Abandonându-se cu iubire pe pântecele mamei – pe plaja paradisiacă de la Hawai- nu știa că peste ani va trebui să gestioneze cea mai gravă amenințare de contaminare a apei oceanului: sfârtecat de platforme petroliere uriașe și de forări nebune până la 11 km de adâncime, țevile au explodat în pântecele oceanului (Deepwater Horison – aprilie 2010). Zăcământul negru s-a revărsat galopând prin apele Golfului Mexic pe o rază uriașă și timp de luni de zile. Aurul negru a murdărit oceanul și amenința țărmul.

Când bunica îl trimitea să-i cumpere țigări și-i lăsa câțiva bănuți pentru bomboane, nu știa că peste ani va injecta sute și sute de miliarde de dolari pentru a „salva” Wall Street și că va îndopa cu fonduri de stat prestigioase instituții americane, pentru ca sistemul bancar să nu se prăbușească și, cu el, să târască economia într-o criză fără precedent.

Când în adolescență vindea înghețată la colțul străzii și patronul l-a plătit cu mai nimic, nu știa că peste ani va fi intermediar avizat pentru a salva măcar câte unele din faimoasele întreprinderi de automobile americane, în plin faliment.

Când promitea soției că va scrie o carte cu care să-și poată plăti creditele la casă (p.72), nu știa că peste ani va scrie cartea care va fi vândută încă din primele zile în milioane de exemplare.

Un destin…

O țară promisă

Cartea „Pământul Făgăduinței” este scrisă de Barack Obama – personaj activ al istoriei contemporane, care și-a trăit cu interes și intensitate maximă destinul.

Este o operă fundamentală cu o scriitură densă: am citit-o cuvânt cu cuvânt și frază de frază timp de luni de zile. Este singura sursă care a inspirat reflecțiile mele din acest articol. Pentru că autorul ne poartă printre nenumărate meandre ale politicii mondiale, multe din referințele mele sunt politice. Dar, cum este și firesc într-un articol de Blog, eu am „zburat” cu mare viteză peste evenimentele grave ale acestui secol, amintind câte ceva despre personalitățile puternice care au marcat epoca. (Aș fi putut completa titlul articolului, numindu-l: „Încrucișare de destine”…)

Barack Obama este totodată personajul principal dar și cel ce povestește. Citim o autobiografie, un jurnal: autorul ne introduce și pe noi – ca cititori – în „romanul” vieții lui. Acțiunile fiind așa rapide și neașteptate, urmărim evenimentele cu febrilitatea unui bun serial de televiziune!

Istoria nu se face în solitar. Aliați, fideli, rivali, oameni simpli întâlniți în asociații, președinți, dictatori și regi ai lumii, generali, soldați și victime – sunt tot atâtea personaje. Nu numai personaje corale sau anonime… Avem portretele amănunțite ale tuturor colaboratorilor lui pe drumul puterii: șefi de cabinet, directori de comunicație, senatori, miniștri și… bucătarul. Aceștia nu sunt numai creionați, ci sunt personalități bogat prezentate în carte, cu istoria lor proprie și cu aportul lor fundamental în angrenajul politic personal, național sau mondial. Scenariul romanului lui Barak Obama este încărcat cu crize teribile și înverșunări din toate părțile, alianțe și războaie, descurajări, izbânzi și iluzii… El, ca un Zorro al timpurilor moderne, se luptă vitejește, cu trup și suflet. Cu foarte mult suflet…

Cititorul are șansa să întâlnească o mulțime de celebrități politice actuale. Cum am fi putut altfel să ne aflăm pentru o oră în intimitatea împărătesei Japoniei și să-i ascultăm confesiunile? Sau să auzim din partea președintelui Americii elogiul onestității și delicateții pe care i-o inspira Prim Ministrul Indiei, Manmohan Singh?

Toată povestirea este străbătută de un alt plan, intim și personal: viața de familie. Susținerea indefectibilă a bunicii, sfaturile mamei, afecțiunea lui Michelle, soția sa, tandrețea față de fetițele lui, Malia și Natasha, ne însoțesc și ne înseninează lectura…

La sfârșitul primului volum – de 830 de pagini -, în capitolul „Mulțumiri”, Barack Obama îi numește pe cei 130 de colaboratori la făurirea acestei opere: redactori, cercetători, generali de armată, directori de cabinet, prieteni, istorici, strategi. Astfel, autorul principal ne repetă în nenumărate rânduri că istoria nu se face singur… și – adăugăm noi – o epopee nu se scrie numai cu o mână…

Copil internațional

Foarte mulți dintre noi trăim – în familiile noastre sau ale prietenilor – situații similare: părinți plecați peste hotare, poate fiecare în altă țară, purtându-și copiii după ei sau lăsându-i în țară la bunici… Și invers, părinți orfani de copii plecați departe, bunici orfani sau părăsiți.

Micuțul Barak a avut o astfel de viață.

Ați văzut filmul lui Stanley Kramer „Ghici cine vine la cină”? (1967-SUA. Katharine Hepburn a primit Oscarul de interpretare feminină, Sidney Poitier și Spencer Tracy completează cu măiestrie castingul). Exact așa s-au petrecut lucrurile și în familia lui Obama: mama lui, studentă în antropologie, îl prezintă părinților pe viitorul soț, coleg de studii – negru ca abanosul… În zilele noastre, problema rasială rămâne încă o rană deschisă a istoriei, dar în anii 1960, căsătoriile mixte erau „o nenorocire” în familiile americane! Tinerii îndrăgostiți se căsătoresc, Barack Hussein Obama-junior se naște în 1961, părinții se separă – tatăl pleacă la New-York, la studii, iar apoi în Kenya. Biri nu-l va vedea decât o dată în viață, la vârsta de 10 ani, când îi oferă o minge…

Între 5 și 10 ani, copilul este luat de mamă în Indonezia, unde trăiește într-o periferie a orașului Jakarta împreună cu noul soț al mamei și cu o surioară: Maya. (De la tatăl lui, Barak are alți frați în Africa, pe care îi va cunoaște mult mai târziu).

La începutul anilor ’70, copiii – Biri și Maya – sunt trimiși la bunicii din Honolulu (Hawai) și duc o viață modestă. Barack merge la școală, face liceul, este un adolescent ca toți ceilalți din mediul lui (țigări, băuturi, droguri…) Oricum, nimic nu lăsa să se întrevadă calitățile excepționale pe care viața i le-a revelat – lui însuși și lumii întregi – după ani și ani…

În perioada tinereții timpurii, intră într-un alt soi de „criză”: stă închis într-o cameră de subsol și citește. Printre lecturile lui sunt și clasici ai literaturii europene (Dostoievski) dar va deveni un profund cunoscător al literaturii americane.

Licența de drept o obține la Columbia University și, câțiva ani mai târziu, își va continua studiile la Harvard.

Bătălia

Nu mi-am închipuit cum cucerirea puterii seamănă într-atât cu un război. Pentru că nu se limitează la ceva bătălii, pe ici pe colo, ci la strategii și forțe din ce în ce mai ample, care adună în vâltoarea lor milioane și milioane de oameni (și de dolari).

Activitatea politică de începuturi a fost însă extrem de modestă: poate fi considerată numai ca o săracă acțiune socială într-un cartier cu oameni strâmtorați și descurajați, în majoritate șomeri – populație afro-americană sau hispanică. Barack nu avea nici puterea ca să amelioreze situația acestor nevoiași și, mai mult, această dezamăgire generală, această demoralizare se răsfrângea și în sufletul lui. Dornic să înțeleagă cum se poate ieși din această situație fără speranță, pentru a întrevedea ceva soluții începe studiile de drept la New York, la Columbia-University. După anii de studenție, reînnoadă cu vocația lui socială – pe care o moștenise de la mama lui – și lucrează din nou intensiv în cadrul unei asociații din periferia orașului Chicago. Pentru că nu se poate realiza mai nimic pe plan social, înțelege că participarea politică cea mai elementară, la care orice cetățean are dreptul -acela de a vota – trebuie să devină o prioritate.

À propos de modestia începuturilor, Barack ne mărturisește că petrecea ore în șir singur, la sediul asociației, așteptând ca cineva să deschidă ușa…

După ani de așteptare răbdătoare, reînnoadă cu parcursul universitar, la Harvard (fiind și primul afro-american care a fost redactor al revistei de drept a universității – Harvard Law Review). Apoi, va fi profesor de drept constituțional la Universitatea din Chicago. Sperând că prin activitatea politică va putea fi mai eficace în lupta lui pentru emanciparea claselor sărace și pentru îmbunătățirea legilor în favoarea lor, acceptă să se lanseze în „lupta electorală”: mai întâi în cartier, în oraș, în district, până când, prin „jocul scaunelor libere” și al alianțelor, este ales în 1996 senator al Statului Illinois, iar în 2004, în Senatul Statelor Unite.

Îl vedem în poză, la începutul campaniei senatoriale, cocoțat pe o cutie de aprozar! Pentru obținerea fondurilor, ne mărturisește că petrecea ore în șir pe zi agățat cu urechea de telefon… În turnee nesfârșite, străbătând distanțe mari în „duba electorală” și dormind prin hoteluri, viața lui semăna cu cea a unui comis-voiajor sau a unui saltimbanc… Convins fiind că „entuziasmul înlocuiește multe defecte” (p.39) nu se sfia nici să bată din poartă în poartă pentru a convinge cetățenii să voteze – adică să-l voteze! (p.48).

De aici încolo vom fi uluiți de amploarea acțiunii electorale: nu numai numărul agenților electorali era în plin boom, dar și calitatea „discipolilor” lui, sau mai bine zis, a colaboratorilor. Din ce în ce în ce mai experimentați, excelenți tacticieni, exigenți, devotați, cu studii înalte…

Această amplitudine este covârșitoare în campania națională pentru desemnarea candidatului Partidului Democrat. Are rivali de prestigiu: Joe Biden si Hilary Clinton… Deși îi admiră pentru inteligența și experiența lor imensă (Joe Biden fusese deja de mai mult de 35 de ani senator, șeful senatorilor democrați, cu mare experiență în relațiile internaționale, iar pe Hilary, nu mai trebuie să o prezentăm…), lupta este luptă, ciocnirile sunt „la cuțite”, fondurile electorale curg gârlă către toți candidații (căci bătălia electorală presupune și bătălia fondurilor!) și cel mai bun – și cel mai fragil, aproape un novice – învinge: în noiembrie 2008 Barack Obama este ales al 44-lea Președinte al Statelor Unite și primul președinte afro-american din istorie.

Yes, we can!

Aceasta a devenit lozinca erei Obama: Yes, we can! Prima oară a rostit-o la Praga în timpul turneului european, pe vremea când era numai candidat.

Este o lozincă încărcată de speranță și dinamism, care a fost repetată de simpatizanți din lumea întreagă și de milioane de electori. Totuși, în mod paradoxal, acest strigăt de nădejde a fost acompaniat – de la începutul modestei lui activități ca agent social de cartier și până în timpurile președinției – de contrariul lui: nu se poate face nimic, sau nu se poate face mare lucru! Chiar „un președinte nu poate să facă nimic” – exclamă cu obidă deseori! Numai că, în cazul lui Barack Obama, deznădejdea, lipsa de soluție deveneau sursă de energie, de acțiune încrâncenată: vom reuși să facem! Trebuie să reușim! „Yes, we can!”

Încă nu luase postul de Președinte când toate crizele au început să se năpustească: criza financiară din 2008, iar apoi degringolada economiei.

„Asumând funcția de președinte în aceste timpuri tumultoase este ca și cum mă aruncam eu însumi în foc. Flăcările războiului. Flăcările prăbușirii economiei” (p.298).

Ca Președinte s-a înconjurat de cei mai capabili colaboratori posibili din toate domeniile și pentru toate departamentele. Pe cei doi „rivali” din campania democrată, Joe Biden și Hilary Clinton i-a implorat – fără exagerare -, să accepte să fie, unul Vicepreședinte iar Hilary, Secretar de stat pentru politica externă. (Le-a promis că nu va lua nici o decizie importantă fără să îi consulte).

 „Mi-am dat seama că de aici înainte făcea parte din misiunea mea să păstrez în aparență o figură de normalitate, să mențin pentru toți ficțiunea conform căreia noi trăim într-o lume sigură și ordonată, atunci când eu îmi afundam privirea în abisul întâmplării și mă pregăteam cât puteam mai bine pentru eventualitatea că, în orice moment, în orice zi, haosul poate izbucni” (p.299).

…cu Joe Biden, Vice-președinte al Statelor Unite

„Blestemul Dumneavoastră este acela că oamenii așteaptă mult de la Dumneavoastră… Asta înseamnă că ar putea fi repede decepționați”, îi va spune Vaclav Havel în timpul turneului la Praga.

Promisiuni-utopii sau, „îndrăzneala de a spera”

Barack Obama va afirma în nenumărate rânduri că a fost „împins” de-a lungul carierei sale de politician de niște deziderate simple dar fundamentale în lupta pentru o societate mai bună: obținerea accesului la un învățământ de calitate pentru tinerii din toate clasele sociale, aceleași șanse pentru un viitor mai bun, accesul la îngrijire medicală pentru întreaga populație.

„Cea mai mare parte dintre oameni – nu contează de unde sunt sau cine sunt – vor același lucru… Nu așteaptă ca altcineva să facă pentru ei ceea ce pot face ei înșiși,

dar așteaptă (de la puterile publice) ca, dacă vor să muncească, să poată găsi de lucru și astfel să poată asigura decent traiul familiilor lor.

Ceea ce așteaptă, este ca să nu se teamă că vor pierde totul dacă se îmbolnăvesc.

Ceea ce așteaptă, este ca toți copiii să aibă acces la o educație bună, să fie formați pentru noua economie, să poată studia la universitate – dacă au învățat cu asiduitate ca să intre acolo.

Toți vor să se simtă în siguranță în fața criminalității și a terorismului și, după o viață întreagă de muncă, să poată profita de anii de pensie în respect și demnitate. Iată ce vor!” (p.77)

Obamacare – Legea Sănătății („Affordable Care Act”) pentru protecția pacienților și pentru servicii medicale accesibile tuturor – a fost unul din dosarele cele mai puternice care au ocupat voința Președintelui. După tulburări imense între democrați și republicani, între Congres și președinție, după negocieri de voturi la Senat, Obamacare a fost votată. „Fragilă” și contestată aproape timp de un deceniu de republicani, legea a câștigat în popularitate și a devenit parte integrantă a sistemului de sănătate american.

Fusese atins personal de modul de funcționare diferențiat al accesului la tratamentul medical, în două situații grave:

Una din fetițele lui a făcut o meningită acută. Părinții au telefonat în miezul nopții la doctorul pediatru – care a venit în urgență. Au dus-o la spital și, din fericire, fetița s-a vindecat. Părinții, adică Barak și Michelle, aveau la ora aceea asigurări de sănătate foarte bune…

Pe vremuri însă, mama lui Barack Obama, care lucrase în societăți caritative internaționale, avusese doar venituri „improbabile” și „dificultăți financiare cronice”. Când a căzut bolnavă de cancer nu a putut fi spitalizată sau operată pentru că asigurările nu au vrut să intervină iar sistemul comun de sănătate era foarte redus (a murit în floarea vârstei și nu a apucat să trăiască izbânzile fiului ei).

„Îmi imaginez cum ar fi USA dacă am putea să ne unim cu toții, astfel ca guvernul să se implice cu măiestrie și hotărâre pentru educația copiilor sau pentru locuințe pentru cei fără domiciliu, să aloce fonduri pentru reducerea sărăciei, diminuarea emisiilor de gaz cu efect de seră sau să reușească să obțină tuturor familiilor îngrijire medicală corectă, sau pentru a ajuta țările sărace să producă cu ce se vor hrăni. Știam însă că aceste proiecte erau considerate utopice chiar printre colaboratorii mei…”(p.827)

Expunerea acestor proiecte de rang național, nouă, cei educați în altă epocă și în altă țară, ni se par cunoscute la ureche – deși au rămas în mare parte neîmplinite … Vă închipuiți însă că la urechile multor americani sunau ca niște amenințări comuniste!

Tată bun

Înainte de a ataca dosarele penibile ale politicii internaționale în care Obama s-a aruncat ca un șoim, să privim câteva clipe spre acele ființe care i-au fost echilibru – pământul proaspăt care îi odihneau zborul: Michelle, Malia și Sacha.

Barack Obama a dorit să fie un tată bun, prezent copiilor săi. Tandrețea față de fetițele lui a fost fără umbre, dar de foarte multe ori era departe de ele, în turnee electorale timp de luni și ani de zile… Era grijuliu să vorbească seara la telefon cu ele sau să comunice prin Skype, dar nu a reușit să aibă o viață de familie liniștită – cum este și de așteptat pentru „un om cu vise mari”. Ajungând însă președintele Americii, locul de muncă și Biroul Oval se găsesc în aceeași clădire cu apartamentele familiale: „Casa Albă”. De atunci încolo, când nu era „în turneu”, a urmat neabătut o regulă: între 6.30 și ora 8 seara cinau cu toții, se jucau sau discutau în familie! Familia îl acompania uneori chiar în vizitele oficiale – în țări „simpatice”.

În ceea ce privește relația cu Michelle, două sentimente ne poartă dea lungul povestirii: frustrările soției și culpabilitate din partea lui.

De la început, o profundă afecțiune i-a unit și – tot „pachetul” de valori comune. Aspirațiile însă au fost diferite, înrădăcinate în moșteniri familiale contrarii: familia lui Michelle era foarte mare (părinți, bunici, unchi, mătuși, verișori, verișoare…) și foarte unită. Familia lui Barack era răspândită prin lumea largă iar ADN-ul de „copil internațional” îi lucra destinul.

Dornică de o viață de familie tradițională, Michelle s-a trezit că a devenit o mamă și o soție „tradițională” adică, ca multe altele înaintea ei sau contemporane cu ea, rămânea deseori singură în creșterea copilelor, singură în a „ține casa”, iar „job-urile” pe care le-a acceptat erau sub nivelul ei de pregătire sau al capacității ei excepționale. În timp ce tânărul Obama căpăta aluri de vultur, zbura din ce în ce mai sus și cu o anvergură fără limite, Michelle, chiar ajunsă First Lady a Statelor Unite avea ca rol principal să fie frumoasă, să surâdă și să-și „țină gura”!

Mi-au părut momente amuzant povestite, acelea care precedau marile decizii: ca să se lanseze în cursa pentru Senat, Michelle trebuia să fie de acord! ( Cu inima grea și fața întunecată ea răspundea totuși „DA”). Ca să-și poată prezenta candidatura la președinția Americii, nu numai Barack, dar toată echipa de campanie, toți colaboratorii, gata de „bătălie”, erau agățați de „DA”-ul lui Michelle!!! ( – Care ar fi fost ISTORIA Americii de la acest început de secol, dacă soția lui Barack Obama ar fi zis: „NU”-?)

Nu am citit cartea de mare succes al lui Michelle Obama, „POVESTEA MEA”. Ceea ce am scris în paragrafele precedente sunt inspirate numai din cartea lui Barack Obama, „PĂMÂNTUL FĂGĂDUINȚEI”.

Război și pace

Primind în ziua învestiturii mica servietă din piele – de care președintele nu se separă niciodată și care conține toate codurile necesare pentru declanșarea unui război nuclear – Barack Obama exclamă cu cutremurare:

„Sunt învestit cu puterea de a sparge lumea în țăndări!” (p.298) Cum Barack Obama trăiește din plin istoria, nici eu nu pot face economie de unele referințe de geopolitică internațională inspirate – cum am scris deja în introducere – din cartea lui, „Pământul Făgăduinței”. Uneori însă am consultat și alte site-uri de pe internet pentru a înțelege mai bine – în rezumat – istoria personajelor politice și a regiunilor…

O promisiune pe care viitorul președinte al SUA o făcuse cu ardoare electorilor săi a fost încetarea războiului în Irak, cu retragerea definitivă a trupelor. În 2003 Irakul fusese atacat de o coaliție a Statelor Unite și a Marii Britanii, fără mandat al ONU. El personal fusese de la început ostil acestui război și îl considera ca pe o eroare de stat.

„Consider invadarea Irakului ca pe o greșeală strategică majoră” (p.446)

IRAK-ul, după Primul Război Mondial, este ocupat de Marea Britanie, cu acordul Societății Națiunilor (ONU). În 1932 devine independent, dar Anglia își păstrează bazele militare și susține până în 1959 un guvern pro-britanic.

Aliat al USA și alimentat cu arme în războiul cu Iranul – perpetuu inamic al Israelului și, prin alianță, al Americii – Saddam Husain, președintele Irakului între 1979-2003, depășește „planul de război” al americanilor, ocupând Kuwait-ul. Pentru irakieni, Kuwait este o provincie a Mesopotamiei (Irakul actual) și a fost creat ca stat în mod artificial de britanici; fiind însă o provincie bogată în hidrocarburi, anexarea lui de către Irak în 1991 a suscitat reacția internațională. Americanii sub George Bush, în coaliție cu alte 30 de țări, au intervenit.

Primul Război al Golfului – sau „Furtuna din deșert” cum mai este numit – ne zguduie însă prin ferocitatea cifrelor: numai în 43 de zile, cele 2.800 de avioane au aruncat 250.000 de bombe, distrugând tot potențialul militar și infrastructura economică a Irakului, ucigând 100 000 de soldați irakieni și 20.000 de civili. (Această dezlănțuire de forțe internaționale pentru apărarea unei provincii poate să ne conducă și la o „concluzie inversată”: în istorie, dacă un teritoriu sau un popor nu aduce ceva care să stârnească interesul – sau cupiditatea internațională – sunt foarte puține șanse ca să se intervină pentru a fi protejat!)

Irak-ul sub Saddam Hussein era totuși „un stat organizat”, cu administrație guvernamentală, cu armată, cu sistem școlar modern, etc. În plus era diferit de alte popoare din jur în aceea că neutralitatea religioasă era asigurată: celelalte state arabe erau prin constituție musulmane, Israelul era prin constituție evreu… Irakul și Libanul, în schimb, aveau o politică deschisă între religii. S-a dovedit însă că această „atitudine” pacificată stârnea ostilitate în Orientul Mijlociu!

În al Doilea Război al Golfului, invadarea Irakului de către coaliția internațională condusă de Statele Unite în 2003 a fost un fel de „război preventiv”: eradicarea stocului de arme de distrugere masivă pe care le-ar deține regimul lui Saddam. Motivele invocate de administrația lui George W.Bush s-au dovedit nefondate dar consecința a fost teribilă: dezorganizarea statului irakian. Nu președinte, nu guvern, nu administrație, nu interlocutor pentru „ocupanți”, ci numai bombe, victime, orașe sparte, industrie distrusă, dezorganizare socială (au loc nenumărate războaie civile)…

Spectrul luptelor religioase, milenare, capătă amploare, alianțele se schimbă, curentele subversive ale islamului radical sub diversele forme își fac apariția. Din pricina vidului lăsat prin căderea guvernului irakian, militarii și strategii suniți rămași fără job (după invazia Coaliției, șiiții au luat puterea în Irak) au fondat Daesh-ul! Ura față de cotropitorii americani au răspândit-o în populații din ce în ce mai mari și pe teritorii din ce în ce mai întinse…)

Deja pe vremea când era candidat, Barack Obama a dat o raită în Irak și și-a dat seama de dezastru și de implicațiile lui: guvern provizoriu corupt, armata irakiană în imposibilitate de a menține pacea internă și victime, victime… Soldații americani erau și ei extenuați, erau numeroase pierderi umane și în rândul lor.

Totul costa imens și visteriei americane: miliarde și miliarde de dolari „pentru rezultate mai mult decât discutabile” (p.826)

„Grădinile suspendate din Babilon” – pictură din secolul XIX

Deși era convins că diplomația și colaborarea dintre state este calea normală în relațiile și conflictele internaționale – și nu războiul – totuși, ajuns președinte, Barack Obama nu a putut pune capăt ocupării Irakului. Consecință: armata americană nu putea părăsi o țară în plin haos, – atât pentru menținerea ordinii, susținerea guvernului corupt (!), antrenarea armatei și poliției irakiene – dar și din motive umanitare și „caritative”.

Mai mult, Șefii Statului Major American și Generalii cu multe galoane pe care îi moștenise de la „regimul trecut” și care erau primii combatanți și cunoscători ai terenului, au cerut suplimentarea efectivelor militare în Irak cu 30.000 de oameni, cu 80.000 și apoi cu 100.000 de soldați…

De ce oare Barack Obama, devenit președinte al Americii – funcție care-i conferă titlul de Șef al Forțelor Armate -, consimte la aceste „presiuni” din partea militarilor? După cum am înțeles eu, tocmai pentru că avea funcția de președinte ales democratic – pe o durată numai de 4 ani – era obligat la o continuitate, la o coerență cu acțiunea politică angajată de președinții care l-au precedat. Cum ar fi putut el, un tânăr personaj al istoriei cu capul plin de idealuri – care nu făcuse nici măcar serviciul militar – să nu urmeze sfatul și strategia susținută de profesioniștii eminenți ai armatei și ai Pentagonului?!

De aceea, Premiul Nobel pentru pace pe care l-a primit Barack Obama în 2009 „a căzut prost”, iar posteritatea îi va reproșa că, în cursul celor opt ani de președinție nu a pus capăt războiului din Irak!

Cu AFGANISTANUL este altă poveste, o parte cunoscută de noi și alta rămasă în umbră. Am ascultat în 2001 o emisiune la radio în care se menționa că intervenția în Afganistan fusese programată deja înainte de 11 septembrie.

Că președintele George W.Bush și tot poporul american s-au aruncat în război „contra terorismului” plini de emoția răzbunării, o înțelege toată lumea. Dar ar putea rămâne o întrebare banală: de ce nu au atacat Arabia Saudită, căci 15 din cei 19 teroriști din luna septembrie 2001 fuseseră saudiți. (Chiar Ben Laden aparținea unei familii saudite din cercul regal – cu studii în America!)

Dar putem înțelege de ce: Arabia Saudită, de unde se răspândește ideologia islamistă cea mai radicală în toată lumea musulmană, este sursă de petrol pentru multe state și companii…

„Familia regală a vărsat miliarde de dolari clericilor ca să construiască moschei și școli religioase în toată lumea musulmană sunită. Rezultatul: de la Pakistan la Egipt, din Mali în Indonezia, fundamentalismul a câștigat teren, toleranța pentru practici mai moderate ale islamului a slăbit, presiunea pentru a instaura regimuri islamice s-a intensificat și apelurile de a se debarasa de lumea occidentală – prin violență dacă este necesar, au devenit frecvente”. (p.453)

De asemenea, frontiera cu Pakistanul era permeabilă pentru toți teroriștii! (Chiar Ben Laden, cu tot clanul lui familial, era refugiat acolo într-un domeniu ținut secret până în 2011, când a fost reperat și executat). Dar Pakistanul nu putea fi atacat fără consecințe grave la nivel mondial, căci are bomba atomică.

Dar Afganistanul? În afară de producția și comerțul de opium și hașiș nu are nici arsenal nuclear, nici aur negru, au trecut pe la ei trei războaie: între 1978 și 1989 – rușii, între 1992-1996 război intern prin fondarea Statului Islamist al Afganistanului, iar între 2001-2021, războiul și ocupația americană… Președintele SUA, George W. Bush, l-a numit încă de la început, „război între civilizații”. Ceea ce deranjează Occidentul și „țările civilizate” este că în acea regiune se trăiește după alte reguli – într-o lume decalată, de ev mediu: talibanii aplică Sharia cu necruțare, femeile sunt oropsite, libertățile cetățenești grav amputate.

După retragerea „brutală” a americanilor în luna septembrie 2021, rămâne întrebarea: până unde este acceptată intervenția armată în alte state, cu impunerea propriului model de civilizație?

Începând războiul, americanii – prima putere militară din lume – nu s-au așteptat că instalarea păcii, reorganizarea statală a Afganistanului și emanciparea populației va dura așa îndelungat. Și, odată intrați în război, nu mai puteau ieși… Guvernul pe care l-au încropit ei, cu cadre fidele Americii, s-a dovedit corupt și incapabil de a reuni populația în jurul lui.

Deși retragerea din Afganistan și terminarea războiului era voită de Barak Obama și de o mare parte din populația americană (și de cea afgană, care-i considerau cotropitori), totuși ora retragerii nu era încă întrevăzută: poliția și armata erau neantrenate ca să preia „pe cont propriu” lupta cu talibanii, iar aceștia hărțuiau pe toată lumea. (Este greu de înțeles pentru noi faptul că, populația țării, în mare majoritate rurală, susține încă talibanii!).

Trupele americane s-au retras din Afganistan, după 20 de ani. „Cine a pierdut cel mai lung război al Americii?” (Cotidianul.ro)

Dictatori solitari și președinți ușuratici

Izolarea este periculoasă și în cazul dictatorilor.

(Nicolae Ceaușescu, țăran naționalist care își fisurase chiar și legăturile pe care le avusese cu colegii lui din Pactul de la Varșovia, unde ar fi putut el să se refugieze atunci când poporul s-a răsculat în 1989? Care țară i-ar fi acordat „azil politic”?)

Saddam Hussein ajunsese și el un dictator singuratic. Nici Rusia, nici Liga arabă, nici Iranul, nici Turcia nu erau cu el. Guvernul pro-american l-a executat prin spânzurare în 2006. (Uniunea Europeană a dezaprobat condamnarea la moarte și execuția lui Saddam, calificându-o „act de barbarism”).

În schimb, Ben Ali, președintele Tunisiei între 1987-2011, care își închidea și-și tortura opozanții și care și-a prădat țara, când a „izbucnit primăvara arabă” s-a refugiat în Arabia Saudită (francezii îi promiseseră chiar ajutor militar, în cazul în care ar fi avut timp să înăbușe revolta poporului!). Deși în urma mai multor procese judecate în lipsă totalul pedepselor pronunțate de tribunale depășea 200 de ani, „prietenii” l-au salvat!

Între 1981-2011, Hosni Moubarak era Președinte al Republicii și Șef al Forțelor Armate din Egipt. Cum în acești 30 de ani de domnie a fost un aliat prețios al americanilor, în 2011, când mișcările revoluționare au inflamat Egiptul, Barack Obama a luat problema în mână: l-a implorat să se retragă în castelele lui și să lase armata să stăpânească revolta – dându-le revoluționarilor ceva libertăți și promițându-le alegeri libere. Americanii au făcut tot ce au putut pentru ca instituțiile administrației de stat din Egipt să continue să funcționeze și astfel să se prevină cu orice preț haosul.

Ajungem la Mouammar Kadhafi, conducătorul Republicii arabe libiene timp de 40 de ani (1969-2011). În acest timp îndelungat în care a fost „Conducător” unic al statului libian, politica lui – și personalitatea lui – au trecut prin foarte multe faze, făcând din el un personaj inconturnabil al politicii nord-africane.

De la început țin să vă mărturisesc că nu am nici o simpatie specială față de el și numai faptul că a fost „un dictator singuratic” la sfârșitul domniei lui nu-mi stârnește mila. Dar modul în care a fost „linșat” mă impresionează…

Războiul libian a fost opera de tinerețe a lui Barack Obama. În cele 800 de pagini ale cărții „Pământul Făgăduinței” războiul din Libia este prezentat destul de rapid – cum a fost de altfel și declanșat – ca o bătălie între băieți de școală!

Dacă considerăm politica din prima perioadă a „domniei” lui Kadhafi, înțelegem cu repeziciune de ce nu și-a făcut prieteni: imediat după ce a luat puterea, a naționalizat întreprinderile deținute de italieni și de băncile străine, a luat controlul companiilor petroliere, a recuperat terenurile fertile care erau încă în mâinile coloniilor italieni, a cerut armatei britanice să părăsească țara, a ordonat Statelor Unite să evacueze bazele lor militare…

Pe plan interior a dus însă o politică socială populară: dublează salariul minim pe economie, îngheață mărirea chiriilor, palatele regale devin clădiri publice…

Deși a fost timp îndelungat „tată al terorismului”, din anii 2000 și-a schimbat politica internațională fiind „făcător de pace”, deschis către o economie liberală – Italia, Anglia redevin partenere economice de rang întâi -, renunță la înarmarea nucleară pe care o lansase în trecut și face totul pentru a fi considerat „copil cuminte” al politicii mondiale.

Anii dinaintea războiului coaliției americano-franceză-engleză din 2011, au fost ani benefici pentru populația Libiei. (Când vreau să aflu ceva despre o țară consult Indicele de Dezvoltare Umană (IDH) de pe lista publicată anual de forurile internaționale. Cum știm, IDH-ul cuprinde nu numai PIB-ul pe economie al unei țări, ci mai ales cum stă cu sănătatea, cu învățământul și care este speranța de viață din acea țară. Dacă luăm, la întâmplare, anul 2007, înainte ca războiul „caritativ” să izbucnească, Libia era pe locul 47 din lume, poziție echivalentă cu cea a României. Astăzi, țara noastră își păstrează rangul de a 49-a țară – printre cele 180 ale lumii, iar Libia a pierdut prin război enorm, ajungând în câțiva ani pe locul 105!)

Muammar Kadhafi rămâne însă, mai ales în ultima etapă a „domniei” lui, un conducător singuratic – unic în felul lui, un excentric, un iluminat: îmbrăcat în costum tradițional era o apariție insolită în reuniunile internaționale, dormea numai în cortul lui de beduin – ceea ce îi dădea libertatea să stea departe de mondenitățile din palatele lumii.(În vizită la Paris, sub președinția lui Nicolas Sarkozy în decembrie 2007, și-a instalat cortul în curtea hotelului Marigny, unde fusese găzduit!)

Dictatorul Kadhafi avea și alte „apucături” lipsite de eleganță: după legendă, avea un container plin cu dolari și, când un oaspete de seamă venea în vizită, îi făcea cadou un coș cu bani! (În Arabia Saudită oaspeții erau tratați cu mult mai multă noblețe: pe măsuța din salonul suitei prezidențiale îi așteptau statuete în aur și bijuterii „pentru Madame”…)

Din prietenie și „ajutor reciproc”, în mai puțin de patru ani relația între președintele Sarkozy și Kadhafi s-a transformat într-o dușmănie ucigătoare.

Războiul din 2011, care a produs haos în Libia, cu bătălii constante între diversele grupe de populații și care a transformat țara într-un larg culoar de emigrație între Africa și Europa, a pornit cu dezinvoltură: președintele Franței, Nicolas Sarkozy și Primministrul Angliei, Gordon Brown, ca să-și întărească poziția în propria lor țară – după spusele lui Hilary Clinton – cer ajutorul americanilor ca să „salveze populația” libiană în revoltă. Zeci de mii de libieni care fluturau steagul „Primăverii arabe” se aflau în primejdie. Kadhafi însă vroia ordine în țară, ordine forțată, dar ordine!

Americanii, francezii și englezii au cerut aprobarea Consiliului de securitate al ONU și cu numai cu o mică majoritate de voturi primesc acordul de a lansa războiul (Angela Merkel și celelalte țări europene refuză să participe).

Barack Obama pune însă condiții celorlalți „doi colegi”: să fie el însuși cel care va conduce operațiunile militare și strategia de război să fie astfel concepută încât să nu fie nici o victimă printre soldații americani – populația Statelor Unite nu ar mai fi acceptat să piardă „fiii patriei” pentru popoare sau țări îndepărtate care nici nu știau să le repereze pe o hartă!

În orice război sau revoluție, unii înving iar alții sunt înfrânți. Victimele însă, le găsim aproape totdeauna, în toate „taberele beligerante”. De data aceasta atacul va fi cu predilecție aerian, cu avioane și drone, pentru a ținti din ceruri armata libiană cu scopul de a distruge tot arsenalul militar al lui Kadhafi, dar să nu fie primejduită viața vreunui militar american. Înainte de a începe ofensiva militară, Barack Obama a făcut o ultimă tentativă de pace: i-a cerut președintelui Kadhafi să părăsească conducerea țării și să se refugieze în altă țară – dacă vreo țară va vrea să îl primească…

„În mod public i-am oferit o ultimă șansă lui Kadhafi invitându-l să–și retragă trupele și să respecte dreptul poporului libian să manifeste în mod pașnic. Speram că, văzând că lumea întreagă este contra lui, instinctul de supraviețuire o să se manifeste și va încerca să negocieze fuga lui către o altă țară – care ar fi acceptat să-l primească! (p.787)

„Conducătorul” nu a ascultat ultimatumul lui Obama, nu a vrut să părăsească Libia și astfel războiul a fost declarat.

(Ne închipuim cum ar fi reacționat Nicolae Ceaușescu – și poporul român – dacă rușii, sau alte state dimprejur, ar fi venit „să salveze” poporul răsculat în 1989 cu aviație militară, aruncând bombe peste toate obiectivele strategice ale țării!)

„În aceeași seară trebuia să plec în Brazilia, prima etapă a unui turneu de 4 zile și trei țări având ca scop să redea strălucire blazonului Statelor Unite în America de Sud!!!” (p.787)

Pe 19-20 martie 2011 deci, Barack Obama era în vizită oficială în Brazilia. Cum fetele erau în vacanță, le-a luat și pe ele să viziteze Rio de Janeiro împreună cu mama și cu bunica lor. Președinta Braziliei, Dilma Roussef i-a primit cu multă căldură – și interes: Statele Unite și Brazilia urmau să semneze multe contracte, convenții economice și alianțe de tot felul…

Barak Obama o întrebă cu amabilitate pe gazda lui dacă poate să folosească unele din saloanele reședinței ca să declare război Libiei. Doamna Roussef îi răspunde dând din umeri: „nici o problemă!”

Echipa americană a avut o problemă tehnică de transmisie – legătura de la telefonul prezidențial securizat către Statul Major nu funcționa. Nerăbdător, Barack Obama ia un pumn de arahide dintr-un castronel de faianță scumpă și le ronțăie: era un obicei pe care-l avea când era în așteptare. După 10 minute de întârziere, cu calm, împrumută un telefon oarecare de la un coleg de birou și telefonează.

„În timp ce tehnicienii erau mobilizați să găsească rețelele defectuoase sau prost branșate, m-am instalat într-un fotoliu și am luat o mână de arahide dintr-un castronel pus pe măsuță din salon. Se scurseseră deja 10 minute, următorul rendez-vous cu brazilienii trebuia să înceapă… Nerăbdător, am cerut un telefon mobil la întâmplare. Bill a format numărul lui Mike Mullen – Șeful Statului Major al Armatei – și mi l-a întins:

Mike, aveți autorizația de atac.

Prin aceste 4 cuvinte pronunțate la un telefon care a servit probabil deseori să comande pizza, eu angajam, pentru prima oară din președinția mea, o intervenție militară.” (p.788).

Citez îndelung din „Pământul făgăduinței” căci asistăm în direct la declanșarea unui război. Autorul cărții – dar și principal autor al războiului libian – ne „povestește” cu cinism, și chiar cu detașare, tot contextul: analiză rapidă de a intra în luptă fără să aștepte măcar aprobarea Congresului american, alianța cu președintele Sarkozy și premierul britanic Gordon Brown – tot atât de ușuratici ca și el – o acțiune rapidă și modernă (aparate zburătoare – avioane, misile, drone, roboți), dar nu victime americane!

„Îmi imaginam scenele care se derulau la mai mult de 8000 de kilometri de noi: misilele care străpungeau aerul, exploziile în cascadă, ruinele și fumul, și partizanii lui Kadhafi care-și ridicau ochii spre cer și-și calculau cu disperare șansele de supraviețuire.” (p.789)

Câte victime au făcut „aliații” printre libieni în timpul acestui război „caritabil” (expresia este a lui Obama), nu știu dacă le-a numărat cineva!

„Primele zile ale campaniei libiene nu ar fi putut să se desfășoare mai bine!” exclamă cu satisfacție Obama. „Apărarea aeriană a lui Kadhafi a fost repede pusă la pămînt când avioanele Franței intră primele la ofensivă”.

A doar zi, Barack Obama s-a dus cu toată familia să admire minunata priveliște a Golfului din Rio de Janeiro. S-au recules cu emoție la picioarele statuii lui Hristos.

„O siluetă uriașă și strălucitoare ne apare prin ceață. Atunci ne-am strâns unii lângă ceilalți, plecând-ne capetele în reculegere.”(p.791)

Conflict regional

Europenii, actori principali și victime ale celor două războaie mondiale, au trăit în pace în ultimii 80 de ani. Beligeranții potențiali – din întreaga lume – știu că un al III-lea război mondial ar fi fatal!

Războaiele însă nu au încetat: războaiele pentru obținerea independenței ale fostelor colonii, războiul din Coreea (1950 și 1953) apoi cel din Vietnam (1955-1975). Au fost și sunt nenumărate zone de conflicte sângeroase în Africa, în Asia și în Orientul Mijlociu (Afganistan, Irak, Yemen, Siria)…

O rană a istoriei încă nerezolvată este și conflictul dintre evrei și palestinieni: această regiune a dat „multă bătaie de cap” politicii și diplomației în epoca contemporană.

Israel s-a creat în 1948 printr-o decizie a ONU pe o parte din teritoriul Palestinei. În iunie 1967, Israel ocupă Fâșia Gaza, Cisiordania și Ierusalimul de Est. În noiembrie 1967, Consiliul de securitate al ONU adoptă o rezoluție (nr.242) cerând „retragerea forțelor armate israeliene din teritoriile ocupate în timpul recentului conflict”. Fără efect: în același an au început instalarea de colonii evreiești pe teritoriile palestiniene, și asta până în zilele noastre…

„Noi nu așteptăm, noi acționăm. Nu vom lăsa nici un centimetru de pământ al Israelului arabilor, și pentru aceea trebuie să construim locuințe”– afirma cu forță actualul Prim-Ministru al Israelului, Naftali Bennett.

Deși fac parte din același stat – Israelul -, între cele două teritorii se află în zilele noastre un zid, iar trecerea de la o regiune la alta se face numai trecând prin porți sub control militar. Palestinienii sunt astăzi mai mult de 12 milioane, vreo 4 milioane trăiesc pe teritoriile ocupate – fâșia Gaza și Cisiordania -, mai mult de 3 milioane în Iordania, 1,5 milioane în Israel și restul împrăștiați prin lume.

În decursul anilor, președinții Americii au încercat cu asiduitate – prin dialog și diplomație – să ajute la negocierea păcii între cele două popoare – și nu prin război ca în Libia, Irak sau Afganistan.

Vă voi povesti aici un episod la care am asistat personal acum 28 de ani (1994) și care este legat de subiectul nostru.

Fiind eu în deplină naivitate politică, m-am găsit martoră a acestor gesturi de reconciliere: pe scena Palatului UNESCO din Paris – pe scena pe care urma să cânt ceva Mozart cu o mică orchestră – urcă Yasser Arafat – reprezentantul Organizației de eliberare a Palestinei (OLP), Yitzak Rabin – Primul Ministru al Israelului – și Shimon Peres – Ministru al Afacerilor externe al Israelului. Sala era plină cu președinți de stat, miniștri și diplomați. (Să nu-mi cred ochilor! Unde mă aflam!?)

Cei trei corifei primiseră un premiu pentru pace cu ocazia acordurilor de la Oslo (1993) – după ce și-au strâns mâinile în semn de reconciliere în prezența președintelui Bill Clinton.

Deși, cum mărturiseam, m-am găsit în acel moment pe nepregătite, m-a străpuns un gând lucid: asist la o mascaradă politică de anvergură! Istoria mi-a dat dreptate: Yasser Arafat a refuzat crearea unui stat palestinian alături de cel evreu – după cum negociaseră la Camp David -, Yitzhak Rabin a fost ucis de un terorist evreu ortodox, coloniile evreiești se multiplică pe teritoriile palestinienilor și populația este sufocată de blocada israelo-egipteană. Rachete, bombe și pietre își aruncă unii altora peste gard, ca într-un film sinistru de copii.

Barack Obama ne mărturisește deseori dificultatea sa de a înțelege, de a lua vreo poziție sau de a mijloci pacea în această zonă a lumii. Pentru el, ca și pentru majoritatea americanilor care sunt creștini, Israelul este ”pământul făgăduinței” iar evreii sunt poporul ales. Așa a învățat din copilărie la catehism, așa este scris, negru pe alb, în Scripturi. A avut mulți colegi și prieteni evrei, iar acum are mulți colaboratori. A observat în timpul carierei sale și faptul că, dacă un deputat, senator sau un „ales al poporului” la orice nivel avea o atitudine critică față de Israel, nu mai era ales la următoarea rundă… Evreii în America reprezintă o diasporă numeroasă și extrem de influentă.

Urmând aceeași cale de justiție și reconciliere ca și alți președinți ai Americii, Barack Obama declară:

„Politica administrației mele va fi de a lucra, activ și cu combativitate, la o pace durabilă între Israel și palestinieni, între Israel și țările arabe vecine. Istoria ne arată că un angajament robust și continuu al Statelor Unite poate reduce clivajele și crea capacități de progres”.

În poză, Mahmoud Abbas – președintele Palestinei -, Benyamin Netanyahou -Președintele Likoudului, Hosni Mubarak – președintele Egiptului, sunt „convocați” de Barack Obama la Casa Albă, pentru a relua negocierile de pace (2009). Fiind în timpul Ramadan-ului, cei trei scrutează ora de încheiere a postului ca să poată lua cina… După această întâlnire „prietenoasă”, fiecare își urmează propria strategie politică, fără abatere sau „sentimentalism”!

Pământul făgăduinței

Titlul în original al cărții lui Barak Obama este „A Promised Land”, iar în traducerea franceză „Une Terre Promise”. Chiar dacă titlul este inspirat din Sfintele Scripturi, cu referință imediată la pământul promis de DOMNUL poporului ales – țara unde „curge lapte și miere” – toată analiza și istoria pe care ne-o relatează cu probitate și talent autorul nu se suprapune cu „Pământul făgăduinței”. Articolul nehotărât din titlul original lasă o mare deschidere interpretării faptelor.

Căci, care este „pământul făgăduinței”? Poate fi Israelul zilelor noastre, unde popoarele se hărțuiesc și se sfâșie, unde ziduri de excludere reciprocă se construiesc, unde militarii fac legea și victimele se înmulțesc?

Poate fi America – visul atâtor generații de emigranți? Sărăcia, discriminarea socială și rasială, inegalitatea strigătoare la cer, democrația greoaie și violența statală (SUA – jandarmul lumii) ne întunecă viziunea unei țări „binecuvântate”.

„Președinția mea este sub ceea ce aș fi dorit” conclude fostul Președinte al Americii, Barak Obama, la sfârșitul acestei lungi confesiuni (p.827). Această mărturisire ne aminteste avertismentul lui Vaclav Havel în timpul turneului la Praga: „Blestemul Dumneavoastră este acela că oamenii așteaptă mult de la Dumneavoastră… Asta înseamnă că ar putea fi repede decepționați”

Barack Obama ni se prezintă în carte nu numai ca actor principal, dar și ca martor al multor evenimente – americane și planetare – din acest început de secol. Contemporani cu aceste evenimente, devenim și noi martori ai voinței lui neabătute, plină de dinamism, în lupta pentru o lume mai bună…

„Pentru Barack Obama, viața politică este o vocație – un sacerdoțiu„.

Azi și ieri