Pârâul meu cel tânăr!

Număr zilele: exact peste o lună, o să-l văd și o să-l aud din nou! Energic și voios, dezinvolt și sigur de el, coboară din munte fără neastâmpăr, clipocește cu „voce tare” chiar lângă ferestrele noastre. Doar terasa, – o pajiște verde sau înzăpezită- o să ne despartă de el. Va fi vecinul nostru pentru trei săptămâni.

Acest mic pârâiaș voinic se numește Dogne. Peste vreo 50 de metri în jos de ferestrele noastre, se întâlnește cu un partener mai puternic, pârâul Dore , și astfel uniți vor pleca în lume; vor lua numele compus de Dordogne.

Dar nici o clipă nu ai putea sa-ți imaginezi că acest râu care traversează orașul nostru, va curge cu curaj prin coline și câmpii pe o distanta de 500 de kilometri, și generos, va primi apele celorlalte pârâiașe pe care le va întâlni în cale, până ce va deveni un fluviu.

Înainte de a se vărsa în Oceanul Atlantic va face din nou o întâlnire decisivă și măreață cu un alt fluviu, La Garonne. In estuarul girondin, apele celor două fluvii se unesc cu apele oceanului.

Cum de sunt eu așa de atașată de acest pârâiaș zgomotos? Pentru că îl cunosc de mult, și a făcut, pentru vreo 10 ani, parte din viața noastră.

La Bourboule

Acum vreo 15 ani, în plină iarnă, Mohamed îmi spune cu nerăbdare: „să plecăm undeva! Pentru 3-4 zile, să nu mai văd Parisul,” – cu tot ce ține de el! „Găsește ceva!”

Iau imediat misiunea în serios și caut. Cum finanțele noastre pentru vacanță erau reduse, caut un loc modest ca preț, dar complet necunoscut, ca astfel să descoperim ceva nou! M-am agățat repede de o propunere de last minute în localitatea La Bourboule, la poalele muntelui Sancy, în departamentul Puy de Dome, în regiunea Auvergne, în Centrul Franței.

In regiunea Auvergne mai fusesem, în rest, nici numele departamentului, nici numele munților, nici numele localității nu-mi spuneau absolut nimic. In ziua de astăzi, această mărturisire ingenuă este chiar jenantă, căci toate aceste locuri pe care eu le ignoram la acea dată, sunt locuri mitice în țara mea de adopție, Franța. Nu știu cu ce sa încep mai întâi : cu orașul, cu Muntele Sancy sau cu Puy de Dome?

Voi porni cu povestirea evenimentelor legate de orașul La Bourboule.

La început am găsit că acest nume, La Bourboule, sună hilar, ca un joc în gura unor copii. Citind ghidurile de prezentare ale orașului am început sa mă umplu de un respect quasi religios: în mitologia celto-galică, Borvo este zeul vindecător, zeul izvoarelor termale. Numele de Borvo apare în toponimul de „La Bourboule”.

Si, nu numai legendele foarte vechi duc faima acestor meleaguri, dar și romanii au construit terme aici, recunoscând puterea vindecătoare a apelor. Apoi, de prin secolul 15-lea, a reînceput activitatea termală, iar în a doua jumătate a secolului al 19-lea, un oraș nou și elegant a fost construit în jurul Termelor Moderne.

Apa, dar și aerul extraordinar de curat, erau o alinare pentru cei ce veneau la cură. Faima acestei regiuni a depășit hotarele regiunii și ale Franței și mulți turiști de seamă din străinătate veneau la tratament. (Chiar Regina României venea aici, dar izvoarele mele de informație rudimentară nu-mi spun care dintre regine, sau exact în ce epocă).

