De cum s-au ridicat o parte din măsurile restrictive legate de pandemie anul trecut (început de iunie 2020), mi-am cumpărat un copăcel. Vibrațiile lui sunt sensibile la soare: când clipocește vesel din frunze, știu că cerul este senin iar când se interiorizează într-o culoare brumărie, știu că cerul este acoperit. Căci din apartament, cum este de altfel normal, nu văd cerul, dar când ies pe balcon pot vedea un petec destul de convenabil care se strecoară printre clădiri.

Din această mică introducere veți înțelege că, ceea ce căutăm noi cei închiși din nou prin casele și cartierele noastre, sunt peisajele cerești, arborii și florile, ființe umane prietenoase și beneficiile unei istorii generoase…

Cum este ușor de constatat, mi-am propus să-mi împărtășesc și să vă împărtășesc viziunea luminoasă și pozitivă a acestor timpuri. Ca „persoane fragile”, ne sunt interzise deplasările la mai mult de 10 kilometri iar ca niște copii cuminți, la 7 seara suntem la casele noastre. Nu ne-a fost permisă decât o excepție: vaccinarea! (Pentru dozele lui Mohamed am făcut 100 de kilometri, iar pentru vaccinarea mea, 120 de kilometri și asta, prin cartierele triste de la periferia Parisului…)

In schimb, cei 10 kilometri legali pot fi extraordinar de benefici!

In primul rând, ne este permisă deplasare pe o distanță de 10 ori mai mare decât cea din anul trecut pe vremea asta – când aveam dreptul să mergem până la colțul străzii și înapoi, numai 1 kilometru…In plus, parcurile sunt deschise! Astfel acum, pe o rază de 10 kilometri, găsim în cartierele noastre nenumărate parcuri și o pădure. Fiind primăvară, am putut să înviem odată cu natura…

Pădurea

Cum ieșim din rezidență, peisajele cerești desenate de clădiri – blocuri, vile și instituții- danseaza în fața ochilor mei. Mohamed conduce mașina așa că nu este exaltat, ci vigilent! Când intrăm pe marele bulevard cu circulație intensă -tranvaie, camioane, pietoni- și cu multe șantiere, uit cerul cu totul! Vigilența ne ia mințile la amândoi! Avem șansa însă, că tot acest parcurs este numai de 2 kilometri și ajungem deja la pădure…

Pădurea Clamart am descoperit-o tot cu ocazia pandemiei, spre sfârșitul restricțiilor din primăvara trecută: parcurile erau încă cu lacăte la poartă dar, urmând un raționament foarte simplu, mi-am zis: o pădure nu poate fi închisă! Și nici polițiști nu cred că se „plimbă” pe-acolo ca să vâneze persoane nedisciplinate!

Deci am re-descoperit această pădure cu priviri noi: la sfârșit de mai, totul era invelit într-un verde proaspăt și biruitor…

De fapt descoperisem pădurea acum șase ani, când ne-am mutat în cartier. Ideea de a ne plimba la sfârșit de toamnă pe timp urât, a fost nefastă! Deși era miezul zilei, spațiul era sumbru și închis: copaci abandonați de orice podoabă băteau plictisiți din crengi. Nu știu dacă ploua cu negură dar băncile erau ude: nu ne puteam măcar odihni, să ne gândim la ceva…Am avansat foarte puțin și apoi am fugit. Nu ne-am mai întors în acolo decât -cum spuneam- în primăvara trecută.

De atunci, a devenit pădurea noastră preferată! Chiar dacă nu este o pădure de brazi semeți sau de salcâmi, tei, sau alte esențe nobile, totuși, să ai o pădure lângă casă, este un mare privilegiu al sorții!

In plus, acum trăim cu ea: suntem înțelegători că pe timp de toamnă mergem pe frunze uscate, pe timp de iarnă ținem companie copacilor modești și dezgoliți, sau ne întâlnim cu personaje sinistre:

Primăvara încep bucuriile, iar vara căutăm umbra…De „peisaje cerești” nu prea avem parte, dar păsări și floricele curajoase ne miră pașii.

In timpul săptămânii pădurea este foarte liniștită, cu puțină lume…De fapt și când mergem în weekend tot liniștită este: pe timp bun, ciorchini de oameni presară peluzele, copii jucăuși și alergătorii de duminică ne induc și nouă din energia lor, iar noi ne învârtim pe traseul nostru obișnuit. Pădurea are multe pante abrupte așa că eu sunt extrem de prudentă: cum văd o pantă sau o ușoara colină o evit, astfel că perimetrul nostru rămâne limitat, adică întotdeauna același. Mă opresc totuși de fiecare dată să fac ceva exerciții – cele care sunt pe măsura mea:

De fapt pădurea este mare: chiar dacă capătă nume diferite – după numele orașelor pe care le „parcurge” – pe hartă vedem o pată verde întinsă între orașe, și asta în plină Regiune Pariziană! De ce o asemenea suprafață de pădure nu a fost transformată într-un parc asemănător cu Central Parc din New-York sau Parcul Herăstrău din București? Nici lacuri (doar ceva bălți), nici esențe de arbori nobile, nici ronduri de flori…Doar ceva poteci pentru plimbăreți și aparate pentru sportivii de duminică…

Eu cred că aceste păduri au un rol în sistemul de apărare al regiunii Parisului! Nu am studiat problema și nici n-am auzit nimic în acest sens. Poate este numai o „ficțiune” a minții mele! Oricum, aceste obiective de strategie militară rămân secrete pentru oamenii de rând: când mergi cu mașina prin păduri, vezi din când în când zone îngrădite cu ziduri înalte…

Claire

Când vorbesc despre ea în intimitatea familiei noastre o numesc „ma violoniste” (violonista mea). Este un fel de elevă perpetuă: de 15 ani de când ne cunoaștem, numai pandemia ne-a separat!

Am fost alături de ea în toate funcțiile pe care le-a ocupat în Ministerul Invățământului: sub-șefă la biroul legislativ-juridic, sub-șefă a biroului învățământului medical, sub-șefă în serviciul muzeelor, al conservatorilor de biblioteci iar acum începe un nou job care se ocupă de profesorii din colegii și licee…Când am cunoscut-o avea postul cel mai dificil: funcție de conducere a unui serviciu care gestiona 70.000 de agenți teritoriali din învățământ!

Cred că ar fi de înțeles faptul că, fiind așa de „hăituită” cu munca, nu reușea sa vină mai mult de o dată pe lună la orele de vioară și asta începând cu 9 seara, la sfârsit de săptămână. Constatând eu însă că nu putea să rețină nici o notă -nici pe partitură nici pe vioară- am fost descumpănită câtva timp!!!

Dacă îi puneam vreo întrebare despre munca la Minister, imediat se înflăcăra și-mi explica cu claritate o mulțime de lucruri. In fața notelor, devenea „un copil tâmpit”. Culmea este că iubea vioara: făcea parte din viața ei. Când îi cântam câte ceva ușor -nu Concertul de Prokofiev!!!- Claire era emotionată până la extaz!

După câtva timp am înțeles faptul că, inteligența îi era captată de munca ei și, atunci când ajungea la lecția de vioară, rămânea doar cu emoția și cu bucuria de a produce niște sunete…

Tristețea și îngrijorarea au început să crească însă într-un domeniu vital: fiind așa de ocupată și neputându-se opri din goană, nu putea rămâne însarcinată…și anii treceau.

Am fost alături de ea -cu încurajări- la înseminarea intrauterină și la momentele de emoție și așteptare…

Astfel, cu chiu cu vai, Thomas și Guilhem, doi băieti isteți, bucură deja de mulți ani zilele părinților -Claire și Marc- și a prietenilor – adică a noastră-.

In Valea Lupilor

V-am povestit despre Claire și familia ei pentru că duminică ne-am dat întâlnire în aer liber în Valea Lupilor, în parcul Arboretum. Este locul nostru preferat de întâlnire cu familia și prietenii: aer liber, măști (spațiul public obligă) și arbori minunați.

Am povestit pe larg despre acest parc în articolul postat pe blog „Personajele mele”. (Este întâiul „laborator” silvic din lume -secolul XVI-). M-am oprit atunci îndelung cu povestirea la Cedrul albastru-salcie din Munții Atlas – un arbore unic în lume.

Acum Arboretum este un parc elegant, cu lume liniștită și unde arborii domnesc cu grație:

Și nu numai arborii sunt gratioși și liberi. În plimbarea de ieri prin parc ne apare în fața ochilor o zână neagră.

Colbert și parcul Sceaux

Nu îl iubesc pe Jean-Baptiste Colbert, Ministru principal de Stat si Ministru de finanțe la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Îi recunosc calitățile excepționale în istoria statului francez: a echilibrat balanța financiară a regatului, a dezvoltat economia internă „furând” tot ce era mai bun în tehnologia acelor timpuri, printr-o colaborare „ofensivă” internațională. Nu am loc să dezvolt aici toate afirmațiile pe care le fac cu dezinvoltură despre activitatea eminentă a acestui personaj, dar vă pot afirma că gloria Franței sub domnia lui Ludovic al XIV -și a urmasilor lui- i se datorează în mare măsură.

”Nu îl iubesc” pentru că la inițiativa lui de Ministru de Stat s-a redactat și apoi s-a votat „Codul negrier” prin care se fixează statutul sclavilor ca obiecte, ca bunuri de vânzare și drepturile de viață si de moarte a stăpânilor față de ei.

Aceste gânduri îmi umbresc plăcerea imensă pe care ar trebui să împartășesc cu toti plimbăreții în parcul Sceaux. Acest parc a fost desenat pe domeniul lui Colbert și creat la inițiativa lui.

Rari sunt cei conștienți că orice parc își „datorează existența” unei decizii politice. Iau ca exemplu Parisul: în proiectul lui de urbanism pentru Paris, Napoleon III a acordat un loc privilegiat spațiilor verzi, nu pentru plăcerea lui -pasionat peisagist- dar pentru ca poporul să aibă locuri de odihna și relaxare! Cu rol și de oxigen al orașului, ghirlandele de parcuri ale Parisului – „le Jardin des Tuilleries”, ”Le Parc Montsouris”, „Le Parc des Buttes-chaumont” și „le Bois de Vincennes” sau „Bois de Boulogne” au fost create.

Colbert a creat Parcul Sceaux pe domeniul care îi aparținea, nu pentru bucuria poporului ci din rivalitate!

Nicolas Fouquet, predecesorul lui ca Ministru de finanțe al lui Ludovic al XIV-lea și-a construit un castel, „Château de Vaux-le-Vicomte”, înconjurat de un parc splendid. Grădinarul de geniu, André Le Nôtre, a desenat un peisaj unic și grandios.

Regele, gelos pe Ministrul său, îl bagă în închisoare dar îi „împrumută” toată pleiada de artiști care au construit palatul și parcul. Astfel Palatul Versailles a luat naștere…Frumosul parc care-l înconjoară este tot creația peisagistului André Le Nôtre.

Astfel ajungem cu istoria la Parc de Sceaux, acolo unde ne plimbăm cu convingere deseori căci este bogat, variat, imens…(și la 5 km depărtare de casă). Este desenat de același peisagist celebru, André Le Nôtre, pe proprietatea noului Ministru de finanțe a lui Ludovic al XIV-lea, Jean-Baptiste Colbert.

In fața castelului se deschide o esplanadă cu desene vegetale.

Parcul este foarte variat, cu nenumărate alei umbroase sau care se deschid spre desene de apă cu fântâni arteziene.

In Boschetul din Nord cireșii au înflorit zilele acestea de aprilie. Sub ei, japonezii din Paris vin în picnic.

Nenumarate peisaje și pesonaje îți atrag ochii si sufletul: este un parc în care nu te plictisești niciodată, vara-iarna-toamna sau primăvara. Spre deosebire de parcul de la Vaux-le-Vicomte, de care am amintit la început și de parcul de la Versailles, aici totul este deschis publicului larg, gratuit și generos. Rămâne un parc odihnitor, cu oameni liniștiți – un parc de cartier. (Turiștii sunt orientați spre locuri mai ilustre…)

Parcele minunate

Scriu cu mult entuziasm despre frumusețea, majestatea și varietatea Parcului de la Sceaux, dar plimbările mele sunt mai mult purtate de ochi și de suflet. Cum mă simt foarte limitată la mers, aleg câte o mică parceluță de parc și mă tot învârtesc prin ea, bucurându-mă de tot ce văd și ce simt, luând parte la o bulversantă dramă a naturii, cu personaje puternice:

Sau, împrumutănd din seva celor mai gingașe floricele:

Azi și ieri