caracteristicile de viață a celor două mari categorii ale populației – există și o clasă mijlocie care nu se recunoaște nici într-un grup nici în celălalt – totuși ne apare clar că idealul de egalitate al societății rămâne un ideal îndepărtat, parcă de neatins. Fostul Președinte Jacques Chirac numea această situație încă de acum 30 de ani: „fractură” a societății. De atunci, diverși sociologi și politicieni vorbesc despre fracturi multiple ale societății sau chiar de „prăpastii”.
Rămânând pe terenul republican al libertății și egalității, ne putem întreba de exemplu dacă există egalitate în fața justiției între toți cetățenii.
În fața legii, toți cetățenii din Franța sunt egali, totuși, cei din clasele modeste pot fi judecați ca delicvenți cu mai multă „rapiditate” astfel că închisorile sunt pline vârf cu ei (nu aduc în discuție aici criminalii și teroriștii). În schimb, cei din clasele „superioare” reușesc să tergiverseze o sentința definitivă zeci de ani, și asta chiar pentru „crime” grave – continuăndu-și viața în mod normal…
Privarea de libertate prin detenție carcerală are mai multe inconveniente: pe de o parte, „imami” improvizați dintre deținuți fac nu numai prozelitism dar dirijează pe cei credincioși către un islamism radical sau, mult mai rău, la ostilitate și ură contra societății libere. (Tot în închisori, „novicii” care sunt deținuți pentru acte mai puțin grave, prin contactul cu „maeștrii” banditismului, se formează și se transformă în delicvenți gravi).
Unde libertatea și egalitatea sunt rănite, fraternitatea este deficientă căci cele trei valori republicane se interpătrund: nu se poate libertate fără egalitate, fraternitate fără egalitate, nici egalitate fără fraternitate și libertate.
Revenind la paradigma cu cele două versante ale societății, vom constata că și valoarea republicană a fraternității este considerată diferit: noțiunea de fraternitate sună chiar desuet în societatea de azi. Recunoaștem tentațiile de individualism ale epocii noastre dar ne organizăm viața pentru a fi autonomi, independenți – de ce nu, celibatari și fără copii. Creșele și casele de bătrâni sunt o soluție din ce în ce mai generalizată și un oraș bine administrat este cel care oferă locuri copiilor sau bolnavilor în instituțiile de stat.
In populația franceză de religie musulmană familiile sunt mai largi, pe văr sau vecin îl numesc „frate”, copiii și tinerii se amuză -și se ciondănesc¨- între ei, casele sunt deschise, se mănâncă în comun.
(Am să vă povestesc discuțiile de la o nuntă mixtă: mirele era francez și mireasa marocană. Părinții mirelui voiau să știe care este numărul nuntașilor care vor fie invitați la masă, iar tatăl miresei spunea că el nu poată să închidă poarta salonului de nuntă niciunei persoane care va voi să vină la petrecere, invită sau nu!)
Comunitarismul și individualism
După cum am văzut, al trei-lea stâlp al credinței musulmane este pomana, donația, partajul. Acesta se manifestă în ziua de azi prin o activitate socială puternică în rândul populației din suburbiile locuite de musulmani: familiile sunt mai largi, relația cu vecinii mai întinsă. Pentru că populația care locuiește aceste cartiere de la „periferia” marilor orașe este săracă, asociațiile de binefacere sunt mai prezente. Și elevii, provenind din familii modeste sau a cărei limbă nu este limba franceză, beneficiază adesea de ajutor para-școlar. Asociațiile culturale și cultuale din jurul caselor de rugăciune sunt active. De aici, simțământul de proximitate și spiritul de comunitate este mai viu și legăturile dintre locuitori sunt mai strânse.
Că este statul francez, poporul francez care finanțează marea majoritate a vieții sociale din aceste orașe și comunități se uită deseori: apartamentele cu chirie moderată sunt date de la stat, școlile sunt gratuite, sistemul de sănătate de asemenea. Populația de origine musulmană, pentru că este mai nevoiașă, beneficiază de mai multe alocații și ajutoare sociale decât cei din clasa mijlocie…Toate aceste „drepturi” par automate – faci doar o cerere și primești alocația, căci ești convins că „ți se cuvine”! Chiar asociațiile cultuale sau culturale – chiar acelea care ajută copiii la școală – sunt finanțate în majoritate de la bugetul de stat. Prin legea separării Bisericii de stat, din 1905, statul nu finanțează construcția de noi biserici sau sinagogi sau moschei. Totuși există „nișe” de conturnare a acestei legi: o asociație poate să-și obțină o sală pentru rugăciune și alte „activități de cult”.
Pentru că toate aceste avantaje sunt „anonime”, rămân în mare măsură necunoscute de marele public care beneficiază de ele. Ceea ce se „vede” este numai poliția care supraveghează cartierele – în măsura în care are acces! O ostilitate crescândă față de reprezentanții statului progresează în toate domeniile: securitate, învățământ, iar la valorile Republicii nu se ajunge ușor!
Acestea, deși pot fi benefice și pacifice, dar când sunt inspirate, fără discernământ, din tradiția de la origini, se uită repede că a trecut demult timpul războaielor tribale sau religioase.
Comunitarismul
Pe de o parte, multele reguli ale tradiției musulmane, bine înrădăcinate în istorie dar și în sufletele credincioșilor și pe de altă parte, sentimentul de excludere pe care îl percep din partea societății, conduc spre un fenomen periculos, numit comunitarism. Acesta poate avea ca efect separatismul. Sentimentul de comunitate este benefic în toate timpurile, fie ele bune sau rele. Bucuria și durerea se împărtășesc.(Ecclesia, biserica, este una din formele de viață cele mai esențiale și în creștinism). Dar când spiritul de comunitate este atât de puternic că devine exclusiv, te separă și îți impune reguli contrare tradițiilor poporului în mijlocul căruia trăiești, atunci comunitatea se transformă într-o sectă. Regulile pe care le aplică nu mai sunt constructive ci separatiste și conduc la închidere și chiar la închistare: la excluderea reciprocă a unora cu a altora. Separatismul și excluderea merg mână în mână. Și este cu dublu sens: comunitățile musulmane au tendința de a se separa de comunitatea națională, de a se autoexclude, iar poporul francez, în ansamblul lui, privește cu neînțelegere și ostilitate pe musulmani (arabi și negrii în majoritatea lor). „Separatismul” societal nu se situează numai în sfera celor care trăiesc în gheto-urile din cartierele sărace. „Separatismul” este trăit și în gheto-urile bogaților: și aceștia trăiesc între ei, în cartierele bune, cu servicii și salarii bune, copiii lor fac studii de elită, au acces la cultură – atunci când în anumite suburbii este vid absolut. Singurele locuri unde populația din suburbii poate crea legătura socială este strada, piața și moscheea…
Dar nici de o parte nici de cealaltă parte a populație din Franța de azi nu se simte interesul pentru a câștiga o viziune mai largă a istoriei și a societății, în multiculturalitatea ei.
Laicitatea
Atunci când în lume există 28 de state unde islamul – sau religia iudaică în Israel – sunt religii de stat, francezii sunt foarte atașați la Constituția republicană care afirmă libertatea de conștiință, indiferent de apartenența religioasă.
Musulmanul are o viziune total diferită a omului și a lumii care îl înconjoară. El nu are cum să înțeleagă noțiunea de laicitate! O poate „suporta” ca pe un rău temporar, dar nu poate să îl accepte sau să îl asimileze. In Islam credința în Allah, „creatorul cerului și al pământului”, „iubitorul de oameni”, este esențială. Adorarea lui Dumnezeu este pentru musulmani fundamentală. Pacea vine de la el, tot binele și binecuvântarea. Istoria musulmanilor cu Dumnezeu este nu numai veche de 14 secole, când Mahomed a „fondat” Islamul (am utilizat paranteze căci el nu se consideră fondator ci numai un mesager), dar este veche de la începuturile omenirii: temelia pe care se clădește ca un nou edificiu teologia islamică este istoria biblică, religiile monoteiste. Autorul intră în deseori în dialog și „confruntare” chiar, cu predecesorii în credință:
Și zis-au iudeii și creștinii: “Noi suntem fiii lui Allah si cei preferați de El”.
Spune: Și de ce vă osândește pentru păcatele voastre?”
Nu, ci voi sunteți făpturi omenești dintre acelea pe care El le-a creat. Ale lui Allah sunt împărăția cerurilor și a pământului, precum și se află între ele și la El este întoarcerea. (Sourata 5,18)
Tot modul de gândire este legat de credință. Musulmanii nu pot să separe rațiunea de credință. Această realitate constitutivă nu i-a deservit în istorie: au creat lumi, au adus civilizației umane nu numai o literatură, o arhitectură și o artă de o mare valoare, dar au renovat matematicile – cu cifrele arabe – au fost printre primii chirurgi ai lumii, au reînviat filozofia greacă și au dat-o lumii…
De altfel noi, cei din epoca noastră, ce știm noi despre arabi? Ceea ce se vehiculează peste tot despre ei: Jihad-ul, Daesh-ul, terorismul. Câțiva teroriști nebuni deservesc și „închid gura” la un miliard și jumătate de oameni, care nici nu mai îndrăznesc să ridice capul din cauza oprobiului public!
După opinia mea, în Franța, lipsesc oamenii cultivați de credință musulmană, care să vorbească în Mass-media, să se investească în viața asociativă și politică sau…participarea lor nu este suficientă! (Apar uneori la televizor experți cu nume arabe, dar sunt ei recunoscuți ca reprezentativi ai comunități musulmane, sau sunt invitați numai pentru că numele lor are consonanță arabă)!
Însă principiul laicității, a neutralității statului, este foarte necesar pentru societate în ansamblul ei. Această „crispare” într-o laicitate fermă este justificată de istorie: dominația creștinismului a fost foarte puternică, iar războaiele religioase – între catolici si protestanți – au sângerat țara timp de sute de ani. Gânditorii Iluminiști, Revoluția franceză, și confruntările violente care au persistat în secolul al 19-lea au condus la emanciparea de sub dominația Bisericii. De aceea, prin Constituție, poporul francez este și se vrea liber de orice religie, deci și de cea musulmană!
Numai așa, fiecare om credincios sau comunitate religioasă este liberă, în pace, să-și practice credința sau să fie „liber cugetător”. Sau cei ce sunt agnostici, comuniști, sau liber-cugetători, să se simtă „în țara lor”. Libertatea de conștiință și de a alege calea în viață ține de esența culturii franceze.
Totuși trebuie evitate crispările care pot duce la „prăpastii”. Am luat această expresie din interviul lui Bernard Ravet la radio, pe France-Info. Director de colegiu-pensionar, comenta un recent sondaj Ifop despre cum se poziționează francezii față de problema arzătoare a laicității. El lansa un strigăt de alarmă: suntem în pragul unei „prăpastii” între generații. Din sondaj reieșea că o majoritate de tinerii între 18-35 de ani nu mai sunt tot așa de categorici în favoarea unei laicități cu orice preț. Ei au crescut și au fost educați într-o societate pluralistă, multiculturală, unde fiecare trebuie respectat în diferență lui, fie ea religioasă (sau sexuală). Această concepție deschisă, mai puțin normativă față de cea a generațiilor anterioare, naște întrebarea: laicitatea „a la française” a trecut de modă la tineri? Sau este soluția: căci un dialog mai amplu, deschidere și respect reciproc sunt necesare pentru pacea socială.
Femeia în islam
Acest subiect ar merita un articol în sine căci stârnește multe fantasme, la cei din interiorul comunităților musulmane – care se inspiră din tradiție – și la cei din exterior, pentru care femeia a obținut în lumea modernă un statut egal cu a bărbatului, dar acest drept pare a fi umbrit în comunitatea mahomedană.
Eu personal nu am citit hadith-urile musulmane care fixează tradițiile, ci numai Coranul. La o lectură rapidă, nu mi s-a părut că statutul femeii este inferior față de concepția generală care ne vine din cele mai vechi timpuri și care a continuat „ca ceva firesc” în toate epocile.
Mai mult, legislatorul Coranului mi-a părut grijuliu față de femeie: față de averea ei, față de libertatea de a se remărita în caz de divorț, față de protecția ei în caz de văduvie. Nu am citit nici o referință la a o acoperi din cap până la picioare cu văluri negre, ca în zilele noastre. (Aisha, tânăra soție a lui Mohammed, mărturisește în povestirile ei că era cu capul descoperit chiar atunci când se ruga în comunitate).
Profetul a avut în primii 25 de ani de viață numai o soție, pe Khadgija, iar în a doua perioadă, când a început luptele, războaiele, a avut multe soții, din toate mediile, de toate vârstele și din toate originile. Multe din soțiile lui erau văduve, unele deja cu mulți copii orfani, așa că Profetul avea o familie mare (totuși tradiția ne relatează că Mohammed nu a avut decât un copil, pe Fatima).
Unii vorbesc mult în tradiție despre „capacitatea lui sexuală” ieșită din comun, dar istoricii ne vorbesc și despre o strategie de conchetă: căsătoriile erau tot atâtea alianțe pentru cucerirea altor populații la islam.
Tot de la Profet se pare că vine recomandarea ca musulmanul să-și ia una, două, trei, patru soții, cu condiția de a dispune de mijloace de a le întreține în condiții bune, fiecare la casa ei cu copiii ei, în spirit de egalitate: interzice soțului să dea preferință vreunei femei sau unui copil în special.
Eu personal am interpretat această poligamie nu ca un abuz căci este și în interesul femeii: credincioșii-soldați plecau la luptă, își dădeau viața pentru islam. (Pentru zelul lor îi aștepta mare recompensă în rai: vinul și fecioarele le vor încălzi sejurul în cer…) Soțiile de pe pământ însă rămâneau fără soți, fără ocrotitori iar copiii rămâneau orfani. Astfel, văduvele – care nu aveau independență în acele timpuri – rămâneau în familiile lor dar mai des erau luate în căsătorie. Cum mulți bărbați mureau în războaie, am putea calcula că demografia era dezechilibrată).
Nimic nu le interzicea însă mahomedanilor să captureze sclave, ca trofeu în război. De asemenea, istoria nu este departe când femeile erau ținute în harem…
Miri afgani
In zilele noastre – și mai ales în societatea europeană – aceste argumente nu țin: acum femeile pot avea independență și autonomie, iar vălul care le înfășoară feminitatea – și tot ce ține de diminuarea libertății ei, sunt privite cu ostilitate.
De aceea, voalul de pe capul femeilor musulmane a devenit un simbol: pentru mahomedani este semnul supunerii femeii și afirmarea credinței, iar pentru cetățenii din lumea occidentală, tocmai acest semn de aservire a femeii este intolerabil.
Legat de acest subiect vă fac o mărturisire: la petrecerile și la nunțile musulmane la care am participat, am văzut cu totul altă lume! O feerie de culori, de frumusețe si senzualitate. Simțeam că am aterizat în legenda Șeherazadei din „O mie si una de nopți”! Femeile erau îmbrăcate în rochii absolut superbe, își schimbau 2-3 toalete pe seară, (cât despre mine, eu mă simțeam îmbrăcată ca o poștăriță!)
Miresele, fără excepție, își schimbau de șapte ori rochiile de prințesă în seara nuntii!
Nu-mi dau seama dacă, aceleași femei care poartă fular pe stradă sunt aceleași cu cele „voioase” pe care le-am văzut cu ocazia petrecerilor, -sau societatea unde am fost invitată era mai puțin tradiționalistă?!
Ce este de făcut
Revin la subiectul meu cel grav: ce este de făcut în societatea franceză în care se confruntă două lumi, două ideologii, două feluri din viață cu tradiții și idealuri diferite?
Cineva din afara țării ar fi tentat să spună: trimiteți-i la ei acasă! Numai că o mare parte din cele 4-5 milioane de musulmani sunt francezi, născuți în Franța (la fel cu cei de alte religii – creștine, iudaice – sau fără religie deloc). Iar țările de unde sunt veniți părinții sau bunicii lor, replică: „cum i-ați crescut, așa îi aveți! Sunt ai voștri!”
Confruntarea între cele două modele sociale îmbracă multe aspect: unii vor deci să trăiască cu religia lor, în valorile lor, în ideologia lor, obiceiurile lor, în comunitățile lor. Aici se situează pericolul comunitarismului și de aici, al „separatismului”. Ceilalți, adică majoritatea populației, vor să trăiască după valorile republicane, în respectul inviolabil al distincției între sfera privata și a spațiul public. Aici se situează pericolul individualismului.
Cele două societăți se îndepărtează una de altă: fractura societală, pe care o anunța deja acum 30 de ani Jacques Chirac se adâncește și se lărgește. O lege contra „separatismului”, cât de solid va fi exprimată, rămâne un instrument minor pe lângă amploarea problemelor societale actuale. Numai o strategie masivă, un „Plan Marshall” ( planul de reconstrucție pe care SUA l-a destinat țărilor europene după Al Doilea Război Mondial) poate să repună în echilibru societatea franceză.
Un dialog mai amplu, deschidere și respect reciproc sunt necesare pentru pacea socială.
Salam aleycum
Pentru noi, lumea musulmană este construită pe un paradox: Allah este „Cel plin de dragoste” pentru toți oamenii, „Ocrotitorul”, „Împăciuitorul” societății umane – căci mesajul lui Mohammed este universal-. Expresia cea mai frecventă pe buzele unui musulman în tot timpul zilei este Salam aleycum, „Pacea să fie peste tine” – „mila lui Dumnezeu și binecuvântările lui”. Acest salut se repetă cu blândețe de zeci de ori într-o zi. Căci noțiunea de PACE este polivalentă: Pacea este Allah El-însuși, este un dar continuu care vine de la El dar care presupune totdeauna un răspuns, o realizare, o exigență: să faci pacea.
„Războiul sfânt” este și el o realitate: în Coran deseori Allah îndemnă la luptă. Când este vorba de luptă cu sine-însuși pentru stăpânirea de sine și respectarea tuturor preceptelor și legilor cu cea mai mare exigență, „războiul” va fi benefic pentru fiecare credincios și pentru societate. Dar când lupta devine război fratricid, sau război de cucerire „în numele lui Allah” atunci, ca orice război este abominabil și cere strategie de apărare.
In Franța, tensiunile între societatea franceză în ansamblul ei și francezii de religie musulmană nu conduc la un război cu arme ci este „un război” legislativ, administrativ și de reintegrare a valorilor republicane în toate păturile sociale: Libertatea, Egalitatea și Fraternitatea să nu rămână numai idealuri ci să rodească într-o societate din ce în ce mai egalitară, mai fraternelă și mai liberă.
.
O Româncă la Paris 