Revin la povestirea mea: luând noi trenul până la Clermont-Ferrand, capitala regiunii Auvergne și mai apoi un tren electric de munte, am ajuns într-o stațiune așa elegantă că nu mi-a venit sa cred ochilor: nu numai Termele erau majestuoase, din piatră blondă, dar și Cazinoul, strălucind în soare, primăria cu portalul susținut de cariatide, hoteluri nenumărate construite în stil de la Belle Epoque, restaurante primitoare…

Rezervasem un apartament în Reședința Englezilor, Les Iles britaniques: sală de sport, spa, dar mai ales vedere spre râu…Căci aproape tot orașul este construit pe malul răului…

Cei de la Oficiul de turism ne-au dat sfaturi pentru descoperirea regiunii, dar pe timp concentrat: două zile! Bineînțeles că ne-am cățărat – cu mașina – pe toți munții pe care-i vedeam în cale.

Deși Masivul Central, un platou muntos care ocupă cam a cincea parte a Franței, are o origine veche de milioane de ani, în Auvergne, vreo 80 de vulcani tineri formează un lanț de munți, și cel mai vestit dintre ei fiind Puy de Dome. El domină toată regiunea. Nu domină prin un aspect măreț ci pentru că e „disponibil”, adică văzut din toate depărtările iar, de pe culmea lui se pot vedea toate depărtările…

Munții din Auvergne nu sunt grandioși și masivi ca Munții Alpi, nu umplu cerurile cu măreția lor, ci le dezvăluie. Tot așa cum aceste pământuri vulcanice crează un peisaj bogat și variat, tot așa și cerul regiunii este bogat și liber. Nici norii nu sunt masivi sau amenințători ci, gata să se mire de soare…Munții cu verdeața lor, pășunile cu bovine fericite și cerul conviețuiesc într-o amabilitate largă.

Deși tot ce descriu mai sus pot să fie considerate „elanuri poetice”, aceste meleaguri formează un Parc natural regional de toată frumusețea: în 2018, UNESCO a erijat lanțul de Puy din Auvergne ca și „Patrimoniul mondial al Umanității”.

Am descoperit și lumea lacurilor vulcanice: pentru că era iarnă, priveliștea era mai sălbatică. Vizitând Lacul Pavin, – un lac de crater născut în urma celeiI mai recente activități vulcanice, acum vreo 7000 de ani- , am trăit un moment amuzant, dar care ar fi putut să fie periculos : totul era înzăpezit, nu era lume împrejur, și, uitându-mă în sus, deasupra capului, văd o plăcuță mică cu inscripția „fiți atenți sa nu vă înecați”. Mă aflam pe lac și nici nu-mi dădeam seama!

Nu pot să nu amintesc de „întâlnirea brutală” pe care am trăit-o cu străfundurile pământului în celebrul parc de distracții, „Vulcania”: chiar dacă „întâlnirea” a fost numai virtuală, – în 5 dimensiuni !!!- trăirile și spaimele au fost puternice, și asta mai ales pentru Giovana, nepoțica mea.

I-am ales printre toate ofertele „parcului de distracții” ceea ce ni s-a părut mai interesant: filme cu cutremure, erupție de vulcani, dinozauri…crezând că-i vom face „plăcere”. Când dinozaurii au început să ne stropească cu apă din gura lor, când lava vulcanilor a început să curgă peste noi și fotoliile pe care eram așezați să zgâlțâie ca la cutremur…a fost de groază! Noroc că eram legați cu centuri, ca la mașinile de curse! Giovana s-a speriat așa tare că țipa și voia să fugă. Dar, cum era legată de scaun și mai ales cum s-ar fi accidentat în toată bălăbăneala aceea, o rețineam cu forța pe scaunul ei…A fost o oroare!

I-am făcut poze în diverse locuri ale centrului Vulcania: am fotografiat-o și alături de un bolovan extraterestru de o valoare inestimabilă, căzut din cer într-o oază din Algeria (secolul XIV).

Acum, după prezentarea așa de entuziastă a regiunii, demnă de o funcționară angajată la Oficiul de turism, am să vă povestesc evenimentele care au urmat:

Hotelul „Splendid”

Scurta călătorie s-a sfârșit dar, reîntorși acasă la Paris, am rămas cu o amintire persistentă a momentelor trăite la Bourboule.

Nu știu ce mi-a trecut prin cap de am consultat un sit de vânzări de locuințe. Prin miracol, cel mai ieftin apartament din Franța se afla la Bourboule! Mă uit mai bine, și sunt cucerită de anunț: pozele arătau o clădire cochetă, o scară, și cam atât. Am telefonat la agenția imobiliară care a prezentat apartamentul, am luat un rendez-vous cu ei și ne-am reîntors la Bourboule!

Apartamentul se afla într-un vechi hotel construit în perioada și în stilul La Belle Epoque. Hotelul fusese vândut cu câteva decenii în urmă la particulari. Apartamentul care era acum de vânzare era format din două camere, fiecare cu baia și colțul de bucătărie proprie: reprezentau două loturi ale fostului hotel.

Holul de la intrare era spațios, încă elegant, pardoseala în mozaic era de origine, o scară largă conducea la etajele superioare, avea și lift (numai bine, căci, cele două garsoniere pe care le găsisem erau la etajul 4)! Culoarele, palierele de la etaje erau însă „obosite”, probabil ne refăcute din timpurile vechi. Camerele care erau de vânzare erau într-o stare cu adevărat jalnică…dar, când am văzut priveliștea care se vedea pe fereastră, spre coline și spre orașul cu vile bine întreținute, am fost cuceriți: ghiceam un parc în apropiere, auzeam un pârâu neastâmpărat…

V

(Este paradoxal faptul că inițial am căutat câteva zile de vacanță la un preț modest și acum eram dispuși să cumpărăm un apartament, ce-i drept, ieftin, dar totuși „cu bani grei”…)

Au urmat etapele cunoscute în asemenea situații, dar deloc ușoare: finanțarea pentru cumpărarea apartamentului, refacerea instalației electrice și a celei sanitare, zugrăveli, tapet pe pereți, mobilă adecvată…Toate le-am făcut însă în timp, an de an, vacanță după vacanță…și cele două mici apartamente au căpătat un aspect cosy.

Primul lucru pe care l-am cumpărat și instalat a fost un pian digital. Vă mărturisesc că de fiecare dată când eram la Bourboule, studiam cu mult sârg la pian – și la vioară! Aerul proaspăt, apa, nu știu ce îmi clarifica mintea, așa că totul îmi părea simplu și pasionant! (Am sa povestesc mai încolo și despre festivalurile și stagiile de muzică din regiune, la care am participat activ).

Voi încheia capitolul cu rezidența noastră în Munții Auvergne: deja de cinci ani am vândut totul, așa că nu mai rămân decât amintirile și câteva imagini pe computer!!!

Mont-Dore

Când auzeam vorbindu-se de Mont-Dore făceam o confuzie crezând că este vorba de Mont d’Or, căci amândouă numele au aceeași sonoritate. Ori, Le Mont d’Or, tradus în românește, înseamnă Muntele de Aur. Pornind de la această eroare, care a persistat câtva timp în capul meu, am numit acest capitol de pe situl meu: Muntele de Aur.

Departe însă de mine de a mă blama pentru această confuzie auditivă, căci, ce poate fi mai prețioas ca apa? Oare apa, nu este aurul nostru cel mai de preț, „apa noastră cea de toate zilele”? O regiune bogată în ape și în plus, de o calitate excepțională, vindecătoare chiar, este o comoară neprețuită…

Mont-Dore înseamnă de fapt Muntele Dorei, muntele de unde izvorăște pârâiașul de care scriam la începutul capitolului. (Nu știu dacă Muntele Dore a dat numele râulețului sau râulețul, ajungând un fluviu așa important, a dat numele muntelui de unde izvorăște!)

La 10 minute cu mașina plecând de la Bourboule, pe serpentine dulci între copaci, ajungi în acest oraș de munte, Mont-Dore. Cele două orășele din regiune sunt parcă „înfrățite”, deși rămân foarte diferite unul de altul. Mont-Dore este format mai ales din vile, multe case de vacanță, ceva hoteluri, – mai puțin majestuoase ca cele de la Bourboule. Acest orășel este cunoscut ca stațiune termală, însă, aflându-se la poalele celui mai înalt munte vulcanic din Franța, Muntele Sancy (1885m), este și stațiune de schi renumită. Acest lucru îi dă o prioritate turistică incontestabilă: are, în zilele noastre, de două ori mai mulți turiști ca La Bourboule.

Timpuri trecute, timpuri actuale

La Belle Epoque s-a terminat demult…Timpul de glorie al orașului Bourboule a trecut…În zilele noastre, sănătatea este încredințată medicilor și laboratoarelor…Chiar dacă ești bolnav de tuberculoză, ești „îndopat cu medicamente” și trimis la lucru! (Nu exagerez spunând aceasta, căci am avut prieteni cu probleme grave de sănătate, care erau trimiși ca niște miei răniți în „jungla vieții” cotidiene…) Stațiunile cu ape curate și tămăduitoare, cu liniște multă, interesează mai mult persoanele în vârstă, dar nu mai sunt la modă.Vacanțierii preferă litoralurile mărilor în timpul verii și stațiunile de ski, în timpul iernii.

Orașul La Bourboule, începând cu anii’50 încetează de a mai fi un oraș al protipendadei franceze și europene și „se reconvertește”, oferind calitățile curative ale apelor cu precădere copiilor, celor suferind de boli respiratorii sau ale pielii: devine, pentru mult timp, cel mai mare centru pediatric din Europa. Si în ziua de astăzi, atrage o clientelă familială: părinți, copii, bunici – zburdă peste tot… Se găsesc în oraș toate structurile turistice pentru familiile care ar dori să petreacă vacanțe liniștite și benefice. Orașul are și un parc splendid, cu jocuri extraordinare pentru copii, în plină natură: parcul Fenestre începe din centrul orașului și se întinde pe malul pârâiașului Dogne până în munți…

Urbanismul de calitate, moștenit de la generațiile trecute, este prezent peste tot și astfel, La Bourboule a rămas un oraș foarte plăcut. Dar populația, – cei ce își petrec vacanțele aici – s-a „democratizat”: nu mai este aceeași ca în timpurile de glorie. Astfel, toate aceste structuri urbane de calitate și costul patrimoniului imobiliar sau turistic al orașului nu este prea scump . (Așa se face, că noi, atrași de frumusețea orașului am cumpărat o reședință secundară la Bourboule.)

Înainte de a vă mărturisi de ce am plecat de acolo, și de ce ne vom reîntoarce peste o lună, o să vă scriu despre,

Intălnirile muzicale de la Mont-Dore

Toată vara, luna iulie și august, are loc aici un Festival de muzică clasică. Sunt concerte în fiecare seară, cu intrare liberă sau cu plată. Atât sălile primăriilor sunt „rechiziționate” pentru concerte cât și bisericile, cazinourile…

Am avut bucuria să ascult în biserica de la Mont-Dore, în mai multe rânduri, excelenta Orchestră de cameră d’Auvergne. (Acum exact un an de zile, pe 14 ianuarie 2019, această orchestră a decroșat prestigiosul titlu de orchestră de rang național).

Cu ocazia concertelor îl întâlneam și pe Sorin Voicu care era violonist în această orchestră. (Sorin a fost elev la Liceul Dinu Lipatti din București, pe vremea mea și păstrasem cu el o legătură familială).

Continuând cu prezentarea „Întâlnirilor Musicale de la Mont-Dore”, voi aminti și de nenumăratele stagii vocale sau instrumentale care aveau loc aici: timp de câte 10 zile, studenți de toate vârstele (de la 8-9 ani, până la…) erau îndrumați de câte un Maestru-pedagog emerit.

Pentru mine, nu numai calitatea muzicală a „Întâlnirilor muzicale” era interesantă, dar și proximitatea cu ele, accesul rapid: de exemplu, pentru Concertele din orașul vecin, Mont-Dore, plecam de acasă la ora 8.45 pentru concertul de 9 seara! La concertele de la Cazinou sau de la palatul primăriei de la Bourboule, dădeam doar colțul străzii.

În frumosul palat al primăriei am avut plăcerea să aud concertul Cvartetului Accordo: Jerome, logodnicul Mariei cânta la violă, iar liderul cvartetului era un violonist român, Liviu Badiu. În fața unui public foarte select – fuseseră invitați mulți primari și consilieri municipali din zonă – muzicienii au interpretat Anotimpurile de Vivaldi într-o versiune lăutărească. Nu vă pot povesti virtuozitatea excepțională a grupului! Nu m-a mirat acest nou stil de „muzică mixtă” căci cele două stiluri, Vivaldi și lăutarii, au în comun tocmai această virtuozitate excepțională a viorii.

(Mă obișnuisem cu „adaptările” de acest tip…Până și în concert la Philharmonie de Paris, putem asculta muzica lui Beethoven în electro, sau reggae!!! La examenul de Bacalaureat în muzică, Florence, o elevă de a mea, nu a putut recunoaște Simfonia a 5-cea de Beethoven transformată într-un tangou pasionant…)

Cu Cazinoul eram vecini, vecini, numai la cățiva metri de Hotelul Splendid, unde locuiam.

Pe vremuri, a fost fără îndoială construit așa monumental căci avea publicul elitelor europene de care povestisem mai înainte. Probabil că mai sunt și în zilele noastre ceva clienți care își joacă banii la Cazinou, dar aici sunt găzduite și alte evenimente culturale, care se adresează publicului larg. Momentul cel mai instructiv pentru mine a fost participarea la un stagiu de pian, timp de zece zile, cu un profesor din Novosibirsk, (în cadrul Întâlnirilor Muzicale de la Mont-Dore). Cursurile cu profesorul, studiu individual și Concertele aveau loc la Cazinou.

De ce am parăsit aceste plaiuri, așa pline de amintiri frumoase?

Fără îndoială motivul cel mai firesc și „bazic” a fost financiar: nu aveam posibilitatea de a ține două locuințe. Costul întreținerii era ridicat, iar noi nu mergeam acolo decât în vacanță. (Distanța între Paris și La Bourboule era destul de mare, făceam 7 ore cu mașina, deci nu puteam pleca numai pentru câteva zile). Dacă am fi închiriat apartamentul, cum făceau majoritatea celor care aveau locuințe secundare, poate ne-am fi echilibrat cu finanțele, dar noi nu doream ca altcineva să intre în intimitatea casei noastre…

La aceste motive firești, de gestiune elementară, s-a adăugat și un motiv psihologic: Mohamed a început sa se plictisească. Cum vă mărturiseam, eu studiam la pian și la vioară cu multă plăcere, mergeam la concerte (el mă acompania rareori). Ieșeam și să ne plimbăm, regiunea era frumoasă, cascade, lacuri, coline, etc,…dar, cum le făcusem turul de mai multe ori…

Mohamed dorea să schimbăm atmosfera, să mai vizităm și altceva, să nu fim obligați sa mergem în fiecare vacanță la Bourboule!

I-am dat dreptate în toate.

M-a întrebat de mai multe ori dacă nu regret, sau dacă nu mi-e dor…Totdeauna îi răspundeam negativ: ce a fost, a fost!

Dar acum, cui îi e dor de La Bourboule? Lui Mohamed!

Pe-un picior de plai…

Am scris cu entuziasm despre această regiune din centrul Franței, care a rămas dragă amintirilor mele, dar sunt conștientă că, din fericire, există în lume milioane de pârâiașe, ape vindecătoare, coline dulci și codrii profunzi…

Și România este binecuvântată de Dumnezeu cu asemenea bogății.

Însă noi când ajungem acolo, călători grăbiți veniți în România pentru două-trei săptămâni, rareori avem acces la aceste „guri de rai”…Aeroporturile, gările, șoselele aglomerate, orașele „înfierbântate”, programul de vacanță dens – toate acestea inundă spațiul și timpul nostru românesc.

Astfel, osteniți de cursa noastră în timpul vacanțelor din România și, fără să ajungem la plaiurile pline de pace și frumusețe cu care sunt binecuvântați românii de acasă, ne vom liniștii cu pârâiașul nostru care ne curge zglobiu la fereastra de la Bourboule, în țara vulcanilor tineri din Auvergne…

Azi și ieri