10 kilometri

Cette image a un attribut alt vide ; le nom du fichier est img_2742.jpg

La început de vară anul trecut, imediat ce s-au ridicat măsurile restrictive legate de pandemie, mi-am cumpărat un copăcel. Vibrațiile lui sunt sensibile la soare: când clipocește vesel din frunze știu că cerul este senin, iar când se interiorizează într-o culoare brumărie, știu că cerul este acoperit. Căci din interiorul apartamentului, cum este de altfel firesc, nu văd cerul, doar când ies pe balcon pot vedea un petec destul de convenabil care se strecoară printre clădiri.

Din această mică introducere veți înțelege că, ceea ce căutăm noi acum, cei închiși din nou prin casele și cartierele noastre, sunt peisajele cerești, arborii și florile, ființe umane prietenoase și beneficiile unei istorii generoase.

Cum este ușor de constatat, în aceste scrieri mi-am propus să-mi împărtășesc și să vă împărtășesc viziunea luminoasă și pozitivă a acestor timpuri. Căci, ca „persoane fragile” ne sunt interzise deplasările pe o rază de mai mult de 10 kilometri de la locuința noastră iar, ca niște copii cuminți, la 7 seara trebuie să fim la casele noastre. Nu ne-a fost permisă decât o excepție: vaccinarea! (Pentru dozele de vaccin ale lui Mohamed am făcut 100 de kilometri, iar pentru vaccinarea mea, 120 de kilometri și asta, prin cartierele triste de la periferia Parisului…)

Cette image a un attribut alt vide ; le nom du fichier est img_3024-1.jpg

In schimb, cei 10 kilometri legali sunt extraordinar de benefici.

In primul rând, ne este permisă deplasare pe o distanță de 10 ori mai mare decât cea din anul trecut pe vremea asta! Atunci aveam dreptul să mergem până la colțul străzii și înapoi, numai 1 kilometru…

In plus, de data asta parcurile sunt deschise și, cum pe o rază de 10 kilometri găsim în cartier nenumărate parcuri și o pădure, fiind primăvară, am putut să fim martori la renașterea naturii…

Pădurea

Cum ieșim din rezidență, peisajele cerești desenate de clădiri – blocuri, vile și instituții- dansează în fața ochilor mei. Mohamed conduce mașina așa că el nu este exaltat, ci vigilent! Când intrăm pe marele bulevard cu circulație intensă -tramvaie, camioane, pietoni- și cu multe șantiere, uit și eu cerul! Vigilența ne ia mințile la amândoi. Avem șansa însă că tot acest parcurs este numai de 2 kilometri, până ajungem la pădure.

Pădurea Clamart am descoperit-o tot cu ocazia pandemiei, spre sfârșitul restricțiilor din primăvara trecută când parcurile erau încă cu lacăte la poartă! Atunci, urmând un raționament foarte simplu, mi-am zis: o pădure nu poate fi închisă! Și nici polițiștii nu cred că se „plimbă” pe-acolo ca să vâneze persoane nedisciplinate! Și astfel am re-descoperit această pădure cu priviri noi: la sfârșit de mai, totul era învelit într-un verde proaspăt și biruitor…

De fapt fusesem deja acolo acum șase ani, când ne-am mutat în cartier. Ideea de a merge în pădure, la sfârșit de toamnă și pe timp urât, s-a dovedit nefastă! Deși era miezul zilei, spațiul era sumbru și închis: copacii abandonați de orice podoabă băteau plictisiți din crengi. Nu știu dacă ploua cu negură dar băncile erau ude: nu ne puteam măcar odihni, sau să ne gândim la ceva…Am avansat foarte puțin în pădure și apoi am fugit. Nu ne-am mai întors decât în primăvara trecută -așa cum povesteam mai sus-.

De atunci, a devenit pădurea noastră preferată! Să ai o pădure lângă casă este un mare privilegiu al sorții!

In plus, acum trăim cu ea: suntem înțelegători că pe timp de toamnă mergem pe frunze uscate, pe timp de iarnă ținem companie copacilor modești și dezgoliți și ne întâlnim cu personaje sinistre:

Dragonul din pădurea noastră

Primăvara încep bucuriile, iar vara căutăm umbra…De „peisaje cerești” nu prea avem parte căci suntem la concurență cu crengile copacilor, dar păsările și floricele curajoase ne miră pașii.

In timpul săptămânii pădurea este foarte liniștită, cu puțină lume…De fapt și când mergem în weekend tot liniștită este: pe timp bun, ciorchini de oameni presară peluzele, copiii jucăuși și alergătorii de duminică ne induc și nouă din energia lor, iar noi ne învârtim pe traseul nostru obișnuit. Sunt și multe povârnișuri abrupte așa că eu sunt extrem de prudentă: cum văd o pantă sau o ușoară colină le evit, astfel că perimetrul nostru rămâne limitat, adică întotdeauna același! Mă opresc de fiecare dată să fac ceva exerciții – cele care sunt pe măsura mea:

De fapt, pădurea este foarte mare: chiar dacă capătă nume diferite – după numele orașelor pe care le „parcurge” – pe hartă vedem o pată verde foarte întinsă între orașe. În plină Regiune Pariziană! Mă întreb: de ce o asemenea suprafață nu a fost transformată într-un parc, asemănător cu Central Parc din New-York sau Parcul Herăstrău din București? Nici lacuri (doar ceva bălți), nici esențe de arbori nobile, nici ronduri de flori…doar ceva poteci pentru plimbăreți și aparate pentru sportivii de duminică…

Mi-aș da un răspuns: poate aceste păduri au un rol în apărarea Regiunii Pariziene! Ascund obiective strategice! Când traversăm cu mașina pe drumul între păduri, vedem din când în când zone îngrădite cu ziduri înalte… Nu am studiat problema și nici n-am auzit nimic în acest sens: oricum, aceste obiective de strategie militară rămân secrete pentru oamenii de rând. (Însă părerea lui Mohamed este că „îmi fac filme” singură!)

Claire

Când vorbesc despre ea în intimitatea familiei noastre o numesc „ma violoniste” (violonista mea). Este un fel de elevă perpetuă: de 15 ani de când ne cunoaștem numai pandemia ne-a separat!

Am fost alături de ea în toate funcțiile pe care le-a ocupat în Ministerul Învățământului: sub-șefă la biroul legislativ-juridic, sub-șefă a biroului învățământului medical, sub-șefă în serviciul muzeelor, al conservatorilor de biblioteci iar acum începe un nou job care se ocupă de profesorii din colegii și licee. Claire nu mai vrea să fie șefă de birou! Când am cunoscut-o, avea un post dificil: funcție de conducere într-un serviciu care gestiona 70.000 de agenți teritoriali din învățământ!

Este de înțeles faptul că, fiind așa de „hăituită” cu munca, nu reușea să vină mai mult de o dată pe lună la orele de vioară și asta începând cu 9 seara, la sfârșit de săptămână. Dar faptul că nu putea să rețină nici o notă -nici pe partitură nici pe vioară- m-a contrariat la început!

Dacă îi puneam vreo întrebare despre munca la Minister, imediat se înflăcăra și-mi explica cu claritate o mulțime de lucruri. În fața notelor devenea complet pierdută… Culmea este că iubea vioara: făcea parte din viața ei. Când îi cântam câte ceva ușor -nu Concertul de Prokofiev!!!- Claire era emoționată! După câtva timp am înțeles faptul că inteligența ei fiindu-i captată de muncă, când ajungea la lecția de vioară rămânea doar cu emoția și cu bucuria de a produce niște sunete…

Tristețea și îngrijorarea au început să crească însă într-un domeniu vital: fiind așa de ocupată și neputându-se opri din goană, nu putea rămâne însărcinată…și anii treceau. Eram alături de ea și de soțul ei, cu încurajări și emoții…Dumnezeu din cer și medicina actuală le-a dăruit doi băieți isteți, pe Thomas și Guilhem, care bucură deja de mulți ani zilele părinților.

In Valea Lupilor

V-am povestit despre Claire și familia ei pentru că duminică ne-am regăsit cu bucurie și afecțiune – după mai mult de un an de când nu ne mai văzusem. Ne-am dat întâlnire în aer liber, în parcul Arboretum din „Valea Lupilor”. Este locul nostru preferat de întâlnire cu familia și cu prietenii: aer liber, măști -spațiul public obligă- și arbori minunați.

”Copiii științei”, Thomas și Guilhem, se cațără cu ușurință în copaci, sub privirea plină de dulceață a lui Mohamed

Am povestit pe larg despre acest parc în articolul postat pe blog „Personajele mele”. (Este întâiul „laborator” silvic din lume -secolul XVI-). M-am oprit atunci îndelung cu povestirea la „Cedrul albastru-salcie din Munții Atlas” – un arbore unic în lume.

Acum Arboretum este un parc elegant, liber, cu lume liniștită și unde arborii domnesc cu grație:

Și nu numai arborii sunt grațioși și liberi. În plimbarea de ieri prin parc ne-a apărut în fața ochilor o zână neagră.

Colbert și parcul Sceaux

Nu îl iubesc pe Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) dar îl prețuiesc: a fost Ministru principal de Stat și Ministru de finanțe la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Îi recunosc calitățile excepționale în istoria statului francez: a echilibrat balanța financiară a regatului, a dezvoltat economia internă „furând” tot ce era mai bun în tehnologia acelor timpuri printr-o colaborare „ofensivă” internațională. Nu am loc să dezvolt aici toate afirmațiile pe care le fac cu dezinvoltură despre activitatea eminentă a acestui personaj istoric, dar vă pot afirma că gloria Franței sub domnia lui Ludovic al XIV -și a urmașilor lui- i se datorează în mare măsură!

Nu „îl iubesc” pentru că la initiativa lui de Ministru de stat s-a redactat și apoi s-a votat „Codul negrier” în care se fixează statutul sclavilor ca obiecte, ca bunuri de vânzare și drepturile de viață si de moarte a stăpânilor față de ei.

Aceste gânduri îmi umbresc plăcerea imensă pe care ar trebui să o împărtășesc cu toți plimbăreții din parcul Sceaux. Căci acest parc a fost desenat pe domeniul lui Colbert și a fost creat la inițiativa lui.

(Rareori suntem conștienți că orice parc își „datorează existența” unei decizii politice. Iau ca exemplu Parisul: în proiectul lui de urbanism pentru Paris, Napoleon III (1808-1873) a acordat un loc privilegiat spațiilor verzi și asta nu pentru plăcerea lui -deși era un pasionat peisagist- dar pentru ca poporul Parisului să aibă locuri de odihnă și de relaxare. Au fost create – și cu rol de oxigen al orașului – ghirlandele de parcuri:„le Jardin des Tuileries”, ”Le Parc Montsouris”, „Le Parc des Buttes-chaumont” și „le Bois de Vincennes” sau „Bois de Boulogne”.

Colbert a creat Parcul Sceaux pe domeniul care îi aparținea, nu pentru bucuria poporului ci din rivalitate! Iată povestea parcurilor:

Nicolas Fouquet (1615-1680), predecesorul lui Colbert ca Ministru de finanțe al lui Ludovic al XIV-lea, și-a construit un castel, „Château de Vaux-le-Vicomte”, înconjurat de un parc splendid. Grădinarul de geniu, André Le Nôtre, a desenat un peisaj unic și grandios.

Regele, gelos pe ministrul său, îl bagă în închisoare -motiv de delapidare a visteriei regatului- dar îi „împrumută” toată pleiada de artiști care au construit palatul și parcul Vaux-le-Vicomte. În același stil opulent -dar mult mai grandios-, Ludovic al XIV construiește Palatul Versailles. Frumosul parc care-l înconjoară este tot creația peisagistului André Le Nôtre.

Astfel ajungem cu istoria la Parcul de Sceaux, acolo unde ne plimbăm cu convingere deseori, căci este bogat, variat, imens…(și la 5 km depărtare de casă). Este desenat de același peisagist celebru, André Le Nôtre, pe proprietatea noului Ministru de finanțe a lui Ludovic al XIV-lea, Jean-Baptiste Colbert.

(Mă gândesc câteodată la el: oare în „cealaltă lume” pe unde sălășluiește, vede oare ce bucurie ne aduce parcul pe care ni l-a lăsat moștenire?)

In fața castelului se deschide o esplanadă cu desene vegetale.

Parcul este foarte variat, cu nenumărate alei umbroase sau altele care se deschid spre desene de apă cu fântâni arteziene.

În zilele acestea de aprilie cireșii au înflorit în „Boschetul din Nord” al parcului. Este momentul în care japonezii din Regiunea Pariziană vin în „pelerinaj” să-i viziteze…

Nenumărate peisaje și personaje îți atrag ochii si sufletul: este un parc în care nu te plictisești niciodată vara-iarna-toamna sau primăvara. Spre deosebire de parcul de la Vaux-le-Vicomte, de care am amintit la început și de parcul de la Versailles, aici totul este deschis publicului larg, gratuit și generos. Rămâne un parc odihnitor, cu oameni liniștiți – un parc de cartier. Turiștii sunt orientați spre locuri mai ilustre…

Parcele minunate

Scriu cu mult entuziasm despre frumusețea, majestatea și varietatea Parcului de la Sceaux, dar plimbările mele sunt mai mult purtate de ochi și de suflet. Cum mă simt foarte limitată la mers, aleg câte o mică parceluță de parc și mă tot învârtesc prin ea, bucurându-mă de tot ce văd și ce simt, luând parte cu modestie la bulversanta dramă a naturii, cu personaje puternice…

sau, împrumutând câte ceva din seva celor mai gingașe floricele:

Vedeți gărgărița? Am fotografiat-o pe toate pârțile dar nu se intimida: își vedea de bucuria ei…

ETJ 5 electric violins

Cum ceea ce scriu ia deseori alura unui jurnal, voi continua povestindu-vă câte s-au mai întâmplat zilele acestea, tot pe raza celor 10 km – rămânând astfel fidelă subiectului!

Întrebare: ce legătură poate fi între o gărgăriță, cireșii înfloriți și dragonul din pădurea noastră, cu ETJ 5 string electric violins?

Acum doua zile suntem invitați din nou la o plimbare prin grădina Arboretum, în calitate de ghizi iubitori ai parcului, de către Maria Zaharia, nepoata mea (alto) și de Eric, unul din genialii ei prieteni.

Eric Thomas Jacquin este un muzician polonez din Cracovia, cu studii de arhitectură la Bauhaus-Universität din Weimar. Locuiește acum în sudul Franței. Cântă la nenumărate instrumente dar, pentru ce îl calific de „genial” este faptul că este creatorul (artizanat și design) unor noi instrumente cu 5 corzi: violoncelul, vioara, chitara electrică și alte bogate sonorități se împletesc într-o paletă timbrală variată.

Cele două frumoase viori din fotografie sunt ultimele creații ale lui Eric.

Formează cu Maria un cuplu muzical fecund: Eric face instrumente minunate (vândute prin lumea largă) iar Maria i le interpretează minunat! Știu că de obicei verbul „a interpreta” se folosește mai ales în sensul de a interpreta o creație muzicală, sau o partitură, dar în cazul de față, Maria dă viață instrumentului! (Putem asculta pe YouTube posibilitățile instrumentului și interpretarea generoasă a Mariei).

După această „publicitate” plină de iubire pe care i-o fac lui Eric și Mariei, nu v-aș mira spunând că întâlnirea duminică cu ei în parc a fost plină de vrajă – arborii cu istoria și frumusețea lor – și de bucurie.

Covid 19

De la începutul pandemiei am afirmat cu toată convingerea: nu vreau la spital! Nici dacă îmi curge nasul, nici dacă tușesc, febră etc. Nu vreau sa ajung la Urgențe. Căci, daca le-aș spune că mă sufoc, că îmi fluiera respirația și alte simptome -pe care le am deseori de vreo doi ani încoace- mă vor pune pe aparate și voi muri de disperare!

Și totuși, ieri am ajuns la spital, la Urgențe, cu o repeziciune care-mi depășește imaginația…Vă povestesc acestea pentru că Spitalul Saint Joseph din Paris se găsește tot pe o rază de 10 kilometri – deci intră și acest episod în subiectul meu.

Noaptea am simțit o durere destul de puternică înspre dreapta axei pieptului, durere care m-a trezit brusc. Pe traiectoria unui cuțit care pătrunde până în spate, dar nu cu vehemență ci constant.

Mi-am făcut un examen de conștiință rapid: nu făcusem nici gimnastică ca să-mi obosesc vreun mușchi, nici nu căzusem ca să-mi fi zdrelit vreo coastă, ci numai plimbări liniștite în parcurile pe raza celor 10 km din jurul casei…Ca să nu-l mai încarc pe Mohamed cu durerile mele, le-am ținut secrete dar, ducându-mă la 9 dimineața la o ședință de gimnastică medicală m-am plâns kineziterapeutei. Ea m-a sfătuit cu insistență să telefonez la 15 căci un rendez-vous pentru o consultație cu un doctor cardiolog sau cu medicul de familie mă va întârzia… Ea m-a asigurat că este vorba numai de o consultație prin telefon sau prin video și că acești medici sunt disponibili la orice oră din zi si din noapte.

Venind acasă telefonez cu timiditate la 15, îi spun doctoriței de pe linie durerea mea și, la numai un sfert de oră patru flăcăi de pompieri mi-au bătut în ușă, interzicându-mi să mă mai mișc… Am obținut de la ei o concesie: să nu mă ia pe sus cu targa, căci eu sunt sigură pe inima mea și pe picioare. Cred că au fost puțin dezamăgiți dar m-au condus la Urgențe cu repeziciune.

Ajunsă acolo, prima întrebare : Covid? Eu răspund cu siguranță: Nu.

Domnișoara asistentă mă întreabă cu autoritate: de unde știți că nu este Covid? Când ați făcut ultimul test? Am răspuns cu naivitate că nu am făcut nici-un test (eu am preferat să mă plimb prin parcuri sau să citesc cărți acasă, sau să cânt – evitând „contactele”)! Ei, cu dârzenia bunilor profesioniști m-au izolat, m-au interogat, m-au testat…

Pentru consultație a fost trimis un doctor intern – un tânăr marocan, îmbrăcat cu toată costumația obișnuită în asemenea cazuri. M-a examinat cu o conștiinciozitate exemplară: constatam cu plăcere că aplică pe mine tot „ritualul” unei consultații clinice-model. I-am pus și eu diagnosticul: va fi un doctor bun. Era 100/100 cu mine. Tot „interogatoriu” pe care mi l-a făcut l-am regăsit, cu o fidelitate absolută, în foaia de ieșire din spital.

Mi-au făcut cu un dinamism firesc pentru o secție de urgență analizele și examenele necesare: totul a ieșit OK. Chiar dacă nu știau de unde vin durerile mele și chiar dacă o să rămân cu sufocările mele cotidiene, toate analizele și rezultatele examenelor au fost bune…

În foaia de observație au făcut chiar o remarcă care mi-a făcut plăcere: m-au pus în categoria de „persoană tânără” (pacienții obișnuiți sunt de 80-100 de ani!) De asemenea, a fost o experiență încurajatoare: în caz de situație gravă, sper să putem conta pe aceeași generozitate a cadrelor medicale din spitale.

Cu toate aceste remarci pozitive, împodobite pe alocuri cu umor, mă întreb: eu eram aceea pe patul de la spital? Oare nu a fost numai un coșmar?

Exclamație finală: câte bune și rele se pot trăi în limitele celor 10 kilometri!

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: