Prăpastia

Separatism, comunitarism, islam radical, război, lege – sunt teme dezbătute zilnic la radio, la televiziune și în presa franceză de câteva luni încoace. Pe 16 februarie 2021 Parlamentul a adoptat în primă lectură proiectul de lege pentru consolidarea respectării principiilor Republicii – care vizează de fapt „separatismul” islamist – prin întărirea principiilor de laicitate și de neutralitate a serviciilor publice, printr-un nou contract de angajament republican al asociaților de cult, prin lupta contra urii online, prin limitarea prin lege a instruirii copiilor în familii sau în școli fără contract cu statul. (Această lungă frază este un rezumat al proiectului de lege prezentat pe larg pe site-ul vie-publique.fr, site editat de Direcția de informații legale și administrative ale Republicii).

Marianne, simbolul Republicii – 2018 (sub președinția lui Emanuel Macron)

Am ales să expun de la început câteva puncte esențiale ale acestui proiect de lege, pentru ca cititorul să aibă formularea cea mai precisă a ceea ce frământă societatea franceză astăzi – pe lângă tema cea gravă pentru toată lumea, cea al Covid-ului 19, cu tragediile și dramele pe care le implică.

După cele câteva fraze de introducere, vă voi prezenta izvoarele pe care le-am studiat, apoi o primă secțiune va fi religioasă – descoperirea Islamului – iar în a doua secțiune, pe care am intitulat-o „În zilele noastre”, vă voi împărtăși din gândurile mele de „simplu cetățean” în legătură cu acest subiect. Astfel, m-am lansat într-un studiu nou pentru mine – și bogat – care m-a dus spre meleaguri neașteptate.

Ascultând transmisii de la ședințele parlamentului, aveam două impresii contradictorii. Pe de o parte mă întrebam: oare acești parlamentari – militanți și luptători – cunosc ei valorile islamului, au citit ei Coranul sau câte ceva din istoria civilizației musulmane, ori mulți dintre ei sunt numai încrâncenați în prejudecăți de tot felul. „Valorile republicane”, laicitatea… se repetau până la saturație, ca niște slogane.

În același timp dezbaterile îmi păreau deja avansate, căci experții ajunseseră la detalii, de exemplu: „Islamul în Franța” sau „Islamul din Franța”. (Eu sunt conștientă că numai câte o prepoziție diferită într-un text poate să despartă Biserici și popoare timp de sute de ani, așa că voiam să sesizez cu precizie diferențele noțiunilor vehiculate – detaliile sunt în orice domeniu esențiale și cu atât mai mult în legislația unei țări).

Altă temă care a devenit un simbol – și revine deseori în dezbateri și legi – este interzicerea vălului islamic la femei în cadrul serviciu public sau al spațiului public. Acestea sunt noțiuni uneori greu de definit căci, în zilele noastre, serviciul public delegă multe din activitățile lui serviciului privat. (Acest subiect este înglobat într-un corp de lege important, neutralitatea serviciilor de stat, și nu se referă expres la simbolica vestimentației musulmane).

În centrul problematicii se află noțiunile de islam, islamism sau islamist, cu confuzii posibile. Islamul este o religie milenară iar musulmanii se bucură în Franța, ca toți ceilalți credincioși, de libertate de cult, garantată prin Constituție – și marea majoritate a musulmanilor din Franța sunt cetățeni respectuoși față de legile și valorile societății.

Când, în practică, credincioșii musulmani alunecă spre practici neconforme cu valorile republicii sau legile statului, sunt numiți islamiști. In multe cartiere Sharia (legea musulmană) reglementează viața familiilor și comunităților, iar valorile societății franceze – libertatea individuală, democrația și mai ales, coeziunea socială – sunt amenințate. Atunci apare necesitatea reajustării legii, căci legături comunitare puternice pot conduce spre comunitarism și separatism.

Discuțiile prilejuite cu această ocazie sunt extrem de necesare pentru înțelegerea – cu întârziere – a unei realități care frământă societatea în globalitatea ei.

Aceste discuții se pierd însă deseori în dispute pe teme mai puțin urgente și parțiale, după părerea mea. Dau un exemplu: unele familii vor să-și educe și să-și instruiască copiii în afara școlii de stat. Dar, dacă prin lege va fi încadrat aici învățământul la domiciliu al unor copiii din comunitățile musulmane, le facem greutăți și celor din familiile non-musulmane care, prin tradiție, își țin copiii acasă. Doar că, în acest caz, chiar dacă este un subiect de discuție pertinent, totuși vorbim numai de vreo 50.000 de copiii, iar subiectul central – relația dificilă cu francezii de religie musulmană – implică milioane de oameni!!!

Elemente de bibliografie

– „Problema Islamului”, Revista Religiilor Nr.1 (Edgard Quinet – „Două Lecții despre Islam”, la Collège de France în 1845, Alphonse de LamartineLa vie de Mohamed”)

– „Creștinii printre celelalte religii” – Manual de teologie, J.Ries, cap.X – „Creștini și musulmani – De la Hegira la căderea Constantinopolului”, 622-1453

– „Mizeria Islamului in Franța”, Didier Leschi, (Ed. du Cerf, 2020)

– „Laicitatea de fiecare zi”- Ghid practic, Regis Debray si Didier Leschi, (Ed.Galimard, 2016)

– „Islam, Religia Cărții coborâte din cer pe trei deșerturi”- Ce ne spun cercetările actuale, François -Bernard Dorfins (Ed.St. Honoré, 2020)

– „Separatismul islamist – Manifest pentru laicitate”, Gerald Darmanin, Ministru de interne și al cultelor (Ed.L’Observatoire,febr.2021)

Mărturisire

Deși lecturile mele sunt precise și la obiect, am închis toate cărțile consultate în bibliotecă și vă voi „povesti” numai câte ceva din amintirile mele legate de acest studiu (chiar dacă sunt foarte recente, amintirile sunt tot amintiri…) Veți înțelege astfel că nu pregătesc niciun examen – de istorie, sociologie, sau de teologie islamică – și nu prepar nici o disertație pe acest subiect.

Oricum tema în jurul căreia se plimbă subiectul meu este imensă în sine:

– Islamul este o religie care, de 14 secole, fondează societăți, civilizații și culturi.

– Este o religie care are o progresie galopantă în zilele noastre si care cutremură echilibrul geopolitic al lumii contemporane…

Coranul meu

In timpul lecturilor am început să realizez că lipsește din spațiul meu „Cartea”, cea care a fondat credința și lumea musulmană – CORANUL. (Pentru un începător meloman, poate fi interesant să citească viața lui Beethoven de Romain Rolland, sau să citească critici despre interpretarea „Concertului pentru vioară în Re Major”- în interpretarea unui interpret anume – dar firesc ar fi să asculte mai întâi muzica și interpretarea concertului și numai apoi să citească sau să asculte comentarii despre el).

Revenind la Coran, „Cartea” nu lipsea din spațiul meu fizic, ci se afla totdeauna la loc de cinste în biblioteca mea – și asta încă de acum 27 de ani – dar nu-l deschisesem decât pentru câteva clipe, căci m-a intimidat.

Era un exemplar foarte frumos cu coperți în piele și desene aurite. Este ediție bilingvă, dar foaia cu scrierea în limba arabă îți ia ochii, așa este de frumoasă! Auzisem că și melodia limbii Coranului este deosebit de înălțătoare, ca o incantație spre infinit. Nu aveam acces la această frumusețe a textului scris în araba cea mai clară și nobilă, nici ca sens, nici ca sonoritate. In timpul ceremoniilor și rugăciunilor, Coranul este pronunțat numai în această limbă – araba clasică. Traducerile se pare că sunt niște interpretări palide, așa că am privit cu suspiciune traducerea în limba franceză de pe pagina din stânga, cu o caligrafie banală, ca o „soră săracă”.

Din acest motiv, cele câteva clipe în care am deschis-o acum un sfert de secol m-au intimidat. Mi-a fost teamă și că nu voi înțelege mare lucru, căci aparține unei alte lumi, diferite de a mea, cu o altă logică, alte metafore și care vehiculează o altă credință. (Mă simțeam ca o persoană care se află în fața Teatrului de Operă – eventual admiră arhitectura clădirii – dar căruia nu i-ar trece prin cap să-și cumpere bilet să vadă și să asculte măcar o operă, zicându-și: „nu este lumea mea”!)

Coranul meu mi l-a oferit Lamyae. I-am consacrat un capitol acestei prietene în cartea mea „O Româncă la Paris”, așa că unii din cititori știu câte ceva despre ea. Pe vremuri mi-a fost elevă la vioară pentru patru ani. Eu eram în acea perioadă în Licență de filozofie și teologie la Facultatea iezuiților din Paris. Printre studii de vioară și ceva repertoriu, mai alunecam spre discuții filozofice, ea fiind din ce în ce mai pasionată de acest subiect. (În paralel cu studiile la medicină, ea a făcut și o Licență în filozofie la Sorbona. Nu a renunțat nici la pasiunea ei pentru vioară și cântă cu asiduitate într-o orchestră de amatori din Geneva).

Cum Lamyae avea o fire temerară, m-am lansat și i-am oferit un cadou – tot temerar pentru o elevă de 14 ani: Emanuel Kant, „Critica rațiunii pure”. Entuziasmată, ea mi-a oferit Coranul!

Revin la zilele noastre, adică în luna februarie 2021? și deschid „Cartea”. Încep să citesc și mă mir că înțeleg cu ușurință tot: cunoșteam personajele – Noe, Abraham, Moise, Isus-fiul Mariei și chiar Personajul central al Coranului, Allah – nu m-a speriat deloc.

Vă voi face însă o mărturisire jenantă: avansând în lectură cu ușurință, nu-mi dau seama decât după câteva Sure (capitole) că citesc Cartea în sens invers. Știam că scrierea arabă se citește de la dreapta spre stânga, dar nu m-am gândit niciodată că și cărțile se citesc invers față de lectura cu care eram obișnuită: în cărțile arabe, ceea ce am numi noi ultima pagină este de fapt prima. Si astfel, după ce am conștientizat acest lucru, am început să citesc de la sfârșit -adică de la început – cu Surata nr.1.

Vă mai fac o mărturisire : ceea ce veți remarca și voi citind rândurile mele este faptul că, citind Coranul „în mare viteză” și în paralel cu alte cărți de istorie sau sociologie – plecând aproape în exclusivitate de la autori francezi – analiza mea nu va avea „savoarea mistică” pe care textul Coranului o poate naște în alte condiții de lectură sau rugăciune, ci este numai o etapă în înțelegerea acestei noi religii – și vă fac și vouă parte de primele mele observații-.

„Cartea coborâtă din cer”

Astfel numesc musulmanii Coranul. Este revelată de către îngerul Gabriel profetului Mohamed și cuprinde învățăturile lui Allah către poporul credincios, „într-un stil clar”.

Coranul este compus din 112 sure – capitole – și fiecare sură este compusă din versete. Această structură nu ține cont nici de tematică, nici de o cronologie a revelațiilor sau a evenimentelor, ci numai de lungimea surelor: primele sunt cele mai lungi (de exemplu sura 2 – „Vaca”, are 286 de versete, iar cele de la sfârșit sunt din ce în ce mai scurte, până a avea 3 versete.

Această structură conduce spre mai multe observații: cei ce au scris Coranul au făcut o alegere arbitrară (ordinea după lungime) și astfel este diminuată cu mult claritatea pe care autorul originar a vrut-o și pe care o anunță în mai multe rânduri. Diversele teme sunt împrăștiate – prezentate – în mai multe sure, personajele de asemenea. Apelul neîncetat la rugăciune, adorare, la viață morală, se împletesc cu îndemnuri juridice și legislative sau – nu în ultimul rând – cu chemări insistente la luptă contra necredincioșilor.

Voi cita prima sură, Al-Fatiha (Prolog sau Uvertură). Este formula pe care musulmanul o rostește de fiecare dată când se roagă, în toate ocaziile:

1.În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător.

2.Laudă lui Allah, al lumilor Stăpânitor,

3.Cel Milostiv, Îndurător,

4.În Ziua de Apoi Stăpân Cârmuitor,

5.Numai pe Tine te adorăm, numai Ție îți implorăm ajutorul,

6. Pe drumul drept Tu fii-ne Călăuzitor,

7. Pe drumul celor cu care fost-ai Tu dăruitor, nu al celor pe care Tu Te-ai mâniat, nici al rătăciților.

„AMIN”

Unii musulmani cred și afirmă că Coranul a fost comunicat în mod integral lui Mohamed în timpul revelațiilor. (Dintre cei care observă cu fidelitate exclusiv textul literal și nu acceptă nici o interpretare, se recrutează „integriștii” din epoca noastră).

Alți musulmani, fideli genezei textului prin analiza istorică și filologică, care acceptă interpretări – plecând de la analogii și de la jurisprudență -, sau cei ce îndrăznesc să accepte chiar contradicții în „discursul divin”, sunt deseori împiedicați în studiul pe care instrumentele moderne le pun la dispoziția cercetătorilor. (Aceștia riscă să fi considerați apostați!)

Textul final al Coranului se păstrează de pe la anul 700 e.n, deci cu 70 de ani după moartea prorocului. Exegeții disting mai multe straturi de redactare – și chiar mai mulți autori. Mohamed cel calm, modest, meditativ, contemplativ „este contrazis” de Mohamed cel combatant militar și strateg politic din a doua perioadă a vieții lui. De asemenea, legislatorul avizat care reglementează cu minuție și dreptate relațiile sociale ale comunității musulmane este, după părerea mea, un alt „Mohamed”.

Despre Profet, despre evenimentele din viața lui, despre învățăturile bogate pentru cei ce îl urmează, avem hadis-urile: acestea fac parte integrantă din revelație și continuă prin îndemnuri călăuzirea divină revelată prin Coran. Această colecție de texte reprezintă Tradiția musulmană. Numărul imens de hadis-uri însă încarcă mesajul și poate să-i „tulbure” claritatea. Simplitatea originară riscă să nu mai apară cu limpezime.

Prorocul Mohamed

Numele lui apare foarte rar în Coran – numai de cinci ori. Numele patriarhilor și prorocilor din Scripturi apar însă de foarte multe ori: Noe, Avraam, Moise, Iona, Isus, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul, tatăl lui, Zaharia…

Profetul din Coran, al cărui nume este adăugat deseori între paranteze – ca să se înțeleagă mai bine textul – este prezent numai cu funcția de mesager al revelației divine. Este aproape un personaj anonim. Hadis-urile ne povestesc însă multe despre viața și personalitatea lui.

Mohamed se naște către anul 570. Copil orfan, este adoptat de unchiul său Abu Talib – un om foarte respectat la Mecca, orașul de origine al familiei. Se căsătorește la 25 de ani cu Khadija o văduvă înstărită, au avut o fată preaiubită, Fatima, și vor trăi împreună 25 de ani – până la moartea soției. Inteligent și întreprinzător, gestionează averea Khadijei cu succes.

Mohamed, meditativ și dornic de reculegere adâncă, pleca noaptea să se roage în deșert. Soția lui îl susținea cu tandrețe și îl încuraja pe calea spirituală și asta mai ales când au început viziunile – pentru că Mohamed s-a speriat! S-a îndoit și s-a temut pentru sănătatea lui mintală!

Om în rugăciune

Când îngerul Gabriel i-a apărut revelându-i „Cartea coborâtă din cer”, s-a îngrijorat și Khadija: i-a trimis pe copiii lor, pe servitori să-l caute prin munte … Mohamed s-a întors acasă dimineața, convins și încrezător în mesajul primit. Soția lui s-a dus să se sfătuiască cu episcopul creștin din regiune. Acesta a liniștit-o: dacă bărbatul ei este calm, dacă își continuă normal munca la întreprinderea familială, să-l lase în pace! … Khadija a crezut în mesajul lui Mohamed și a fost prima credincioasă musulmană. De asemenea, și unchiul lui, Abu Talib, l-a urmat în rugăciune.

Mult timp de atunci încolo, religia musulmană a rămas o religie familială. Mohamed a încercat să propovăduiască mesajul primit și la familia mai lărgită: a invitat vreo 40 de persoane din trib să le expună doctrina lui, dar ei nu s-au lăsat convinși. A început chiar să intre în conflict cu locuitorii orașului Mecca. Cum religia revelată și propovăduită de Mohamed interzicea cultul idolilor, comercianții orașului, care își câștigau averile din „turismul” religios, erau cu totul ostili acestei noi învățături. Doar respectul de care se bucura unchiul lui și propria lui soție, Khadija, l-au salvat de amenințări aprinse. După moartea lor însă, prigoana a devenit feroce și Mohamed, însoțit de un mic grup de fideli, a trebuit să emigreze. S-au retras la Medina.

Aici începe o etapă mai „ofensivă” a predicării revelației și reușește să-și adune adepți. Încep bătăliile religioase atât în regiunea Medinei cât și la Mecca.

Mohamed moare la vârsta de 62 de ani, pe data de 8 iunie 632. Nu a desemnat nici un succesor care să fie recunoscut drept „legitim”: el nu o avea decât o fiică, pe Fatima, iar succesiunile se făceau pe linie bărbătească. Astfel încep luptele între urmașii familiei și cei ai prietenilor și colaboratorilor Profetului.

Aceste certuri succesorale, care ne par de circumstanță și firești în orice clan, au avut un impact milenar: din ele s-au născut mai multe curente religioase – dintre care cele mai cunoscute sunt curentul șiit, și curentul sunnit.

Islamul s-a răspândit foarte repede, și asta nu numai în peninsula arabică. În următorii o sută de ani, musulmanii cuceriseră deja toate țările din jur, au avansat peste teritoriile din nordul Africii până în Spania și Franța, iar în est, până în China.

Teologia – Mistica musulmană

Succesul Islamului se bazează în primul rând pe teologia lui: este foarte simplă. Un profesor al meu de la Facultate, Henri Corbin, o rezumă astfel:

„Doctrina lor este centrată pe două principii: față de Dumnezeu, principiul transcendenței și al unicității absolute; față de om, principiul libertății individuale, antrenând responsabilitatea imediată a faptelor noastre”. („Istoria filozofiei islamice”, Ed. Gallimard,1985, p.158).

Citind Coranul de la început până la sfârșit, nu întâlnim decât un personaj: Allah. El este Cel care este, Cel care se revelează pe Sine, Se prezintă credincioșilor, Se descoperă oamenilor într-o Epifanie continuă. În același timp, El este cel ce organizează societatea și fixează legi – până în cele mai mici amănunte – și fiecare om este într-o relație de supunere/responsabilitate/libertate față de Dumnezeu.

Tradiția islamică a cules toate numele prin care însuși Dumnezeu Se numește și a făcut o cunună de 99 de nume:

„Ale Lui Allah sunt cele mai frumoase nume! Chemați-L cu ele și depărtați-vă de aceia care schimonosesc numele Lui. Ei vor fi răsplătiți după ceea ce fac” (Coran, 7,v.180)

Menționarea numelor Domnului trebuie făcută cu umilință și foarte mare respect. Musulmanii (cei care practică religia) le cunosc pe dinafară și le recită pe un șirag de 99 de boabe: ultimul nume al lui Allah – care corespunde la cifra 100 – nu se rostește căci este un Nume mai presus de Nume… (Acest obicei de a repeta o invocație sau o rugăciune pe un șirag de mătănii este comun în mânăstirile ortodoxe, dar și în pietatea credincioșilor catolici – rugăciunea rozariului).

Voi cita o mare parte din cele 99 de nume ale lui Allah, dar nu în ordinea cunoscută și recitată de musulmani. Am enumerat în primul paragraf acele nume ale lui Dumnezeu care exprimă esența Lui, iar în al doilea paragraf numele divine ne conduc sufletul la „Cel ce răspunde”, Cel plin de dragoste față de creaturile Sale:

Allah, Cel Magnific, Cel Unic,  Atoateștiutorul, Cel Dintâi și Cel de pe urmă, Creatorul Cerului și al Pământului/Cel care pune început, Cel plin de slavă și de cinste, Adevărul cel limpede, Cel Frumos, Cel pur, Cel viu, Cel mai mare, Cel statornic, Atotcuprinzătorul, Înainte-Rânduitorul, Cel cu putere peste toate, Plăsmuitorul/Dătătorul de formă/de chip, Supremul, Cel ascuns/immanent, Cel evident, Moștenitorul, Atotcuprinzătorul, Cel Veșnic, Biruitorul, Stăpânul Suprem, Domnul, Absolutul/Eternul, Sanctitatea, Unicul/Unul, Cârmuitorul, Moștenitorul, Cel cu Har Nemărginit, Cel de deasupra tuturor, Cel care nu are nevoie de nimic, Cel care rămâne de-a pururi…

Sunt alte Nume divine care exprimă legătura plină de iubire și ocrotire față de om:

Îngăduitorul, Vrednic de încredere, Martorul, Izbăvitorul, Cel care răspunde, Cel darnic, Eliberatorul, Cel nobil/Mărinimos, Marele Judecător, Cel care vede totul, A toate Iertătorul, Împărțitorul de bucurii, Călăuzitorul, Apărătorul, Temutul, Dăruitorul, Cel blând, Apărătorul Credinței, Veghetorul/ține seama de toate, Ocrotitorul, Lumina, Cel ce Întărește, Cel Apropiat, Preabunul, Aducătorul de pace, Companionul, Întreținătorul, Cel care Aude Totul, Cel care Acoperă, Cuceritorul, Mulțumitorul/Cel ce Apreciază, Primitorul pocăinței, Iubitorul, Apărătorul.

Aceste Nume ale lui Allah și, prin ele, prezența Lui continuă în Coran, dau o densitate nemaiîntâlnită textului. Repetarea insistentă a numelor divine, departe de a fi plictisitoare, încarcă textul Coranului de o intensitate și, aș spune, de o urgență rară.

Insistența stăruitoare asupra unicității lui Dumnezeu în credința musulmană vine și de la contextul istoric și geografic unde a trăit Profetul: alături de credința evreilor purtată de Vechiul Testament și de Talmud, unde nu este adorat decât YHWH, Unicul Dumnezeu, credința populației din jurul lui Mohamed era plină de idoli și divinități. De aceea Allah afirmă de-a-lungul „Cărții” că El nu are asociați, adică nu are nevoie de zeii, de sfinții, de arborii sau de animalele sfinte – care „populează” credința acestor popoare.

In acest punct esențial al credinței – unicitatea lui Dumnezeu – religia poporului evreu și cea a musulmanilor este identică. Unde se diferențiază este în relația cu omul: în religia iudaică, deși YHWH este Creatorul Cerului și al Pământului – și al tuturor oamenilor – Legământul l-a făcut cu poporul ales, poporul evreilor.

„O, voi fii ai lui Israel, aduceți-vă aminte de binele ce v-am făcut și țineți-va legământul făcut Mie și-Mi voi ține și Eu legământul făcut vouă. De Mine sa vă fie teama!”(Coran – Sura 2,40)

YHWH este Dumnezeul evreilor, ocrotitorul lor, apărătorul lor, este „Domnul Oștirilor” care luptă alături de ei. Toți ceilalți oameni, celelalte popoare – care se închină la zeități și la idoli – sunt dușmani. Războaiele pe care evreii le duc cu popoarele vecine sunt de cele mai multe ori războaie de apărare: apărarea poporului ales dar și a credinței în YHWH, Unicul Dumnezeu.

„Amintiți-vă când Moise i-a zis neamului său: „O, poporul meu! Aduceți-vă aminte de harul lui Allah asupra voastră, căci El a făcut dintre voi profeți și v-a făcut regi. El v-a dat vouă ceea ce nu a dat niciunuia pe lume!

O, popor al meu! Intrați în pământul sfânt, pe care Allah vi l-a hărăzit și nu dați înapoi – refuzând lupta – ca să nu fiți dintre cei care se pierd…(Coran – Sura 5,20-21)

Credința în Allah este o obligație sfântă: de aceea a trimis mesageri pe pământ ca să anunțe oamenilor mesajele și orânduiala divină. Cum am mai menționat, mulți dintre patriarhi și profeți sunt amintiți și citați de nenumărate ori în Coran ca profeți: Adam, Noe, Avraam, Iacov, Ismail, Moise, Daniel…

Mohamed este unul din mesageri – mesagerul din epoca lui! Este ultimul?!

Cel care a primit Coranul, cel ce este numai un mesager al lui Allah – cu toată modestia cu care se poziționează față de Dumnezeu, dar și față de toți cei ce l-au precedat în misiunea de mesageri – este nu numai admirativ față de acești înaintași, dar este într-un fel de comuniune foarte strânsă, trăiește un fel de identificare cu ei. Deși nu este prezentat ca un personaj cu istorie proprie, Mohamed este unit sufletește cu patriarhii și profeții și ne povestește istoria lor cu emoție. Un exemplu de duioșie îl avem în Sura 19, când scriitorul povestește cu finețe sentimentele tainice din sufletul lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul.

Când el L-a chemat pe Domnul lui într-ascuns, zicând: „Doamne, oasele mele sunt slabe și capul mi s-a aprins de căruntețe, dar nicicând eu nu am fost dezamăgit rugându-mă Ție!”

Răspunsul Domnului a fost un copil binecuvântat:

Noi am zis: „O, Ioan, ține cu putere Cartea (Tora)” Noi i-am dăruit înțelepciune pe când el era încă un prunc, și tandrețea Noastră și curățenia; el era cucernic și iubitor față de părinții lui;

Și nu era semeț, nici îndărătnic. Și pacea Noastră este peste el în ziua când s-a născut, în ziua când va muri și în ziua când va învia!” (Sura 19,12-15).

Pe Isus – fiul Mariei – îl apreciază ca profet și ca fondator al religiei creștine dar „nu îl iubește”! Deși îl pomenește deseori și reproșează creștinilor că nu au fost fideli Evangheliei – veștii celei bune – mesagerul lui Allah nu poate accepta că Dumnezeu s-a întrupat, sau că a avut un Fiu, sau că Isus este „asociat” la dumnezeire. În Coran se relatează fapte miraculoase și vindecări făcute de Isus. I se neagă moartea pe cruce, dar se spune că Isus este ridicat la cer într-o altă dimensiune, de unde va reveni „la timpul voit”.

Coranul este însă foarte tandru cu Fecioara Maria, cea consacrată lui Dumnezeu încă din sânul mamei ei și care a fost binecuvântată cu un prunc prin puterea Duhului Sfânt: Issa -Isus.

Voi cita îndelung întrega istorioară a Bunei Vestiri și a nașterii lui Isus, în varianta povestită în Coran:

„Îngerul Gabriel”-Andrei Rubliov

Pomenește în „Carte” și de Maria, când ea s-a retras de la neamul ei într-un loc spre răsărit. / Și a pus între ea și între ei un văl!

Și atunci am trimis la ea Duhul Nostru, care i s-a arătat cu înfățișarea unui bărbat desăvârșit./ A zis ea: „Caut apărare la Cel Milostiv față de tine! Daca tu ești cuvios, [nu te apropia de mine]!”

I-a răspuns el: „Eu sunt numai un trimis al Domnului tău ca să-ți vestesc un prunc curat!”

Însă ea a zis: „Cum să am eu un prunc, dacă nu m-a atins nici un bărbat.

El i-a răspuns: „Așa este! Dar Domnul tău a zis: „Acesta pentru Mine este [un lucru] ușor! Și-l vom face Noi un semn pentru oameni și o îndurare din partea Noastră! Acesta-i un lucru [de mult] hotărât!”

Și ea l-a zămislit și s-a retras cu el într-un loc depărtat

Și-au apucat-o durerile nașterii lângă trunchiul unui curmal și s-a văitat ea: „Oh, ce nenorocire! Mai bine muream! Și să fi fost cu totul uitată!”

Dar [un glas] a strigat-o de sub ea, [zicându-i]: „Nu fi mâhnită! Domnul tău ți-a pus la picioare un pârâiaș! / Și scutură spre tine trunchiul de curmal, căci vor cădea lângă tine curmale proaspete și coapte!

Așadar, mănâncă, bea și ochii tăi să se umple de bucurie! Iar de vei vedea vreun om, spune-i: „Eu i-am jurat Celui Milostiv un post și de aceea nu voi sta de vorbă cu nici un bărbat!”

Apoi a venit cu copilul la neamul ei, purtându-l [în brațe]. Și i-au zis ei: „Oh, Maria, ce ai făcut este un lucru îngrozitor! / O, sora a lui Harun, tatăl tau nu a fost un om [făcător] de rău, iar mama ta nu a fost o târfă!”

Ea [Maria] a făcut semn spre el, dar ei au zis: „Cum să vorbim cu acela care este un prunc de leagăn?”

Dar el [pruncul] a zis: „Eu sunt robul lui Allah! El mi-a dăruit Scriptura și m-a făcut profet! / Și El m-a binecuvântat, oriunde aș fi, și mi-a poruncit Rugăciunea și Dania, cât voi trăi. / Și bunăcuviință față de născătoarea mea! Și nu m-a făcut pe mine trufaș, nici ticălos! / Și pacea fie asupra mea în ziua în care m-am născut și în ziua în care voi muri și în ziua în care voi fi adus la viață.

[Spune, Mohamed]: „Acesta este Isus, fiul Mariei!” Aceasta este povestea adevărată de care ei se îndoiesc!

Nu se cuvine ca Allah să-și atribuie un fiu! Mărire Lui! Dacă El hotărăște un lucru, atunci El zice „Fie!”, iar el este! / Allah este Domnul meu și Domnul vostru. Adorați-L pe El și acesta este calea cea bună! (Coran: 19,16-36)

Cei care sunt obișnuiți cu textul evanghelic al Bunei Vestiri și a nașterii lui Isus constată cu ușurință diferențe între această relatare din Coran și Evanghelia Sfântului Luca. De altfel, de o manieră generală, citatele din Sfânta Scriptură, pe care Coranul le preia din abundență, nu sunt identice cu cele de origine. (Împrumutând un termen din muzică aș spune că sunt „variații pe aceeași temă”). Spiritul însă în care sunt preluate de autorul Coranului este plin de dragoste și de admirație față de personajele sfinte: patriarhi, profeți… (Nici nu am întâlnit în Coran alte personaje „principale” decât cele cunoscute de noi din Biblie, restul sunt personaje colective: credincioșii, orfanii, combatanții etc)

Mohamed nu este un om școlit ca doctorii de la universități. El însuși mărturisește – și tradiția musulmană îl confirmă – că a fost analfabet: astfel cu atât mai convingător este faptul că a primit din cer „Cartea” scrisă într-o limbă „foarte clară”, care vine direct de la Dumnezeu! Cu siguranță însă că nu era analfabet în sensul în care înțelegem acest termen în vremurile noastre, căci a fost crescut într-o familie respectabilă, iar apoi a condus afacerile soției lui. Dar nu era nici un doctor în filozofie, teologie sau drept, cum existau pe la Universitățile din Orientul Mijlociu în acea epocă. El nu era nici scriitor. El era doar un mesager.

Pe vremea lui Mohamed circulau manuscrise diverse cu texte din Biblie sau din Evanghelie, dar accesul la „Opere complete” era un mare lux, pe care nu și-l permiteau decât marile Școli și biblioteci ale epocii. De asemeni, publicului larg îi cădeau în mână și numeroase scrieri apocrife, nu numai texte ale tradiției ortodoxe – rabinică sau creștină. În epocă existau și multe curente religioase, numite apoi, în Manualele de istorie a Bisericii, erezii sau secte. De exemplu, nestorianismul, care separă natura umană a lui Isus de Logos-ul divin – și care ar putea fi considerat drept o erezie – se impune ca unul din izvoarele teologiei musulmane (Nestorie a fost Patriarh al Constantinopolului între 428-431).

O religie mai veche, dar care a influențat mai mult de 2000 de ani religiile monoteiste din Asia centrală și în Persia, a fost zoroastrismul: acesta propovăduia dualismul dintre bine și rău, viață și moarte, noapte și zi, lumină și întuneric, îngeri și demoni. (Zarathrustra, 628-551 î.e.n, a fost profetul cel mai de seamă a acestei concepții despre lume). Acest dualism bazat pe lupta între bine și rău îl întâlnim nu numai în religia iudaică și creștină dar sub diferite fațete, și în religia musulmană.

Istoria musulmanilor cu Dumnezeu este nu numai veche de 14 secole, când Mahommed a „fondat” Islamul (am utilizat ghilimele căci el nu se consideră fondator ci numai un mesager), dar este veche de la începuturile omenirii: temelia pe care se clădește ca un nou edificiu teologia islamică este istoria biblică, religiile monoteiste. Autorul intră deseori în dialog și „confruntare” chiar, cu predecesorii în credință:


Și zis-au iudeii și creștinii: “Noi suntem fiii lui Allah și cei preferați de El”.

Spune: Și de ce vă osândește pentru păcatele voastre?” Nu, ci voi sunteți făpturi omenești dintre acelea pe care El le-a creat.

Ale lui Allah sunt împărăția cerurilor și a pământului, precum și ce se află între ele și la El este întoarcerea. (Sura 5,18)

Dumnezeul tuturor oamenilor

Printre toate numele lui Allah lipsește cel de Tată. Nu este nici tatăl lui Isus, dar nici tatăl nostru, ci este Dumnezeul tuturor oamenilor – și al fiecărui om în parte -. Chemarea lui este universală: El, „Cel generos”, „Atotcuprinzătorul”, invită – obligă – pe toți de a-L urma și de a-L asculta. El, „Adevărul cel limpede”, trimite fără încetare mesaje de convertire și de viață bine rânduită oamenilor; ei trebuie să se supună mesajului divin („musulman” înseamnă supus) și răsplătește pe fiecare, nu numai în viața de aici, dar mai ales la Judecata de apoi, după fapte: raiul, pentru faptele bune, iadul, pentru faptele rele. Învierea morților și spectrul Judecății din urmă străbat tot Coranul.

Coranul accentuează importanța responsabilității individuale, situându-se pe o poziție diferită de cea a Legii mozaice. Citez din Biblie, din cartea Exodului:

„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc vina părinților în fii până la a treia și a patra generație pentru cei ce mă urăsc și mă îndur până la a mia generație de cei care mă iubesc și păzesc poruncile mele” (Exod,20,5-6)

Totuși, dacă s-ar considera „evoluția” revelației biblice, responsabilitatea individuală este afirmată în nenumărate texte -chiar și în Deuteronom– dar mai ales în Cărțile Profeților.

„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc vina părinților în fii până la a treia și a patra generație pentru cei ce mă urăsc și mă îndur până la a mia generație de cei care mă iubesc şi păzesc poruncile mele” (Cartea Exodului, 20, 5-6)

Cei cinci stâlpi ai Islamului

Rugăciunile și riturile musulmane sunt simple și la îndemâna tuturor, dar cer și multă asiduitate.

1.Nu există alt Dumnezeu, decât Allah, iar Mohammed este profetul sau”. Această mărturisire de credință este poarta de intrare în Islam, (echivalează cu botezul și cu Crezul din celelalte religii monoteiste). Rostești această invocare – și crezi ce spui – și ești musulman. Cu această formulă încep toate rugăciunile și ea însoțește pe credincios în toate zilele și toate evenimentele vieții lui, până la moarte.

2. Salat, sau rugăciunea rituală, trebuie spusă de 5 ori pe zi: în zori, la amiază, spre sfârșitul amiezii, la apusul soarelui și după apusul soarelui. Înaintea rugăciunilor credinciosul trebuie să se pregătească printr-un ritual de spălare purificatoare. După aceste abluțiuni începe un ciclu de acte de pietate: Salat-ul începe stând în picioare, după care urmează o serie de plecăciuni din mijlocul trupului și prosternări. Fiecare fază a rugăciunii este însoțită de câteva versete din Coran sau alte rugăciuni recitate „în taină”. Se reia ritualul de  Salat  acompaniat de rugăciuni de mai multe ori.

Rugăciunea se face în orice loc, dar pe un covoraș orientat către Mecca, orașul sfânt. În zilele de vineri, musulmanii merg la moschee pentru rugăciuni în comun. Sunt conduse de un imam iar după ele urmează o predică. De cinci ori în fiecare zi, muezinul cheamă la rugăciune „cu glas mare”!

Ca să mai ies din prezentarea școlară a acestor momente, care pentru credinciosul musulman sunt acte de profundă devoțiune, am să vă relatez o istorioară povestită de un prieten:

    Vara mergea în vacanță la unchiul lui, unde se afla și străbunica familiei. Grijulie, îi întreba pe copii: este ora? Ei răspundeau: da, bunică! Atunci începea ritualul: se spăla pe mâini până la coate, își spăla fața, dădea cu mâna udă peste păr, își spăla urechile, picioarele… Apoi cerea să-i orienteze covorașul spre „orașul cel mare” și începea rugăciunile și gesturile: în picioare, în genunchi, se prosterna și recita surate din Coran.

    După ce termina tot ritualul, se mai odihnea puțin, și iarăși întreba: este ora? Copiii răspundeau în cor: da, bunică, este ora! Și iarăși începea bunica să se spele, pe mâini, pe față, pe picioare, făcea gargară și apoi întreba: unde este „orașul cel mare”? Copiii îi aranjau covorașul… Și astfel, bunicuța trăia într-o rugăciune perpetuă…

3.Ramadanul este un timp de post și abstinență: credinciosul nu mănâncă și nu bea nimic de la răsăritul până la apusul soarelui. Nu are nici relații sexuale. Postul acesta durează o lună și, calculându-se după un calendar lunar, data nu este fixă. Dacă se întâmplă să cadă vara, când zilele sunt lungi, această privațiune devine deosebit de dificilă. Scopul religios constă tocmai în această stăpânire de sine, din ascultare față de Dumnezeu. Seara, după terminarea abstinenței, musulmanii mănâncă o curmală sau un fruct lejer, beau puțin ceai sau lapte și, mai târziu, servesc mâncare consistentă: ciorbă de miel bogată în zarzavaturi, însoțită de un fel de pateuri cu carne, tocăniță de fructe și prăjituri…

4. Pomana este un stâlp puternic al credinței musulmane. Nimănui nu trebuie să-i fie foame dintre cei apropiați. Orfanii, văduvele și străinii sunt ocrotiți prin poruncă divină. Mesele familiilor musulmanilor sunt bogate și deschise la oricine vine în vizită – chiar fără să fie invitat! Tradiția partajului este înscrisă în viața de zi cu zi, dar fiecare dă după posibilitățile lui. (În vizita făcută în Sahara, vizită pe care am povestit-o în articolul de pe blog „In altă lume”, am văzut un cartier întreg de case frumoase: fuseseră finanțate de negustori bogați de prin lumea largă). E de fapt zeciuiala din tot ce câștigă și care se folosește în scopuri de binefacere.

5. Musulmanii ajunși la maturitatea vieții și a înțelepciunii merg în pelerinaj la Mecca și la Medina, unde se află mormântul Profetului. În timpul pelerinajului la Mecca pelerinii se roagă la Allah, învârtindu-se în jurul unei pietre negre (Kaaba) – se pare că au păstrat încă de pe vremea lui Mohamed o tradiție idolatră, la care locuitorii de la Mecca refuzau să renunțe). Pelerinii sunt îmbrăcați numai cu o tunică albă, identică pentru toți, și sub ea sunt goi. Astfel musulmanii mărturisesc, pe de o parte, smerenia ontologică – „din pământ ești și în pământ te vei întoarce” – și pe de altă parte că toți sunt egali între ei. Forța lor este credința în Allah și comunitatea.

Moștenirea

Mohamed a reușit cu repeziciune să unifice triburile din Peninsula Arabică într-un stat musulman, iar după moartea lui, în 632, cucerirea teritoriilor vecine s-a făcut în foarte mare viteză. Multe popoare din jur, luate prin surprindere, au căzut sub dominația musulmană. In ceea ce privește succesiunea la conducerea acestui „imperiu” religios în expansiune au fost neînțelegeri, dar, cum personajele, bătăliile pentru putere, asasinatele sunt povestite îndelung și în amănunțime în istoriografia musulmană, nu o să-i „încurc” pe cititorii mei cu aceste „detalii” teribile, care au avut consecințe decisive până în zilele noastre. Islamul s-a organizat în mai multe ramuri. Cele mai importante sunt: sunniții și șiiții.

Curentul sunnit este majoritar cu 85-90% din cei un miliard și jumătate de musulmani din întreaga lume. Credincioșii din Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Turcia, Arabia Saudită, India, Pakistan, Indonezia, sunt cu toții sunniți.

Ramura sunnită recunoaște ca revelație nu numai Coranul, ci și toate învățămintele și faptele lui Mohamed care sunt păstrate în Sunna, în colecția de Hadith-uri. De asemenea  este deschisă interpretărilor și jurisprudenței în legislație – atâta timp cât nu contrazice izvoarele principale ale revelației. De asemenea, ei practică, la toate nivelurile și în toate timpurile, un fel de „democrație” spirituală: Dumnezeul este peste tot, iar credincioșii nu au nevoie în rugăciunile si spiritualitatea lor de nici un intermediar ierarhic. Există Coranul, învățăturile Hadith-urilor, comunitatea, și în rest fiecare este responsabil și liber în fața lui Allah.

Șiiții, în schimb, propovăduiesc o fidelitate și o rigoare fără interpretări posibile a revelației aduse de Coran. Ei consideră că reprezentanții lui Dumnezeu, califii, trebuie să fie descendenți pe linie directă din Profet, ca succesori legitimi. Ayatolahii din timpurile străvechi și până la cei din zilele noastre se situează pe această linie de succesiune și au o autoritate absolută peste credincioșii musulmani – aceștia au o putere mai mare decât cea a președinților sau a guvernelor statelor. Credincioșii din Iran, Irak și Azerbaidjan sunt în majoritate de religie șiită.

Există și alte ramuri în Islam, minoritare, dar aș dori să amintesc câte ceva despre sufiți. (Numele lor vine de la „suf”- un strai foarte modest din lână cu care se îmbrăcau, sau de la safaʾ – puritate). Duc o viață foarte modestă, ascetică, caută curățenia sufletească și apropierea continuă de Dumnezeu. Repetă rugăciunile ca o incantație, de aceea sunt „disprețuiți”- ca poeți și artiști. Ei sunt misticii islamului – prea apropiați de creștinism! – și de aceea mai puțin apreciați de musulmanii ortodocși.

Ordinul Mawlawiya – „dervișii rotitori” (Turcia)

In zilele noastre

Sărind peste istoria celor 14 secole ale civilizațiilor și culturilor musulmane – care și-au lăsat amprente bogate pe toate meleagurile – ajung la Franța zilelor noastre: care sunt problemele?

Trebuind să plec de undeva în reflecția mea, voi lua în discuție chiar dificultăți legate de unii „stâlpi” ai islamului.

1.Cum am amintit mai sus, nu numai intrarea, dar și aderarea continuă la religia islamului își are fundamentul în formula simplă de credință: Nu există alt Dumnezeu, decât Allah, iar Mohamed este profetul său”. Această simplitate și dârzenie în a o afirma invită pe orice om la convertire. Dar invitația este activă și chiar ofensivă: începe din curtea școlii, de la grupul de prieteni, pe rețelele sociale…

În religia sunnită, care este majoritară în Franța, fiecare credincios este un apostol, învestit cu aceleași exigențe de a convinge și de a îndrepta pe calea cea bună pe necredincioși. Prozelitismul activ și presiunea exercitată față de cei ce sunt „recalcitranți”, adică refuză să se supună regulilor musulmane, contravine libertății de conștiință a fiecărui cetățean. Dificultatea vine și din faptul că cei mai zeloși musulmani sunt cei din generația tânără, născuți în Franța, dar cu părinți sau bunici de origine musulmană. În timp ce aceștia sunt oameni pașnici, discreți și integrați societății franceze, copiii lor, nepoții lor, încă de pe băncile școlii devin „combatanți”.

Astfel, în timp ce bunicii aduceau islamul în Franța, copiii și nepoții edifică islamul din Franța.

Cum la Sunniți nu există ierarhie – preoți, patriarhi, papi, și nici ayatolahi ca la cei din curentul șiit, statul francez nu are interlocutor. Nimeni nu are autoritate față de acești „ucenici” zeloși decât Allah și Profetul Mohamed. Or, dacă fiecare tânăr musulman care va deschide Coranul sau va citi povești despre faptele primilor credincioși – care au cucerit cu sabia teritorii imense în numele lui Allah – și va vrea să îi urmeze, Djihad-ul, „războiul sfânt”, este declarat.

Cum aminteam mai sus, în subcapitolul despre teologia și mistica musulmană, credința în Allah și îndeplinirea tuturor preceptelor sunt o obligație pentru fiecare om: nu există concesii, totul este legiferat în detaliu, Sharia trebuie respectată, libertatea individuală și colectivă nu intră în discuție!

Islamul a devenit nodul gordian al societății căci, ne dăm seama la o analiză ușoară că legea musulmană nu coincide cu legea Republicii franceze, care acordă prin constituție fiecărui cetățean libertatea de conștiință, libertatea de a alege viața pe care o dorește ca individ – și ca societate – respectând Legile statului.

Imamii din Franța

Nici moscheile, nici imamii nu sunt absolut necesari pentru sunniți: fiecare credincios își ia covorașul, îl orientează spre Mecca și se roagă. În comunitate – mai ales vinerea – sau când se însoară sau la înmormântare – rugăciunea este condusă de imam. El este omul cel mai respectat din comunitate și care cunoaște precepte și rugăciuni, dar nu are o consacrare deosebită și nici nu este necesar să fie format sau instruit pentru această funcție. Nu sunt școli sau facultăți de teologie islamică în Franța căci, fiind în vigoare legea separării dintre Stat și Biserică, statul nu are nici o obligație față de credincioșii niciunei religii: creștine, iudaice sau musulmane. Statul nu plătește preoții și nici nu construiește biserici – sau moschei.

Și aici se situează o problemă importantă: biserici există multe – și cam goale -, dar moscheile lipseau. De câtva timp s-au construit mai mult de 2000. Dar nu cu bani de la statul francez. Dar cu ce bani? Pentru că musulmanii francezi sunt în majoritate săraci – sigur că au participat și ei, în măsura posibilităților -, finanțarea a venit din Arabia Saudită, de la Regele Marocului, din Algeria, din Turcia…Tot aceste state formează imamii pentru Franța sau trimit ca „muncitori detașați” imami turci, marocani, algerieni etc. Aceste state plătesc și salariile imamilor!

Deci comunitățile musulmane din Franța sunt conduse, nu numai financiar dar și spiritual, de către imami străini sau formați în străinătate.

Cum pot acești „înțelepți” străini să educe tinerii cu care sunt în contact să iubească Franța și valorile Republicii?

Parlamentarii care dezbat zilele acestea legea neutralității statului față de credință și manifestările ei, întărind, cum scriam la început, Legea deja existentă din 1905, în mod paradoxal vor trebui să rezolve și această problematică dificilă, la toate nivelurile: finanțarea cultului musulman cu mijloace interne, formarea imamilor în Franța și mai ales susținând „din răsputeri” dialogul și unitatea din sânul conducerii musulmanilor francezi. Căci există o mulțime de federații, dar care sunt constituite pe criteriu etnic: federația marocanilor, federația algerienilor, turcilor etc., Federațiile acestea sunt separate între ele și în rivalitate unele cu altele. Cine va avea autoritatea să le unească într-un Consiliu Național al imamilor, ca forurile de stat să aibă cu cine discuta?

În același timp, a impune comunității sunnite o autoritate religioasă este incompatibil cu credința lor și cu libertatea lor de conștiință!

O altă problemă, mai puțin discutată, dar după mine esențială, este problema limbii: limba arabă nu se învață în școală nici măcar ca limbă străină. Cum vor putea tinerii care ar vrea să devină imami să învețe araba singuri, începând cu vârsta de 18 ani (araba fiind limba oficială în care se recită Coranul)? Și cine o să le predea araba dacă este o limbă așa de „ostracizată” în Franța? Din nou o să se facă apel la profesori veniți din străinătate? Astfel se reintră în cercul vicios!

Rituri islamice și serviciul public

Unul din stâlpii Islamului este rugăciunea la ore fixe. Dacă practicantul religiei musulmane este acasă la el, sau este șomer, poate să îndeplinească cu fidelitate toate riturile. Dar dacă conduce un autobus, sau lucrează într-o echipă de muncitori, sau la un ghișeu al administrației, sau, profesor fiind, are o reuniune cu părinții elevilor, nu are permisiunea să se oprească din activitate. De aici se nasc incompatibilități: vor fi clarificate prin legea care afirmă neutralitatea serviciilor publice.

Cette image a un attribut alt vide ; le nom du fichier est image-2.png

De asemenea, locul pe care musulmanul își pune covorașul să se roage, nu poate să fie oriunde: pe trotuar sau în piața publică. De aici vine necesitatea de a li se acorda spații de rugăciune. Dacă instituțiile mari, ca aeroporturile, spitalele, uzinele, pot să delimiteze un spațiu de rugăciune, este imposibil pentru orice musulman care este angajat într-un serviciu – privat – să i se acorde aceste spații. În serviciul public este complet interzis orice semn sau orice manifestare religioasă.

Libertate, egalitate, fraternitate

Cele trei devize ale Republicii sunt afirmate ca atare în Constituția țării din 1958, dar aceste valori fundamentale erau deja înscrise în Drepturile Omului încă de la Revoluția franceză.

Aceste idealuri morale și cetățenești nu sunt numai „devize” ci se pun în practică în fiecare epocă, cu exigențe dar și cu dificultăți.

Aceste valori, în realitate, se văd diferit de pe cei doi versanți ai societății: al societății franceze în ansamblul ei, în marea majoritate creștină – sau mai bine spus, laică, secularizată – și al minorității musulmane (care numără totuși vreo 4-5 milioane de locuitori). Nu numai raportul față de credința în Dumnezeu este diferit – religia este practicată de o minoritate dintre creștini însă de o majoritate dintre musulmani – dar nici raportul față de libertate, egalitate sau fraternitate nu este „pașnic”.

Libertatea este înțeleasă și trăită diferit. Deviza moștenită de la mișcările sociale din Franța anului 1968 „este interzis de a interzice” a pus o amprentă considerabilă pe multe domenii ale societății franceze: în viața de familie, în viața sexuală și în educație. – În același timp, cunoașterea și aplicarea legilor civice și civile sunt respectate (sau încălcate cu bună știință!) de majoritatea cetățenilor.

Pentru musulmani, pe lângă respectul față de legile civice și civile, o mare importanță o are Sharia, legea musulmană, atât în sufletul credincioșilor cât și în relațiile sociale. Numărul mare de datini sacre orientează toate acțiunile comunitare: educația, căsătoria, familia etc. Această tradiție, care vine din timpuri străvechi, construiește o viață socială sănătoasă, dar, în același timp, prea multele reguli invadează existența și restrâng libertatea persoanelor. Este una din cauzele majore ale conflictului dintre „ideologia” islamistă care progresează astăzi în societate și tradiția de libertate a poporului francez, care și ea vine din istorie.

Sunt multe domenii ale societății unde idealul de egalitate nu funcționează. Sunt diferențe mari între veniturile populației musulmane și cele ale restului populației: francezii de religie musulmană sunt în majoritatea lor mult mai săraci. Șomajul este ridicat, există discriminări la angajare în muncă, școlile la care au acces sunt mai puțin competitive, formația profesională este rară și orientează spre domenii neperformante. Ei locuiesc în apartamente modeste, în cartiere „unde nu se întâmplă nimic”, fără structuri culturale sau de petrecere a timpului liber. Tinerii „se reazemă de ziduri”, bătrânii merg la moschee, mamele bucătăresc sau pleacă „să curețe mizeriile altora”- multe dintre ele fiind femei de servici.

În același timp, pe celălalt versant al „egalității” se află cei care fac munci interesante și performante, pe tot parcursul studiului frecventează școli de elită, locuiesc în apartamente și cartiere bune – cu magazine luxoase -, seara pot ieși la cafenele și restaurante, la teatru și la concerte … Pot pleca în vacanțe să descopere lumea!

Nici sentimentele nu pot fi aceleași: cei din „clasele superioare” sau cei bine instalați sunt înclinați să ignore dificultățile și realitățile din „cartiere” și, de ce nu, să stea la distanță de cei mai nevoiași – sau chiar să-i disprețuiască. Cei din „clasele inferioare” – în majoritate negri și arabi – se simt frustrați, nedreptățiți, neglijați și chiar disprețuiți.

Deși am îngroșat poate caracteristicile de viață ale celor două mari categorii ale populației – există și o clasă mijlocie care nu se recunoaște nici într-un grup nici în celălalt – totuși ne apare clar că idealul de egalitate al societății rămâne un ideal îndepărtat, parcă de neatins. Fostul Președinte Jacques Chirac numea această situație, încă de acum 30 de ani, „fractură” a societății. De atunci, diverși sociologi și politicieni vorbesc despre fracturi multiple ale societății sau chiar de „prăpăstii”.

Rămânând pe terenul republican al libertății și egalității, ne putem întreba, de exemplu, dacă există egalitate în fața justiției între toți cetățenii.

În fața legii, toți cetățenii din Franța sunt egali, totuși cei din clasele modeste pot fi judecați ca delincvenți cu mai multă „rapiditate”, astfel că închisorile sunt pline vârf cu ei (nu aduc în discuție aici criminalii și teroriștii!). În schimb, cei din clasele „superioare” reușesc să tergiverseze o sentință definitivă zeci de ani, și asta chiar pentru „crime” grave – continuându-și viața în mod normal…

Privarea de libertate prin detenție carcerală are mai multe inconveniente: pe de o parte, „imami” improvizați dintre deținuți fac nu numai prozelitism, ci îi și dirijează pe cei credincioși către un islamism radical sau, mult mai rău, către ostilitate și ură contra societății libere. (Tot în închisori, „novicii” care sunt deținuți pentru acte mai puțin grave, prin contactul cu „maeștrii” banditismului, se formează și se transformă în delincvenți gravi).

Unde libertatea și egalitatea sunt rănite, fraternitatea este deficientă, căci cele trei valori republicane se interpătrund: nu se poate libertate fără egalitate, fraternitate fără egalitate, nici egalitate fără fraternitate și libertate.

Revenind la paradigma cu cei doi versanți ai societății, vom constata că și valoarea republicană a fraternității este considerată diferit: noțiunea de fraternitate sună chiar desuet în societatea de azi! Recunoaștem tentațiile de individualism ale epocii noastre, dar ne organizăm viața pentru a fi autonomi, independenți – de ce nu, celibatari și fără copii. Creșele și casele de bătrâni sunt o soluție din ce în ce mai generalizată și un oraș bine administrat este cel care oferă locuri copiilor sau bolnavilor în instituțiile de stat.

In populația franceză de religie musulmană familiile sunt mai largi, pe văr sau vecin îl numesc „frate”, copiii și tinerii se amuză – și se „ciondănesc¨- între ei, casele sunt deschise, se mănâncă în comun.

(Am să vă povestesc discuțiile de la o nuntă mixtă: mirele era francez și mireasa marocană. Părinții mirelui voiau să știe care este numărul nuntașilor care vor fi invitați la masă, iar tatăl miresei spunea că el nu poate să închidă poarta salonului de nuntă niciunei persoane care va voi să vină la petrecere, invitată sau nu!)

Caritate eficientă – caritate anonimă

După cum am văzut, al treilea stâlp al credinței musulmane este pomana, donația, partajul. Acesta se manifestă în ziua de azi printr-o activitate socială puternică în rândul populației din suburbiile locuite de musulmani: familiile sunt mai largi, relația cu vecinii mai extinsă. Pentru că populația care locuiește aceste cartiere de la „periferia” marilor orașe este săracă, asociațiile de binefacere sunt mai prezente. Și elevii provenind din familii modeste, sau a cărei limbă nu este limba franceză, beneficiază adesea de ajutor para-școlar. Asociațiile culturale și cultuale din jurul caselor de rugăciune sunt active. De aici, simțământul de proximitate și spiritul de comunitate este mai viu și legăturile dintre locuitori sunt mai strânse.

Că este statul francez, poporul francez, cel care finanțează marea majoritate a vieții sociale din aceste orașe și comunități se uită deseori: apartamentele cu chirie moderată sunt date de la stat, școlile sunt gratuite, sistemul de sănătate de asemenea. Populația de origine musulmană, pentru că este mai nevoiașă, beneficiază de mai multe alocații și ajutoare sociale decât cei din clasa mijlocie …Toate aceste „drepturi” par automate – faci doar o cerere și primești alocația, căci ești convins că „ți se cuvine”! Chiar asociațiile cultuale sau culturale – chiar acelea care ajută copiii la școală – sunt finanțate în majoritate de la bugetul de stat.

Prin legea separării Bisericii de stat, din 1905, statul nu finanțează construcția de noi biserici sau sinagogi sau moschei. Totuși există „nișe” de conturnare a acestei legi: o asociație poate să-și obțină o sală pentru rugăciune și alte „activități de cult”.

Pentru că toate aceste avantaje sunt „anonime”, rămân în mare măsură necunoscute de marele public care beneficiază de ele. Ceea ce se „vede” este numai poliția care supraveghează cartierele – în măsura în care are acces! O ostilitate crescândă față de reprezentanții statului progresează în toate domeniile: securitate, învățământ, iar la valorile Republicii nu se ajunge ușor!

Comunitarismul

Pe de o parte, multele reguli ale tradiției musulmane, bine înrădăcinate în istorie, dar și în sufletele credincioșilor, și, pe de altă parte, sentimentul de excludere pe care îl percep din partea societății, conduc spre un fenomen periculos, numit comunitarism. Acesta poate avea ca efect separatismul.

Sentimentul de comunitate este benefic în toate timpurile, fie ele bune sau rele. Bucuria și durerea se împărtășesc. (Ecclesia, biserica, este una din formele de viață cele mai esențiale și în creștinism). Dar când spiritul de comunitate este atât de puternic că devine exclusiv, te separă și îți impune reguli contrare tradițiilor poporului în mijlocul căruia trăiești, atunci comunitatea se transformă într-o sectă. Regulile pe care le aplică nu mai sunt constructive, ci separatiste și conduc la închidere și chiar la închistare: la excluderea reciprocă a unora de alții. Separatismul și excluderea merg mână în mână. Și este cu dublu sens: comunitățile musulmane au tendința de a se separa de comunitatea națională, de a se autoexclude, iar poporul francez, în ansamblul lui, îi privește cu neînțelegere și ostilitate pe musulmani (arabi și negri în majoritatea lor).

In sociologia franceză se vorbește mult despre procesul de „ghetorizare” a populației, astfel că „separatismul” societal nu se situează numai în sfera celor care trăiesc în ghetourile din cartierele sărace ci „separatismul” este trăit și în ghetourile bogaților: și aceștia trăiesc între ei, în cartierele bune, cu servicii și salarii bune, copiii lor fac studii de elită, au acces la cultură – atunci când în anumite suburbii este vid absolut și singurele locuri unde populația poate crea legătura socială este strada, piața și moscheea…

Confruntarea dintre cele două modele sociale îmbracă deci multe aspecte: unii musulmani vor să trăiască în religia lor, cu valorile, ideologia și obiceiurile lor, în comunitățile lor. (Aici se poate situa pericolul comunitarismului). Ceilalți, adică majoritatea populației, vor să trăiască după valorile republicane, în respectul inviolabil al distincției între sfera privată și spațiul public și toate achizițiile de libertate pe care istoria le-a obținut (Aici se poate situa deseori pericolul individualismului).

Dar nici de o parte și nici de cealaltă parte a populației din Franța de azi nu se simte interesul intens pentru a câștiga o viziune mai largă a istoriei și a societății – în multiculturalitatea ei.

Laicitatea

În timp ce în lume există 28 de state unde islamul, sau în Israel religia iudaică, sunt religii de stat, francezii sunt foarte atașați de Constituția republicană, care afirmă libertatea de conștiință, indiferent de apartenența religioasă. Între o concepție a lumii și cealaltă ne apare o prăpastie.

Artist fotograf – Ionuț Maga

Musulmanul are o concepție specifică asupra omului și a lumii care îl înconjoară, în care laicitatea nu își are locul. O poate „suporta” ca pe un rău temporar, dar nu poate să o accepte sau să o asimileze. In Islam credința în Allah, „creatorul cerului și al pământului”, „iubitorul de oameni”, este esențială. Adorarea lui Dumnezeu este pentru musulmani fundamentală. Pacea vine de la El, tot binele și binecuvântarea.

Tot modul de gândire este legat de credință. Musulmanii nu pot să separe rațiunea de credință. (Această realitate constitutivă nu i-a deservit în istorie: au creat lumi, au adus civilizației umane nu numai o literatură, o arhitectură și o artă de o mare valoare, dar au renovat matematicile – cu cifrele arabe – au fost printre primii chirurgi ai lumii, au reînviat filozofia greacă și au dat-o lumii…)

Pentru francezi, însă, principiul acesta al laicității, al neutralității statului, este absolut necesar pentru societate în ansamblul ei. Această „crispare” într-o laicitate fermă este justificată de istorie: dominația creștinismului a fost foarte puternică, iar războaiele religioase – între catolici si protestanți – au însângerat țara timp de sute de ani. Gânditorii iluminiști, Revoluția franceză, precum și confruntările violente care au persistat în secolul al 19-lea, au condus la emanciparea de sub dominația Bisericii. De aceea, prin Constituție, poporul francez este și se vrea liber de orice religie, deci și de cea musulmană! Numai așa, fiecare om credincios sau fiecare comunitate religioasă este liberă, în pace, să-și practice credința. – Sau cei ce sunt agnostici, comuniști, sau liber-cugetători, să se simtă „în țara lor” -. Libertatea de conștiință și de a alege calea în viață ține de esența culturii franceze.

Dacă cele două viziuni ale lumii sunt așa de diferite, trebuie totuși evitate crispările care pot duce la „prăpăstii”.

Am luat această expresie din interviul lui Bernard Ravet la radio, pe France-Info (3 martie 2021). Director de colegiu (pensionar), comenta un recent sondaj Ifop despre cum se poziționează francezii față de problema arzătoare a laicității.

El lansa un strigăt de alarmă în plus: suntem în pragul unei „prăpăstii” între generații. Din sondaj reieșea că o majoritate dintre tinerii între 18-35 de ani nu mai sunt tot așa de categorici în favoarea unei laicități cu orice preț. Ei au crescut și au fost educați într-o societate pluralistă, multiculturală, unde fiecare trebuie respectat în diferența lui, fie ea religioasă sau sexuală.

Această concepție deschisă, mai puțin normativă față de cea a generațiilor anterioare, naște întrebarea: laicitatea „à la française” a ieșit din modă la tineri? Sau această deschidere este tocmai soluția: căci un dialog mai amplu și respectul reciproc sunt necesare pentru pacea socială.

Femeia în islam

Acest subiect ar merita un articol în sine căci stârnește multe fantasme, la cei din interiorul comunităților musulmane – care se inspiră din tradiție – și la cei din exterior, pentru care femeia a obținut în lumea modernă un statut egal cu a bărbatului, dar acest drept pare a fi umbrit în comunitatea musulmană.

Eu personal nu am citit hadith-urile musulmane care fixează tradițiile, ci numai Coranul. La o lectură rapidă, nu mi s-a părut că statutul femeii este inferior față de concepția generală care ne vine din cele mai vechi timpuri și care a continuat „ca ceva firesc” în toate epocile.

Mai mult, legislatorul Coranului mi-a părut grijuliu față de femeie: față de averea ei, față de libertatea de a se remărita în caz de divorț, față de protecția ei în caz de văduvie. Nu am citit nici o referință la a o acoperi din cap până la picioare cu văluri negre, ca în zilele noastre. (Aisha, tânăra soție a lui Mohamed, mărturisește în povestirile ei că era cu capul descoperit chiar atunci când se ruga în comunitate).

Profetul a avut în primii 25 de ani de viață numai o soție, pe Khadija, iar în a doua perioadă, când a început luptele, războaiele, a avut multe soții, din toate mediile, de toate vârstele și din toate originile. Multe din soțiile lui erau văduve, unele deja cu mulți copii orfani, așa că Profetul avea o familie mare (totuși tradiția ne relatează că Mohamed nu a avut decât un copil, pe Fatima).

Unii vorbesc mult în tradiție despre „capacitatea lui sexuală” ieșită din comun, dar istoricii ne vorbesc și despre o strategie de cucerire: căsătoriile erau tot atâtea alianțe pentru cucerirea altor populații pentru islam.

Tot de la Profet se pare că vine recomandarea ca musulmanul să-și ia una, două, trei, patru soții, cu condiția de a dispune de mijloace de a le întreține în condiții bune, fiecare la casa ei cu copiii ei, în spirit de egalitate: interzice soțului să dea preferință vreunei femei sau unui copil în special.

Eu personal am interpretat această poligamie nu ca un abuz, căci este și în interesul femeii: credincioșii-soldați plecau la luptă, își dădeau viața pentru islam. (Pentru zelul lor îi aștepta mare recompensă în rai: vinul și fecioarele le vor încălzi sejurul în cer…) 

Soțiile de pe pământ însă rămâneau fără soți, fără ocrotitori, iar copiii rămâneau orfani. Astfel, văduvele – care nu aveau independență în acele timpuri – rămâneau în familiile lor, dar mai des erau luate în căsătorie. Cum mulți bărbați mureau în războaie, am putea calcula că demografia era dezechilibrată).

Nimic nu le interzicea însă musulmanilor să captureze sclave, ca trofeu în război. De asemenea, istoria nu este departe când femeile erau ținute în harem…

Miri afgani

In zilele noastre – și mai ales în societatea europeană – aceste argumente nu țin: acum femeile pot avea independență și autonomie, iar vălul care le înfășoară feminitatea – și tot ce ține de diminuarea libertății ei, sunt privite cu ostilitate.

De aceea, voalul de pe capul femeilor musulmane a devenit un simbol: pentru musulmani este semnul supunerii femeii și afirmarea credinței, iar pentru cetățenii din lumea occidentală, tocmai acest semn de aservire a femeii este intolerabil.

Legat de acest subiect vă fac o mărturisire: la petrecerile și la nunțile musulmane la care am participat am văzut cu totul altă lume! O feerie de culori, de frumusețe și senzualitate. Simțeam că am aterizat în legenda Șeherazadei din „O mie și una de nopți”! Femeile erau îmbrăcate în rochii absolut superbe, își schimbau 2-3 toalete pe seară, (cât despre mine, eu mă simțeam îmbrăcată ca o poștăriță!)

Miresele, fără excepție, își schimbau de șapte ori rochiile de prințesă în seara nunții!

Lamyae mireasă

Nu-mi dau seama dacă, aceleași femei care poartă voalul islamic pe stradă sunt aceleași cu cele „voioase” pe care le-am văzut cu ocazia petrecerilor, -sau societatea unde am fost invitată era mai puțin tradiționalistă?!

Ce este de făcut

Revin la subiectul meu cel grav: ce este de făcut în societatea franceză în care se confruntă două lumi, două ideologii, două feluri de viață cu tradiții și idealuri diferite?

Din păcate, cele două societăți se îndepărtează una de alta: fractura societală se adâncește și se lărgește. O lege contra „separatismului”, oricât de solid va fi exprimată, rămâne un instrument minor pe lângă amploarea problemelor societale actuale. Numai o strategie masivă, un „Plan Marshall” ( planul de reconstrucție pe care SUA l-a destinat țărilor europene după Al Doilea Război Mondial) poate să repună în echilibru societatea franceză.

De asemenea, un dialog mai amplu, cu deschidere și respect reciproc, sunt necesare pentru pacea socială. O cunoaștere și o recunoaștere a valorilor din fiecare „lume”, care co-există în societatea de azi, ar diminua tensiunile și poate ar favoriza armonia.

Cred că și educația intensă, cultura pot contribui la schimbări reale.

Căci rămân întrebări simple, care cer răspunsuri ample: tradiția culturală franceză, care a îmbogățit în mai multe epoci gândirea lumii (Descartes, Molière, J.J. Rousseau), în ce măsură ajunge ea să „lumineze” mentalitatea noii generații?

De asemenea, noi, cei din epoca noastră, ce știm noi despre arabi? Ceea ce se vehiculează peste tot despre ei este Jihad-ul, Daesh-ul, terorismul! Astfel câțiva teroriști nebuni deservesc și „închid gura” unui miliard și jumătate de oameni din lumea largă, care nici nu mai îndrăznesc să ridice capul din cauza oprobiului public! Dar aceste fapte abominabile ale unor indivizi sau ale unor combatanți arierați nu trebuie să arunce un văl de întuneric peste cultura care ne vine de la arabi.

Salam aleycum

Pentru noi, lumea musulmană este construită pe un paradox: pe de o parte Allah este „Cel plin de dragoste” pentru toți oamenii, „Ocrotitorul”, „Împăciuitorul” societății umane – căci mesajul lui Mohamed este universal -. În același timp, expresia cea mai frecventă pe buzele unui musulman în tot timpul zilei este Salam aleycum, „Pacea să fie peste voi” – „mila lui Dumnezeu și binecuvântările lui”.  Acest salut se repetă cu blândețe de zeci de ori într-o zi. Căci noțiunea de PACE este polivalentă: Pacea este Allah El-însuși, este un dar continuu care vine de la El, dar care presupune totdeauna un răspuns, o realizare, o exigență: să faci pacea.

„Războiul sfânt” este și el o realitate: în Coran deseori Allah îndemnă la luptă. Când este vorba de luptă cu sine-însuși pentru stăpânirea de sine și respectarea tuturor preceptelor și legilor cu cea mai mare exigență, „războiul” va fi benefic pentru fiecare credincios și pentru societate. Dar când lupta devine război fratricid, sau război de cucerire „în numele lui Allah”, atunci, ca orice război, este abominabil și cere strategie de apărare.

In Franța, tensiunile între societate – în ansamblul ei – și francezii de religie musulmană nu conduc la un război cu arme: este „un război” legislativ, administrativ și de reintegrare a valorilor republicane în toate păturile sociale. În același timp Libertatea, Egalitatea și Fraternitatea trebuie să nu rămână numai idealuri, ci să rodească într-o societate din ce în ce mai egalitară, mai solidară și mai liberă.

.



Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: