Delir nocturn

De mulți ani am un somn străveziu, inconsistent sau, ca să folosesc termeni consacrați, somnul meu este rareori profund, uneori leger și deseori absent cu totul. Nu mă acomodam cu seninătate acestei stări maladive, nu numai din cauza epuizării care-i urma, dar și datorită dificultății de a-mi umple nopțile insomniace: traversam de 50 de ori apartamentul dintr-un capăt în altul, vizionam la televizor toate filmele americane de Crăciun cu un scenariu 100/100 stereotip (ca să nu mă stresez noaptea cu cine știe ce filmografie serioasă!), ascultam muzică la nesfârșit pe canalul Mezzo și… până la urmă, adormeam!

Situația nocturnă s-a schimbat în urma unei operații la Spitalul Pitié Salpêtrière din Paris. La insomnia mea de zi cu zi (adică noapte de noapte), s-o fi adăugat și emoția momentului, că am început să circul în timpul nopții cu sârg pe culoarele spitalului. S-or fi enervat infirmierele astfel că doctorul de gardă mi-a dat un somnifer cu efect imediat: cele două nopți la spital nu am mai știut de mine și le-am dormit cap-coadă…

Nu am vrut să las miracolul să-mi treacă fără să mă agăț de el, am luat numele pastiluței și, de atunci, ani și ani de-a rândul am dormit liniștit, cu ordonanțe medicale în regulă…

Și asta până acum 5 ani! Somniferul meu a fost declarat nociv de Autoritatea Sanitară din Franța și acum se află în categoria drogurilor: nici doctorii nu-l mai pot prescrie decât sub mare supraveghere.

Am micșorat doza, m-am sevrat, am încercat alte somnifere mai lejere, dar, cum aveam impresia că-mi înțețoșau mintea și în timpul zilei, am renunțat! Mi-am adus aminte de o afirmație convingătoare a unei prietene din București: „eu nu iau nici un somnifer; când adorm, adorm!” De atunci, acest principiu sănătos mi-a ghidat nopțile.

Numai că, timpul nopții eliberat de orice somnifer trebuia ocupat cu ceva: nu cred că cineva poate să-și oprească cu ușurință mintea și gândurile atunci când este treaz…

Momente de inspirație

Acest moment de înțărcare din mrejele somniferului coincide – dacă mă gândesc bine – cu momentul în care am început să scriu.

Un gând simplu și îndepărtat își făcea locul în conștiința mea neadormită, începea să se învârtă prin cap, să devină interesant, să se organizeze, să ia formă, chiar să mă facă să râd în hohote (m-am abținut căci mi-era teamă că-l trezesc pe Mohamed)!

Mi-am dat seama că ceea ce scriam în cap, de fapt povesteam. Nu știu cui! Mie însumi și, în mod potențial, ascultătorului sau poate cititorului din văzduhurile nopții?!

La computer nu scriam noaptea: când mă duceam la culcare vroiam să dorm! Doar că, după cum vă mărturiseam mai sus, liniștea nopții mă trezea. După câte o noapte rodnică, furam în timpul zilei câteva momente libere și scriam – în timpul zilei sunt multe de făcut! Doar că, semnele de punctuație fiind deja puse la locul lor în timpul nopții, transpunerea pe computer mergea ușor.

În plus, eram foarte bucuroasă că scriu în limba română. Vouă poate vi se pare firesc, dar pentru mine, care de 30 de ani „mă îmbăiam” aproape în exclusivitate în limba și cultura franceză, era ceva deosebit. Chiar mă surprindea: de la examenul de Bacalaureat, cu foarte mulți ani în urmă, nu am scris decât două scrisori!

De fapt, nici nu știam că îmi place să scriu!

Primele povestiri conțineau amintiri despre familie: în timp ce avansam în scris mi-am dat seama că fac un lucru important! Nu numai că scriam cu recunoștință și emoție – într-un stil aproape hagiografic – despre mama, tatăl nostru, frății mei, despre bunici, unchi și mătuși, verișori și verișoare, dar îmi dădeam seama că aceste „amintiri din copilărie” ale mele vor putea fi de folos generațiile actuale de nepoți și nepoței. Dacă memoria familială îi va interesa vreodată, vor putea afla câte ceva despre moșii și strămoșii lor…

Citind ce am scris, am remarcat ceva firesc, dar care totodată m-a surprins: cum cea mai mare parte din amintiri erau legate de frageda copilărie și adolescență, stilul în care scriam era alert și tineresc: personajul care povestea era tânăr!

Mohamed m-a îndemnat să mai scriu! De ce să mă opresc, dacă tocmai am început…

Așa că mi-am înfipt focarul memoriei în amintirile primilor ani petrecuți la Paris și astfel a ieșit o carte, cu un nume aproape generic: „O Româncă la Paris”.

Când s-a terminat cartea, mi-a părut rău că nu mai scriu. Mohamed, cu simțul lui practic mă întreabă: de ce să nu mai scrii?

Și astfel am deschis Blogul meu, care, deși nu seamănă cu alte bloguri – sau cu funcția cea mai răspândită a unui blog – îmi oferă locul să continui să povestesc. Am scris deja 46 de subiecte…

În căutarea normalității

Totuși, vroiam să dorm! Luasem o hotărâre drastică de un an încoace: de câte ori un gând începe să se insinueze și vrea să persiste în cap, îl anulez! Ca să-l anulez îmi trebuie mijloace, tehnici…Le puneam în practică pe fiecare câteva zile și, fără rezultat, încercam altceva!

Vă imaginați că am început cu muzica! Alegerea nu este ușoară: muzica relaxantă propusă de siturile de adormire mă enervează imediat, muzica clasică sau romantică este exclusă căci prea puternică – numai cu Recviemul German de Brahms am avut câteva nopți consistente, dar liniștite-. „Nocturnele” de Chopin îmi sunt prea cunoscute, Sonatele de Scarlatti însă, pe care le ador ziua, m-au acompaniat și noaptea într-o perioadă. Cel mai eficace a fost – și mai este în situații disperate – Missa Papae Marcelli de Palestrina și… corul băieților de la Cambridge.

Recent, câteva nopți de-a rândul am ascultat Magnificat de Vivaldi: în afară de câteva arpegii virtuoase ale sopranei, puteam intra într-o emoție duioasă. Ca să schimb, am reascultat Stabat Mater de Pergolessi în interpretarea Orchestrei Orfeo 55 dirijată de Nathalie Stutzmann cu Phillippe Jaroussky, contre tenor și Emoke Barath, Soprano. Sobrietatea și acuratețea interpretării – și o anumită distanță pe care o caut noaptea ascultând muzica barocă, mă umpleau de o admirație adâncă. Ca să schimb „discul”, aleg Stabat Mater de Pergolessi cu ansamblul „Les Talents Lyriques”. Cântul solistelor era tulburător: interpretarea transfigurată de umanism al sopranei, trilurile care se transformau în hohotele Maicii Domnului, îmi captau toată emoția spiritului la aceea oră din noapte…

Mi-am dat seama că nu voi putea să adorm în compania acestor capodopere de muzică și interpretare…

Am căutat în alt domeniu:

Al doilea exil

Este o expresie care a devenit curentă în România în acești ultimi ani: unii dintre cei plecați „în exil”, departe de casă, proiectează să se reîntoarcă, încearcă să se re-adapteze într-o societate care s-a schimbat, care are alte coduri de organizare, de legi, de obiceiuri și care lor, „noilor re-veniți”, le sunt în mare parte străine.

Printre primele lucruri pe care le vor constata țin de acțiunile cele mai banale: aprinzând televizorul pot rămâne câtva timp descumpăniți – și asta mai ales dacă nu au urmărit cu asiduitate prin satelit canalurile românești, așa cum este cazul meu -. Căci, ajungând cu povestea la propriul meu parcurs de exilată cultural, veți constata și voi din cele ce urmează că, emisiuni de televiziune, jurnaliști ultra cunoscuți, invitați celebri, eu îi descopeream numai acum, în timpul insomniilor mele din ultimul timp și asta, cu un decalaj de… zeci de ani…

Când am venit în Franța, a fost destul de anevoios să asimilez cultura populară franceză – norocul meu a fost că muzica și cultura clasică este comună și astfel aveam repere și posibilități de contact multiple cu cei „din lumea mea”. Dar Leo Ferre, Serge Gainsbourg, Véronique Sanson, Christophe, Jean-Pierre Bacri și multe, multe alte vedete de prim rang ale muzicii și ale scenei franceze îmi erau necunoscute (și chiar indiferente). Numai că, Mohamed îi cunoștea pe toți, aprecia versurile și stilul multora dintre ei, așa că ascultam împreună la Micul dejun o jumătate de oră de muzică pop. Tot astfel, iubea și cunoștea replicile multor umoriști celebrii și încerca să-mi explice sensul umorului lor (eu cunoșteam umorul lui Dem Rădulescu, Amza Pellea, Stela Popescu, etc.) Prin ani și ani, am reușit să-i disting unii de alții dar, spre marea mea șansă, cu timpul, au apărut alte generații de cântăreți, artiști, umoriști, jurnaliști, oameni politici, partide…și astfel sunt la curent cu prezentul radio-televiziunii și al evenimentelor din Franța!

Integrată până peste cap în țara mea de adopție, am pierdut firul în societatea românească. Munții și văile erau aceeași, codrii, izvoarele și lacurile erau la locul lor, aproape cum le lăsasem, firea oamenilor de asemenea (această remarcă va surprinde pe mulți), dar cântăreții, oamenii politici, scriitorii, jurnaliștii, umoriștii, emisiunile – se aflau la o mare depărtare de mine -. Demonstrația o să o constatați cu ușurință când vă voi povesti câte ceva despre personajele care au populat delirul meu nocturn în ultima vreme.

Ca și în nopțile muzicale, când căutam opere lungi sperând să pot adormi între timp – fără întreruperi de aplauze sau publicități care mă trezeau din somnul meu lejer- tot astfel am selecționat spre audiere în exclusivitate emisiuni și interviuri care durau de la 40 de minute în sus…

De vreo trei ani am descoperit o emisiune care m-a acompaniat mult timp – adică multe nopți. O dată, din întâmplare, zăresc pe YouTube o figură cunoscută: cea a actorului Marin Moraru, dar mult mai bătrân decât în amintirile mele și „existând” din greu într-un prezent care-i amăra spiritul. Jurnalista era nu numai frumoasă dar de o blândețe încurajatoare care încerca să îi stimuleze amintirile frumoase din tinerețea și lunga lui carieră de actor. Astfel am descoperit-o pe Eugenia Vodă.

Cum emisiunea „Profesioniștii” de pe TVR 1 era deja „veche” de vreo 20 de ani, vă închipuiți că aveam acum acces la o mulțime dintre interviurile ei acumulate în atâția ani! Unii invitați erau cunoscuți de mine dar mulți alții, necunoscuți: președinți de țară, oameni de afaceri, scriitori, actori, doctori și savanți etc. Cu căldură, surâs continuu și umor, jurnalista scormonea prin toate pliurile vieții invitaților ei, care nu aveau altă cale decât să fie mărturisitori. Ei erau, prin viața lor, mari personalități, dar Eugenia Vodă le făcea să devină sub ochii noștri personaje autentice, pline de viață.

Se întâmpla să adorm în timpul unei emisiuni – deci scopul era atins. Însă, la ultimul interviu pe care l-am ascultat acum vreo 15 zile, nu am putut să mă relaxez căci m-a ținut în alertă: lupi, șacali, arici, maimuțe, apăreau rănite sau prea pline de viață în delirul meu nocturn. Invitatul emisiunii „Profesioniștii” era dr. Ovidiu Roșu – doctor veterinar pentru animale sălbatice!

Era un om sfâșiat de nenumărate ori de animalele pe care le „salva”, era sfâșiat în inimă prin moartea Luanei, colaboratoarea și iubita lui; cât depre bugetele de la stat pentru îngrijirea animalelor sălbatice se plângea că erau nu numai sfâșiate dar aproape inexistente…Dr. Roșu, după o lungă perioadă petrecută prin coclaurile din lumea largă – unde împreună cu alți pasionați de vietăți a tămăduit mii de animale, reptile și păsări, dorește să transmită această vocație și în țară: va fonda propriul lui „spital” de vindecare a animalelor rănite. Dragostea lui nu este asemănătoare cu cea a posesorilor de animale de companie: el, imediat după ce reușește să ușureze animalul sau pasărea de infirmitatea ei, le trimite în lume…

Mic dejun

Nu la ora micului dejun ci tot pe la ora 2 sau 3 noaptea eu ascultam emisiunea Danielei Zecca Buzura, „Mic dejun cu un campion”. Am descoperit-o destul de recent, dar suficient de demult ca să fi ascultat din urmă o mare parte dintre interviuri.

Îmi place stilul jurnalistei: așa de mult își valorizează invitații de parcă ai impresia că fiecare este un geniu (cea mai mare parte, necunoscți încă de mine). Daniela Zecca Buzura își pregătește foarte serios „dosarele”: faptul de a-și cunoaște bine invitații, cu detalii din istoria lor personală, este normal pentru un jurnalist serios. Când însă sunt invitați scriitori, critici literari sau filozofi mă impresionează faptul că le cunoaște în profunzime opera – de multe ori extrem de vastă – și că ne-o dezvăluie și nouă, în dialog cu autorii, cu claritate și noblețe….

Emisiuni lungi

Am selecționat podcasturile lui Mihai Moraru din emisiunea „Fain & Simplu” pentru că erau lungi: unele durau chiar două ore!!! Îmi lăsau timp să adorm. Și nu numai asta: jurnalistul avea un stil molcom, ochi inteligenți și promitea o undă de umor…Căci înainte de a asculta un Podcast, mă uit câteva minute la invitat – și în primul rând la jurnalist, ca să am o vagă idee cu cine îmi voi petrece noaptea până adorm.

Primul podcast selecționat de mine avea ca invitat un domn simplu, cu un aer jovial, de vreo 45 de ani. Schimburile de amabilități de la începutul emisiunii și mai ales episodul cu cafeaua (ce cafea consumați, cu zahăr sau fără, cu prietenii sau în solitudinea dimineții, etc.) a avut efectul scontat: am adormit.

Fericită că am găsit somniferul, a doua noapte m-am conectat direct pe același podcast sărind episodul cu cafeaua. Invitatul emisiunii a început să-și depene viața: a plecat în lume prin anii 90, fără să fie pregătit, cam tot așa cum plecau toți românii aventurieri în anii aceia, fără să știe bine unde vor ajunge și ce o să facă…El a ajuns în America, a avut o mică bursă de studii, dar pentru locuință și pentru „pâinea cea de toate zilele” a făcut tot felul joburi: spălat vase, apoi aranjând sala și apoi chiar servind la restaurant. Toate acestea erau pentru el evoluție în ierarhia socială a acestor joburi! Șansa mare a avut-o însă că a fost selecționat pentru echipa de football al facultății și prin turnee a putut să mai viziteze ceva prin țară (SUA).

Descrierea vieții lui americane mi-a părut cât se poate de obișnuită pentru emigranții români din acele timpuri dar faptul că era povestită cu simplitate îi dădea valoarea sincerității. Pe acestea mărturisiri banale am adormit: a doua noapte…

A treia noapte s-a sfârșit cu un coșmar! Deși personajul meu nocturn mai plecase să capete ceva experiență prin Noua Zeelandă, avusese chiar un job financiar au Luxembourg, a rămas infiltrat adânc cu spiritul americanului mijlociu: trebuie să întreprinzi ceva, nu contează ce! „Să creezi ceva”! Dacă merge, merge! Dacă dă faliment, mai începi odată altceva și vezi ce iese! Dacă dai faliment, nu te descurajezi și o iei de la început, în același domeniu sau în altul, nu contează, dar nu te da bătut!

Puteți să vă dați seama că această dinamică a curajului – cu alternanța între mici realizări urmate de eșecuri – deși nu m-a dus cu gândul la „legenda lui Sisif„ nici chiar la aceea a „Meșterului Manole”, a căpătat în delirul meu nocturn imagini de o simplitate sinistră: un artizan care face amfore, care nu ar fi utilizabile căci cu defecte mari, le aruncă spargându-le cu furie. Plin de curaj, mai face o amforă – defectuoasă – o zvârle în aer și o lasă să pleznească căzând pe caldarâm cu zgomot mare. Apoi, plin de curaj…

Nu am putut să adorm pe aceste elanuri de curaj, și a doua zi, în amiaza mare, am vrut să cunosc adevărata biografie a „americanului invederat”. Ce întreprinderi a fondat, ce branduri, ce eșecuri a avut, cu ce curaj și succes a re-început totul, unde a ajuns acum? (Din moment ce este invitatul unei emisiuni lungi, bănuiesc că era un om de succes…)

Cel ce m-a adormit două nopți în timpul unui interviu fără consistență și m-a îngrijorat în ultima noapte, era chiar Prim Ministrul Florin Cîțu! M-am temut atunci mai tare: ulciorul care se spărgea de mâna acestui meșteșugar „curajos” era chiar România!!!

Ana râde, Ana plânge

Chiar dacă nu făceam parte din Clubul „Fain & Simplu” – care se pare că are mulți aderenți -, am continuat să ascult emisiuni…

Am selecționat podcastul al cărei invitată era o duduie blondă cu buze accentuate foarte roșii, un fel de Marlyn Monroe – mai obosită și mai mai trasă la față decât actrița americană în plină glorie.

Chiar dacă ce spunea putea să fie șocant, din ea se degaja un calm care-mi făcea bine. În mod paradoxal, chiar când era obosită îmi părea plină de viață, dar modul cum își susținea uneori capul cu mâinile, m-a încurajat în alegerea mea. Am petrecut cu ea trei nopți…

În prima noapte am aflat că activitatea ei principală este să facă bani: tot ce întreprinde îi aduce bani. Are colaboratori, salariați, dar nu am înțeles în ce domeniu căci am adormit.

A doua noapte, elementele de înțelegere a personajului s-au întețit: este numită de fanii ei „contesa digitală” căci îi plac bijuteriile vechi, vasele în porțelan și mobilele art-deco. Are un Blog de mare succes – urmărit de sute de mii de fani – este influencer de modă…

Ei însă nu-i place să fie redusă la o asemenea categorie căci se consideră polivalentă – o adevărată femeie de afaceri. Scopul ei nu este numai să facă să viseze fetișcanele românce sau să se arate în public: voința ei este de a face bani. „De ce vrei bani” întreabă simplu, jurnalistul. Domnișoara pare jenată să răspundă căci are oroare de mizerabilism. Totuși se lansează: când a venit la București din Arad, a fost pentru ea tot atât de dificil cum ar fi să te exilezi în altă țară: fără bani, a schimbat 7 locuințe în primul an, cerșind pe la prieteni bani cu împrumut ca să-și plătească chiria. Amestecul de disperare și inteligență au făcut-o să intre pe o nișă care la ora aceea era liberă, în lumea digitală – să deschidă un blog unde să se pună în scenă : modă, sfaturi, originalitate…

Nu știu cum am putut să adorm pe aceste „dezvăluiri” ale activităților acestei domnișoare originale, dar vocea ei avea ceva molcom. Ascultând alte interviuri cu ea -în timpul zilei- am înțeles că era pe tratament cu sedative, -făcuse un burnout major- și astfel, poate, din calmantele pe care le lua ea regulat, se scurgea câte ceva până în dormitorul meu din Paris.

În a treia noapte am mai auzit un răspuns șocant. La întrebarea jurnalistului „care este pasiunea dumneavoastră: moda, munca în sine sau banii”, ea a răspuns „pasiunea mea este Ana…” Ați înțeles bine: pasiunea ei este ea-însăși! Cât despre muncă, ea afirma deseori că numai prin multă muncă a ajuns unde a ajuns, că îi place să muncească inteligent doar că, această pasiune a adus-o la burnout-ul de care pomenisem mai sus. În urma acestei experiențe care a lăsat urme importante în psihicul ei, sfatul domnișoarei este: „ca să realizezi ce-ți dorești, muncește cu inteligență și MODERAȚIE!”

Când aleg un podcast, cum am afirmat de mai multe ori, nu mă interesează în primul rând pe cine selecționez ci rămân la criteriul vocii și al ritmului vital. Odată misterul nopții trecut, dimineața, nu numai că citesc numele invitatei – sau invitatului – care m-au adormit ultimele nopți, dar caut să aflu mai multe despre ei.

Ana Morodan este o celebritate!

Înțelesesem bine: în lumea modei! Dar nu numai: devenise un personaj! Fusese invitată în nenumărate emisiuni de televiziune, i se puneau aceleași întrebări și ea dădea aceleași răspunsuri. Mă obișnuisem cu întrebările căci erau stereotipe, dar intervențiile ei erau pline de viață și veracitate. „Eu nu sunt un personaj, nu joc un rol ci personajul care este în fața voastră sunt eu însumi iar rolul este însăși viața mea! Mă caut pe mine, mă adâncesc în sufletul meu, vă introduc în intimitatea mea, vă povestesc trecutul meu, slăbiciunile mele, emoțiile și speranțele mele. Pe acest drum nu sunt singură: îmi împărtășesc viața cu colaboratorii. Eu îi ajut pe ei și ei mă ajută pe mine. Ei mă cunosc pe mine și eu îi cunosc pe ei. Suntem prieteni apropiați. Afectivul joacă un rol important în întreprinderea mea”…

„Viața e un roman” a intitulat Guillaume Musso unul din romanele sale de succes! Viața Anei Morodan este un roman care nu se găsește în librării ci la radio, la televiziune și pe rețelele sociale…

Istoria Anei, în afară că face bani cu ușurință, nu are nimic de extraordinar. Mă întrebam de unde vine succesul ei de este invitată în atâtea emisiuni de televiziune? Cred că de la autenticitate: spune ce este și este ce spune. Când se afirmă centrată pe ea însăși, este generoasă. Egoismul este identitar fiecărui om. Ea îl asumă.

Ziua în general priveam aceste interviuri în mare viteză. Totuși, ca să-mi clarific ceva mai bine personalitatea celei care-mi va deveni și mie personaj în acest articol de Blog, am ascultat o emisiune cu Ana Morodan de la început până la sfârșit.

Emisiunea se numea „La cină”. Decorul era o sală mare, gen sufragerie, cu mobilier în lemn ca pe vremea mătușii mele de la Făgăraș…O masă lungă despărțea jurnalista de invitata ei. În timpul interviului am simțit din ce în ce mai mult că pe această masă se afla un zid nevăzut dar bine înfipt, căci despărțea două lumi: lumea colorată, cu sclipiri și emoții a Anei Morodan și lumea uscată, lipsită de orice căldură sau inspirației – a jurnalistei. Bine înțeles că atenția și interesul meu erau captate de povestirile Anei – pe care deși le cunoșteam, aveau vibrații noi…Dar, prin contrast eram surprinsă de lipsa de expresivitate a jurnalistei: nici un zâmbet, nici o empatie nu i se citea pe față sau în gesturi. Un sentiment acut însă domina atmosfera: „eu nu fac parte din lumea ta, tu nu faci parte din lumea mea. Nici nu vreau să am de-a face cu tine! Te-am invitat căci ești la modă și avem nevoie de Audimat dar toată lumea trebuie să simtă disprețul pe care îl am pentru tine!”

Întrebările curgeau deci fără inimă, scurte și clare: am avut impresia că citește pe o hârtie ceea ce i-o fi scris altcineva. Și am avut dreptate. La un moment dat jurnalista spune: mai avem 10 întrebări (adică, să-i dăm bătaie!).

M-am gândit la anumite înregistrări în care cel care pune întrebările nici nu apare și lasă libertate multă persoanei intervievate. Ar fi putut foarte bine ca episodul acestei emisiuni să se desfășoare în acest mod: fără chip de jurnalist. Sau, peste câțiva ani, un robot va putea foarte bine să pună întrebările unor invitați; ar putea fi programat chiar să surâdă sau cu ceva gesturi de simpatie…

La sfârșitul emisiunii, jurnalista a pus o întrebare care izvora în sfârșit dintr-un constat personal: cum se face că Ana fusese de o veselie și o vervă debordantă când erau la bucătărie (poate înaintea emisiunii, nu le-am văzut…), că în timpul interviului a răspuns cu calm și convingere la toate întrebările, și că, spre sfârșit, a fost emoționată până la lacrimi? Care este adevărata Ana Morodan: cea care râde, cea care vorbește „logic” sau cea care plânge?

Răspunsul Anei a fost simplu: „sunt eu, Ana – și atunci când râd și când plâng și când gândesc”.

Steaua fără nume

În noaptea aceea am ales o voce caldă și optimistă. De obicei ne plângem noi, sau auzim vești proaste! Nu numai oamenii politici ne derutează în deciziile lor mutante, dar și savanților le place să ne streseze pe toate undele posibile…

În această emisiune, o domniță brunetă de vreo 35 de ani răspundea cât se poate de simplu la întrebările sau jocurile jurnalistului. Mi-am pus întrebarea: de ce a invitat-o dacă știe totul despre ea: cunoștea cine-i sunt părinții, soțul, copiii… Se vedea că erau chiar prieteni de familie!

Răspunsurile invitatei erau de o banalitate infantilă. La întrebarea „pe cine iubești mai mult” venea răspunsul așteptat: „pe mama”! „dar, cum ești tu, ca mamă? Cu ce te ocupi acasă? Copiii te ascultă?” (Întrebări cu „ce faci de mâncare” sau „cum deretici prin casă” cred că nu i-a pus). Este adevărat că doamna cea agreabilă apărea sub forma unei gospodine perfecte, femeia „casnică” ideală!

Întrebarea „îl iubești pe tata” a avut un răspuns care mi-a atras atenția: „tata a fost și este cu mine tot timpul, în mașină, în autobuz, în avion, pe scenă…” „Eu doar deschid gura – cânt – și în rest el face totul”. „Și soțul… nu sunt geloși unul pe altul?” ”Nu! Au multe de făcut și nu au nici un interes – să se ciondănească -!”

După trei nopți de legănare cu vocea și spiritul luminos al doamnei de pe unde, i-am citit numele: Andra. Curios! Numai un prenume! Steaua fără nume are un prenume!

Când cineva este recunoscut numai după prenume, înseamnă că este o Mega-Stea! Ca de obicei, în ziua mare, am căutat-o pe YouTube-ul de la televizor și am vizionat câteva din numeroasele video-uri postate sau transmisie din concerte. „Timpul”, „Vina mea” sunt printre ultimele înregistrări…

Andra avea dreptate când recunoștea cu mare modestie că ea doar cântă, dar că marea ei șansă este de a-i avea pe tatăl și soțul ei mari antreprenori: să găsești compozitorii și cântecele care aduc succesul, să tocmești orchestre, să găsești stiliști pentru veșmintele prințesei, să ai studiouri de înregistrare cu ingineri experimentați, să pui în scenă spectacole de anvergură, să fii în același timp agenție de publicitate… Dacă pe vremuri, tatăl doamnei nopților mele de veghe le făcea singur, acum echipe de zeci de persoane colaborează cu el în această industrie a spectacolului.

Andra este o mare vedetă! Este numită „Vocea Românilor”!

Profesioniștii

În tot acest timp de insomnii masive am ascultat muzică sublimă! Am cunoscut personalități cu totul noi pentru mine, cu un palmares foarte bogat în viața lor!

Totuși, oricare dintre cititorii mei vor zice: nu este normal! Noaptea și păsările dorm! „Toată natura doarme” – (cu mari excepții)!

Sau, o întrebare mai simplă cred că mi-ar pune-o oricine: de ce nu ascult muzica cea sublimă ziua sau, când vreau să descopăr noi personalități-vedete din spațiul românesc, de ce m-ar deranja lumina soarelui?

M-am hotărât să consult! Am luat rendez-vous cu trei specialiști: un psihiatru, o psiholoaga și un medic generalist.

Pentru psihiatru a fost simplu: cum are dreptul să prescrie somnifere, mi-a dat un medicament „verișor” cu cel pe care-l luasem eu acum câțiva ani, din clasa hipnoticilor. Dar, pentru că este clasificat la droguri, nu poate să mi-l prescrie decât pentru 2-3 săptămâni. Să mai vin să-l consult…

Psiholoaga, m-a ascultat mai îndelung, i-am povestit cu ce mă ocup noaptea și, largă la spirit, mi-a zis că „ziua și noaptea” pot fi noțiuni arbitrare și, dacă îmi place să am o viață de noapte, de ce nu? Când îmi vin gânduri în cap care vor să-și facă cuib, sunt ele coșmaruri? Îmi fac rău? Nu? Atunci de ce să le înăbușesc „în fașă”? Doar sunt gândurile mele…

Doctorița generalistă are timpul măsurat la consultație, nu poată să depășească 15 minute: trebuie să-ți ia tensiunea, să te cântărească, să te consulte, să-ți prescrie medicamente, etc. Când i-am pomenit cu sfioșenie de insomnia mea masivă, s-a umplut cu toată forța unei bunici-general, al unei directoare de grădiniță din timpurile vechi sau a unei supraveghetoare de noapte la un liceu de fete și mi s-a adresat cu autoritate: Nu televizor, Nu telefon, Nu radio, lumina stinsă și culcarea!

Cei trei profesioniști mi-au dat trei mijloace de a mă împăca cu noaptea.

Voi, pe care l-ați urma?

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: