Nu avea încă un nume. Era așezat în cutia lui de un alb lucios pe masa din salon. Când îl scoteam din când în când din cutie, era o frumusețe! Subțirel, delicat, de o culoare roz-auriu, „își aștepta” cu răbdarea unui obiect de lux, stăpânul.

De cele mai multe ori, bijuteriile de valoare sunt pătrate în seif, bine încuiate, mașinile de lux stau mai mult în garaje…

(De exemplu, în vizită la un prieten din Geneva, înainte să ne ofere o băutură de bun venit sau să ne cheme la masă, ne-a dus să-i „vizităm” garajul: alături de un autoturism „domestic” pe care îl conducea zi de zi, păstra cu bucurie un Ferrari. Este de la sine înțeles că nici viteza legală din oraș sau de pe rutele naționale nu îmbie posesorul unei astfel de mașini să o conducă, iar utilizarea ei ar fi chiar provocatoare pentru „lumea în care trăim”).

Eu nu aveam de ce să ascund pe undeva laptopul meu cel nou – MacBook Air – căci chiar rezidența noastră este păzită ca un seif – trei coduri de intrare și un interfon – iar, de când cu pandemia, rareori cineva ne trece pragul -și, în nici un caz, răufăcători-…

De fapt, nu frumusețea lui m-a intimidat ci indicația cu care mi-a fost livrat: nu îl utilizați înainte de a citi în întregime Ghidul de utilizare (support.apple.com). Chiar și eu eram decisă să îl țin curat, să nu îl zăpăcesc cu aplicații sau fișiere care nu mi-ar fi cu adevărat utile -precum ni se întâmplă deseori la toți- dar de aici, să nu îl deschid?…Semăna mai mult cu o blocare psihologică!

Laptopul românesc de pe birou meu -care ocupă jumătate de masa din bucătărie- zăcea stins deja de mult timp, iar laptopul cel nou de pe masa din sufragerie, nu era încă aprins!

„Am scris o carte”

Istoria mea cu laptopurile așa a început: acum vreo trei ani, am început să depăn amintiri din prima perioadă a venirii mele în Franța și să le trimit prin email la ceva rude și prieteni foarte apropiați. „Aventurile” și experiențele mele pariziene i-au surprins atât printr-viziunea nouă prin care prezentam viața pariziană, dar și prin „personajul” meu care nu prea semăna cu persoana pe care o cunoscuseră înainte de plecarea din țară.

Fiecare subiect avea un titlu, semăna cu capitolul unei cărți…Când cele 40 de capitole erau terminate, au căzut pe mâna unor prietene- reputate filologe: nu au suportat să citească povestirile mele fără să curețe textul și fără să adauge toate virgulițele și căciulițele de la literele românești (laptopul pe care-l aveam la vremea aceea scria numai în limba franceză). Astfel, trecute prin mâinile lor, scrierile mele au devenit o carte. Am trimis manuscrisul online la o editură și…după un an cartea a fost tipărită: „O Româncă la Paris”.

În afară de bucuria de a fi semnat un contract de editare cu Institutul European din Iași, am rămas cu o jenă profundă: cum se poate ca niște persoane de o cultură și o experiență academică recunoscută pe plan național să-și piardă timpul adăugând virgulițe și căciulițe la literele din textul meu!

În căutarea literelor românești

Am făcut turul câtorva cunoscute magazine pariziene în căutarea unui laptop cu tastatură românească. Imposibil! Băiețeii de la raionul de informatică se crispau când auzeau de „diacritice” românești și, ca să nu se complice, îmi dădeau răspunsul cel mai simplu: nu există! Nu puteam să cred că ordinatoare fabricate pentru lumea întreagă nu „știu” să scrie -dacă nu în toate limbile pământului- cel puțin în limbile europene!

De abia am așteptat să mă duc în România să-mi cumpăr un ”computer românesc”. Nu am mai căutat prin magazinele capitalelor europene -mai concret, în București- ci m-am repezit la primul magazin care, pe lângă mașini de spălat și uscătoare de păr, vindea și ordinatoare. La întrebarea cea mai simplă pe care i-am pus-o băiatului de la informatică, „ce laptop îmi recomandă pentru alfabetul românesc”, mi-a răspuns cu dezinvoltura tinereții ceva de genul: „în ziua de azi nu se mai încarcă textul cu semne suplimentare. Se înțelege și fără ele”. Eu, care mă aflu pe „tradiția veche” -și în plus având deja experiență cu vânzătorii din Paris- nu am cedat deloc: doresc un laptop care poate să scrie ă,î,ș,ț,â. A căutat băiatul pe tejghelele magazinului și a găsit unul. Nu l-am crezut pe cuvânt și l-am pus să verifice sub privirile mele -și cu ocazia asta să aflu și eu unde se găsesc literele românești pe laptop.

Tânărul vânzător a organizat un consiliu de lucru cu ceilalți comerciali ai magazinului și astfel literele dorite au fost reperate cu succes. Partea proastă era însă că acest tip de laptop nu se găsea în depozitul magazinului: dacă-l comand, va veni peste vreo lună. I-am răspuns cu rapiditate că îmi pleacă avionul în curând, iar că eu nu urc în avion fără computer cu tastatură românească: deci îl iau pe cel de pe tejghea.

Aici intervine cu dârzenie Mohamed: cum să cumpăr un ordinator vechi, cine știe de când pe rafturile magazinului și care a trecut prin nenumărate mâini? Și, în plus…cu prețul unuia nou!

Cu o hotărâre primară, totuși l-am cumpărat, dar acest lucru a rămas un punct negru în relația noastră cu computerul: de câte ori aveam probleme -sau când nu voia nici măcar să se aprindă- Mohamed îmi reproșa că l-am luat de pe o tejghea din România!

„Laptopul românesc” avea o hibă: nu puteam să-l fac să scrie în franceză. Am căutat pe toate părțile și în toate combinațiile dar nu am reușit. Ori, micile semne specifice limbii franceze sunt și ele esențiale: de exemplu, conjuncția disjunctivă „ou”, ori adverbul „où” au sensuri total diferite. Unul înseamnă „sau” iar celălalt „unde”. Astfel, pentru texte sau email-uri în franceză, Mohamed îmi împrumuta -cu inima strânsă- computerul lui…

În rest, eu m-am armonizat foarte bine cu laptopul românesc. Puteam să scriu corect și cu ușurință! Am început să regret că s-a terminat cartea cu amintiri…

Pot mărturisi acum că frumusețea emoționantă a grădinilor pariziene și „laptopul românesc” au fost factorii care m-au propulsat în lumea -pe care nu o visasem niciodată- aceea a bloggerilor. (Acest cuvânt îmi zgândăre urechea, dar așa se numește un site personal ale cărui articole sau poze se plimbă prin lumea: un blog).

Astfel am continuat să scriu despre trăiri și impresii ca ”O Româncă la Paris. Azi Și Ieri”!

Robinson Crusoe sau singurătatea digitală

Este de acum cunoscut și înțeles de toată lumea: distanța între generații în domeniul numericului, a informaticii sub toate formele, se mărește…Părinții, ca să-și liniștească bebelușii, în loc de suzetă le pun în mână telecomanda de televizor sau tableta. Copiii de grădiniță sunt deja mari virtuoși (am întâlnit acum o lună un băiețaș care se juca în același timp pe tabletă, urmărea un film de desene animate și vorbea serios la telefon cu bunica lui!) În școala primară copiii fac deja concursuri de virtuozitate digitală, sub toate formele, la colegiu au deja superioritatea unor maeștrii, iar la liceu sau la facultate, domeniul informaticii este indispensabil în studiul de zi cu zi.

Mai greoi, dar obligați fiind de sarcinile de servici, angajații diverselor instituții trebuie să se agațe din răsputeri la evoluția galopantă a domeniului digital. (Bineînțeles, pasionații și profesioniștii în informatică par a fi considerați oamenii prezentului și viitorului!)

Eu fac parte dintr-o generație care „s-a născut” în lumea digitală foarte târziu…și care face eforturi modeste de a intra pe câte o portiță…Căci, ce sunt micii pași care ne căznim să-i facem față de amploarea fenomenului?!

În plus, noi suntem singuri în ignoranța noastră! Dacă în epocile ”vechi”, adulții, bătrânii transmiteau cu sârguință experiența și înțelepciunea lor, în epoca de astăzi, când copiii și tinerii iau stăpânire pe anumite domenii ale societății -cum ar fi tocmai competențele digitale- lor nu le place să transmită ce știu. Și asta, nu din rea voință ci din nerăbdare. Ei au lumea lor, care de multe ori nu mai este lumea noastră: noi nu îi mai înțelegem iar ei nu ne mai înțeleg. Personaje de tot felul le captează atenția, lumea virtuală devine mai fascinantă decât „lumea în care trăim”…Ei, ne par că se îndepărtează de noi, se plictisesc cu noi…

Cum am putea să îi convingem să ne arate câte ceva pe computer?…Chiar când tinerii, sau copiii sunt încă acasă, „dialogul” digital este penibil…Pentru ei, noi suntem în epoca de piatră!

Familia noastră trăim acum ca pe o insulă digitală, într-o singurătate umană comparabilă cu cea a lui Robinson Crusoe. Și el avea compania păsărilor marine, vorbea cu un papagal, a avut chiar un „colocatar”, pe Vineri. În rest numai ocean și depărtări…

Așa și noi: avem florile și copacii care ne bucură sufletele, apele râurilor care ne umplu de energie, trecătorii de pe străzi, enoriașii de la biserică…În rest numai un ocean digital și o pădure de necunoscute…(După cum constatați, trec sub tăcere orice dimensiune sau consolare spirituală).

Revin la prietenii noștri: mulți dintre ei sunt muzicieni dar, în majoritatea lor, ostili lumii digitale. Nu, televizor! Nu, jurnale cu vești proaste! Abilitățile lor în informatică sunt minime – dar fără ele, accesul multor domenii ale vieții curente se strâmtorează zi cu zi!

Pe cei din generația mai tânără nu poți să-i agăți pe la colțurile apartamentului când vin în vizită cu copiii. Tinerii adolescenți, cu un aer ușor superior, nu vor să fie deranjați, iar pe copii, nu știe lumea cum să-i mai despartă de „jucăriile” lor: tablete, console, televizor…

Astfel justific eu lipsa mea de „competențe digitale”: SINGURĂTATEA…

Disperare mare

Laptopul meu românesc a deveni din ce în ce mai capricios. Se deschidea numai dacă voia și mai ales când voia…Apăsam pe buton și, noroc că biroul meu este în bucătărioară: până se aprindea, puteam să spăl vasele, să aranjez frigiderul, să-mi consult mesajele pe Facebook…Trăgeam cu ochiul așteptând momentul în care apărea scris cu majuscule: „CÂMPINA” (își păstrează numele de la locul de origine) și ”welcome”. Ating OK și aștept din nou să apară toate aplicațiile, apoi încercat de nenumărate ori să prin internetul…

Când tot acest ritual a început să dureze chiar 40 de minute, am început să mă inervez…(Având o natură calmă, când mă inervez iau decizii importante). Încurajată de Mohamed, care nu putea să mă ajute în nici un fel -mai ales că indicațiile ordinatorului meu oscilau între română și engleză- mi-am ”spart pușculița”, hotărâtă fiind să-mi cumpăr un laptop bun și cu adevărat nou.

Încep din nou turul magazinelor, dar peste tot numai ordinatoare cu tastatură AZERTY! Consult vânzătorii să-mi recomande un exemplar care ar scrie diacriticele românești, iar un băiețel de la raionul de informatică, mai nul decât mine, în loc să-mi găsească o soluție, îmi propune să mă duc în România să mi-l cumpăr! I-am răspuns că ordinatoarele nu au frontiere și că sunt convinsă că există pe undeva în Franța ordinatoare în română. M-am orientat spre magazinul Apple pe internet. Comercialul de acolo mi-a confirmat că nu voi găsi în magazinele din Franța laptop cu tastatură QWERTY. (Am crezut că exagerează. Zilele trecute m-am dus într-un magazin special Apple ca să mă ajute să reperez tastele limbii franceze. 30 de băieți s-au uitat cu neîncredere la MacBook-ul meu căci era „stil” USA. Numai unul dintre ei era familiarizat cu ordinatoarele QWERTY și a putut să mă ajute!)

Astfel, un ordinator nou se afla neatins pe masa de la sufragerie, în timp ce „cel vechi”, cumpărat de pe tejgheaua de la Câmpina acum doi ani, nu mai voia să se aprindă deloc!

O idee năstrușnică

Aș putea să o numesc o idee genială…

Acum o lună, am luat laptopul cu mine în Munții Alpi. Timp liber, cadru frumos, calm…Noroc însă că ne-am oprit pe drum la Lyon la nepoata mea. Ea și soțul ei, adulți activi, m-au ajutat în primii pași: cod de intrare în ordinator, limbă, instalare Office și Word, copieri, măriri de litere, etc.

Totul părea ușor! Ei au exclamat primii, botezând-mi laptopul: „ai în mâini acum un Ferrari”! Aceste exclamații nu m-au încurajat -fiind eu realistă…

Și nu m-am înșelat: ajunsă la Stațiunea termală Brides-les-Bains, primul lucru după ce ne-am instalat, iau laptopul vrând să continui ce m-au învățat nepoții mei cu o zi înainte, dar…nimic! Nu se mai deschidea, codurile dispăruseră, limbile flotau…Le-am învârtit pe toate părțile, am solicitat din plin iphonul, am schimbat tot felul de coduri și, după suspine și suspine, s-a deschis.

Mi-am notat cu grijă toate semnele diacritice care se schimbau în funcție de limbă. Pentru limba franceză se schimbă automat tastatura QWERTY în tastatură AZERTY. (Exemplu: pe tastatura franceză „M” se scrie pe locul unde sunt ; și : în tastatura română. Și reciproc: „M” în tastatura românească se găsește acolo unde când scrii în franceza apare , și ? Știu că explicațiile acestea par încurcate, dar exprimă o realitate dificilă, căci acest lucru explică și dificultatea mea de a scrie coduri de deschidere al ordinatorului care să fie valabile în toate limbile. Acum, ca să vă liniștesc, vă voi comunica că zilele acestea am ieșit din acest haos primar: am căutat -și am găsit pe internet- un covoraș în plastic, adaptat exact pentru modelul laptopului meu, cu literele alfabetului francez, pe taste AZERTY.

Un miracol!

Dar, tocmai din aceste dificultăți de începuturi mi-a izvorât o idee năstrușnică: îmi caut un profesor!

Există sigur și în România site-ul: superprof.com. (Astfel, elevii motivați de studii găsesc mii de profesori). Am cerut disciplina informatică, am anunțat unde mă aflu și imediat s-a afișat o listă de 500 de profesori „în împrejurimi”…Dificultatea era că site-ul găsea profesorii pe o rază de 100 de kilometrii.

Primul pe listă se afla la Moûtiers -numai la 10 km de stațiunea termală: Domnul profesor F.

Am avut un ușor șoc! Nu mă așteptasem ca în Munții Alpi să fac cursuri de informatică cu un African. Nu mi-a plăcut nici poza și nici urechile. Când Mohamed s-a opus pur și simplu să primească bărbați în camera hotelului, fie ei profesori, eu m-am simțit ușurată. Am început să caut femei, dar erau mai rare…Am găsit o fătucă nu prea departe, dar contactând-o mi-a răspuns că este în vacanță. Restul propunerilor de profesori se concentrau în orașele mari din regiunea Savoie: Chambery, Annecy, Grenoble…

M-am întors la candidatura Domnului F. Mi-am zis, cu voce tare: noi nu suntem rasiști! Poza nu și-a făcut-o ca să o trimită la o Agenție de Top-Model! De asemenea, nu este nevoit să-și facă operație estetică ca să-și lipească urechile, pentru a da cursuri de informatică sau de matematici superioare!

Căutându-i profilul pe Google, i-am găsit numele întreg: pe primul loc, cu același nume se afla Președintele Republicii Guinee care a obținut independența țării pe timpul Generalului De Gaulle, pe al doilea loc se afla un senator cunoscut al republicii Franceze și în poziția a treia, inginerul în informatică, viitorul meu profesor. Auzindu-i numele întreg, Mohamed, care cunoaște în profunzime istoria ultimului secol, a sărit cu interes. Presimțirea lui a fost bună: eroul național al republicii Guinee era bunicul Domnului F. iar senatorul, unchiul lui.

Întâlnindu-l ca să facem cunoștință, nu m-am lăsat impresionată de efuziunile lor istorice -a lui Mohamed și a viitorului meu profesor-, ci i-am pus o întrebare pedagogică: el, care se propune pentru lecții de matematică nivel Bacalaureat sau admitere la facultate, va accepta să instruiască o persoană de nivel scăzut- clasă primară?…Monsieur F. a confirmat și astfel, duminica viitoare am început un mini-stagiu de 8 ore (patru ședințe) cu el.

Vă voi mărturisi un lucru pe care și voi îl cunoașteți: inteligența, competența și empatia conferă adevărata frumusețe unui profesor! Merci, Monsieur F.

O zi minunată

Ne grăbeam să ajungem la timp la Catedrala din Moûtiers pentru slujba de duminică. Cum este foarte amabil și grijuliu, Mohamed a condus cu dezinvoltură mașina pe sens interzis și pe zonă de pietoni ca să mă lase direct la poarta bisericii. Mașina poliției din piața catedralei parcă ne aștepta…

Cu o înfățișare gravă, o polițistă se îndreaptă spre noi. Dar, cum eu mă strîmb totdeauna când ies din mașină și nu plec până nu simt că oasele genunchiului sunt la locul lor, polițista uită că este în misiune ca să asigure ordinea publică, vine spre mine în grabă, îmi dă brațul și mă conduce cu grijă pe scări la ușa bisericii.

Pătrunsă de solemnitatea momentului, arunc priviri fugare către ea: o frumusețe de femeie! Blondă, cu o coafură impecabilă și un machiaj pronunțat ca al unei actrițe de Hollywood…Pentru o clipă am avut impresia că urcăm scările de la Cannes sau că suntem la gala Premiilor Oscar!

Slujba din biserică începuse și intru imediat într-o reculegere profundă…Când mă mai dezmeticesc, văd niște arătări curioase…

Din când în când zăresc oameni răsfirați în biserică în costume de teatru. Numai la sfârșitul ceremoniei am înțeles: era hramul catedralei și erau veniți oaspeți dintr-un oraș italian de dincolo de frontieră, înfrățit cu orașul Mouûtiers. Hainele cu care erau îmbrăcați nu erau costume de teatru ci veșmintele lor tradiționale.

Ne-am învârtit și noi printre ei; am fost invitați la un picnic frugal…

A început să picure. Ne-am retras pe o punte înflorită peste râu: contemplam Iezerul care cobora cu valuri lăptoase din munți.

Ne-am îndreptat agale spre locul întâlnirii cu profesorul de informatică. Ușa sediului Asociației „Masa este servită” era încă închisă. Un om iese din restaurantul de peste drum ca să ne deschidă: era misiunea lui…

Deși nu l-am văzut mai mult de 2-3 minute, am avut certa impresie că așa un om nu am mai văzut în viața mea! Deși fața și ochii îi erau asimetrici iar părul lung legat cu un elastic îi dădea un aspect insolit, din privirea și din toată atitudinea lui izvorau o sfioșenie, o smerenie, o bucurie, o serviabilitate nemaiîntâlnite…Ne-am simțit imediat oaspeți de onoare, așteptați cu ardoare…Și de fiecare dată, el ne invita…

„Lecțiile de informatică” le făceam la sediul unei asociații de binefacere care ajuta oamenii nevoiași și neștiutori de carte să-și completeze acte administrative, să învețe limba, etc. Șeful acestei asociații era și el prezent în timpul cursurilor mele, fericit că profesorul meu și-a găsit o elevă (cred că eram prima lui elevă: F. era nou venit în regiune).

Am pus „lecțiile de informatică” între ghilimele deoarece am pornit-o cu pași mici la descoperirea ordinatorului meu. Și, deși toți trei -profesorul, șeful asociației și Mohamed exclamau cu încurajare și poate cu o undă de gelozie, că eu am pe mână un Ferrari, eu nu deraiam cu nimic din logica mea primară: chiar un Ferrari trebuie mai întâi să știu să-l conduc și numai după aceea poate va urma „bucuria”.

Era numai ora 4 după-amiaza când am terminat cursul.

În drum spre întoarcere pe Mohamed l-a atins o undă de tristețe: ”ce o să facem acasă -adică la hotel-” se întreba el? Atunci, privind cu libertate în jur colinele verzi și micile drumuri șerpuite printre arbori, am propus cu un entuziasm simplu: ”să urcăm, să ne lăsăm purtați spre înălțimi, să ne apropiem de culmi”! (Oricine înțelege că acest avânt poetic îl aveam pentru că eram bine instalată în Toyota)…

Am fost răsplătiți în elanul nostru: masivele înalte, cu pistele încă înzăpezite, nu erau departe. La poalele masivului se află o stațiune de schi celebră: Courchevel. Acum, pe vreme de vară, era liniștită, cu lume molcomă ca și noi, zâmbind la soare…

Azi și ieri