Vibrații

Am împrumutat o imagine primăvăratică „furată” de mine de la expoziția lui David Hockney: un fragment din imensa frescă pictată pe iPad „A Year in Normandie” și prezentat à l’Orangerie de Paris anul acesta.

Căci nu am putut să pun la începutul povestirii mele imaginea aleii betonate pe care mi-am numărat pașii în dimineața aceea…

Parcul este imens și variat, dar eu am ales această alee: este sobră, simplă, nici o floare, doar copaci. Pe o parte copacii sunt înalți și deși, cu atmosferă de pădure, iar cealaltă parte este mai „urbană”: se întrevăd vilele orașului. V-o descriu cu amănunte banale dar este „contextul” în care mi-am petrecut trei ore sâmbăta trecută.

Aleea este largă cam de 6 metri și lungă de un kilometru. Are bănci multe – cred că vreo 20 – astfel mă puteam așeza la fiecare 50 de metri.

(Și marii creatori, fie ei compozitori sau romancieri, au leit-motive pe care le presară pe ici pe colo și care se transformă în adevărate teme sau obsesii…Așa și în povestirile mele, băncile sunt un „leit-motiv” inconturnabil).

În fine eram liberă! De obicei, adică întotdeauna, Mohamed este cu mine și mă protejează, mă încurajează și mă susține. Ne simțim foarte bine împreună: discutăm, ne minunăm, eu fotografiez flori, dar am impresia și că îl țin în „lesă”. Tempo-urile noastre sunt în mod obiectiv – diferite.

I-am găsit pentru anul viitor un grup de Qi-gong. Sâmbătă asta a fost ultimul curs al anului dar au fost invitați să participe și noii cursanți: s-au reunit cu toții în marele parc sub un arbore uriaș și s-au rotit în toate părțile timp de trei ore…

Nu m-am dus să-i văd ci m-am concentrat pe solitudinea mea.

„Nada”

Vremea era ideală: o undă de răcoare la început de iulie. Sufletul îmi era simplu și liniștit, aproape de vid…

În tinerețe am citit câte ceva din mistica Sfintei Tereza din Avila dar nu mi-a rămas în moștenire decât o expresie a ei: „Nada”…„Nimic”. Acest cuvânt despuiat la culme mi-e balsam deseori. Starea sufletească a Sfântei Tereza, pornind de la acest „Nada”, capătă însă consistența unei stânci:

Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te sperie; totul trece, Dumnezeu nu se schimbă; răbdarea obține totul, cine îl are pe Dumnezeu nu-i lipsește nimic.

Mie nici un gând înalt nu-mi fura atenția. Plimbându-mă agale pe aleea betonată nu eram deloc visătoare ci determinată să merg. Este drept că zărind următoare bancă în depărtare, simțeam o ușurare… mă îndreptam spre ea. Mă așezam cuminte vreun minut sau două și iar „porneam la drum”! Câte-odată îmi dădeam un challenge: voi sări o bancă și astfel nu mă voi oprit pe o distanță de 100 de metri. Sau, când băncile erau ocupate, atunci nu deranjam persoana în solitudinea ei; îmi continuam din caritate drumul către următoarea bancă.

Nu-mi amintesc să fi avut dureri de genunchi sau să respir cu greutate. De ce mă opream oare cu atâta conștiinciozitate, de parcă aș fi făcut contract cu băncile parcului?

Dinamism

Sportivii, campionii din toate domeniile susțin că cel mai important în izbânzile lor, dar și în antrenamente, este mentalul.

Prin mărturisirile pe care vi le fac povestind cele trei ore petrecute în parc veți înțelege că mentalul meu se apropia de zero, dar un zero care îngloba totul.

Aleea era în mișcare. Fugăreții de dimineață își calculau și ei cu asiduitate kilometrii de alergare; se pare că și ei preferă această alee betonată – parcul era imens dar în jurul meu densitatea sportivilor era ridicată! Atenția mea era deci vioaie ca să nu le stau în cale sau, mai dramatic, ca să nu mă răstoarne în avântul lor.

Îmi închipuiam o competiție pe un stadion în care fiecare sportiv aleargă dându-și sufletul pe culoarul lor, iar pe unul din culoare, o persoană liniștită merge cu pas domol…De neimaginat!

Am zărit un episod nostim: doi băieței de vreo 6-7 ani se concurau pe biciclete. Un frățior de vreo 3 ani tot pe bicicletă se avânta în josul drumului la concurs cu frații mai mari. Tatăl îngrijorat striga și aleargă să-i oprească din competiție, iar mama familiei, cu un alt bebeluș în cărucior, alerga și ea ca să nu se îndepărteze de grup. Dinamică familie!!!

Club de noapte

Temele mele preferate din această povestire – vid, solitudine și dinamism – le trăiesc de 20 de ani la cursurile de gimnastică acvatică pe care le urmez cu asiduitate de 2-3 ori pe săptămână: aqua impact, aqua work, aqua dinamic, etc.

Cursurile acestea îmi sunt benefice pentru articulații, pentru mușchi și Cardio, dar se desfășoară într-o atmosferă de „Club de noapte”: muzica este dată la maximum ca să dinamizeze „trupele”, iar Coach-ul țipă în microfon fără răgaz! Clubul fiind mare – o adevărată industrie – sunt multe cursuri la alegere. La ședințele de dimineață, cursantele sunt doamne mai liniștite – domnii sunt foarte rari. Cursurile de seara sunt însă foarte aglomerate: vreo 60 de persoane obosite după muncă, sau care vin în echipă, oricum excitate la culme, strigă cu energie la fiecare mișcare!

Cum să mă sustrag acestui haos de dinamism și zgomot? Aici intervin calitățile mele educate în timp, cea al solitudinii și a vidului. Mă „pun în prima bancă”, adică în prima linie, într-un colț, unde nu văd nimic altceva decât cu coada ochiului mișcările Coach-ului: sunt conștiincioasă, promptă și extrem de atentă la toate mișcările și senzațiile mele. (Ca și în cazul medicamentelor care ne sunt prescrise cu generozitate de medici, prima lor „calitate” fiind de a nu ne face mai mult rău decât bine, la fel și la exercițiile de gimnastică trebuie să fim vigilenți!)

Cum începe cursul, după primele momente de oroare, lupt să atrag vidul în spirit, mă retrag în mine însumi și uit de tot…Apoi gândurile încep să-mi revină…Am putut constata că, în mod paradoxal, chiar acest dinamism mă ajută să mă concentrez și să mă reculeg!

Solitudinea mea îmbracă și un aspect îngrijorător. Mă întreb uneori dacă nu am o „tulburare de spectru autist”. Ar părea incredibil dacă v-aș mărturisi că, de 20 de ani de când merg cu regularitate la cursuri, nu zâmbesc sau nu privesc în ochi mai des de o dată pe lună pe nimeni, că nu am dialogat decât o dată în piscină – cu o româncă -, și că numai o dată la an (aproximativ) am zis:

„Bonjour”

Între Thomas și mine este o adâncă afecțiune. Acum este un adolescent de 14-15 ani, dar am fost alături de el din primele clipe ale „existenței” lui. Se numără printre cei ce sunt numiși „bebeluși în eprubetă”.

Pe vremea când Claire încerca „fertilizarea în vitro” (FIV) venea regulat la cursuri de vioară. Ea, Marc și toți din jurul lor așteptam cu emoție mare ca unul din embrioni să prindă viață. Thomas a fost curajos, „s-a hotărât” să vină pe lume și a suportat cu răbdare de la început scârțâielile viorii. Nu cred că acest lucru l-a inervat prea tare, dar faptul că mămica lui avea un temperament hiper-activ și era supra-ocupată cu munca ei din Ministerul Învățământului – l-au grăbit să vină pe lume cu mult înainte de vreme…Emoții peste emoții…!

Nu voi povesti decât un episod din tânăra lui viață care mă va readuce la temele mele de mai sus: când a intrat la grădiniță, nu voia să vorbească cu nimeni și mai ales cu educatoarea. Ea s-a plâns părinților, ei au încercat să-l încurajeze să deschidă gura…

Într-una din zile se întoarce acasă și le anunță bucuros că a vorbit. „Ce le-ai vorbit, ce le-ai spus?” întreabă Claire și Marc în cor. „Am spus BONJOUR”!

Așa și eu: de câte ori ratez o conversație îmi amintesc de Thomas, zâmbesc și spun „Bonjour”!

Frunzele jucăușe

Cum priveam caldarâmul, cerul nici nu îl văzusem. Este adevărat că era numai o fâșie cam de aceeași dimensiune îngustă ca și a aleii betonate dar m-aș fi deschis spre vibrații mai înalte dacă mi-aș fi ridicat privirea.

Instinctiv, asta am și făcut la un moment dat odihnindu-mă pentru câteva clipe pe bancă: mi-am ridicat privirea și am zărit vibrația frunzulițelor din vârful copacului din fața mea, care se bucurau de cer. Pline de vioiciune, libere, zburdau și clipoceau antrenând cu ele rămurelele fine ale copacului. Nu știu dacă ele oglindeau cerul sau cerul se oglindea în ele, dar era o fericire curată să le privești. Le contemplam și le zâmbeam uitând timpul…

Coborând privirea spre trunchiul copacului am rămas impresionată: trei copaci masivi, vânjoși și tineri, de aceeași dimensiune, se uneau într-un trunchi de bază. Pentru un moment am coborât cu imaginația și spre rădăcinile puternice care susțineau așa frumusețe…

Cu un gând copilăros am început să ”umanizez” copacul meu (este adevărat că din zecile de mii de arbori ai parcului nu-l priveam și nu mi-a intrat în suflet decât acest copac!)

Structura arborelui așa de perfectă m-a trimis cu gândul la o familie perfectă : trunchiul de bază – tatăl, cele trei trunchiuri mai tinere – fii tatălui, și care, cum erau ”adulți, în floarea vârstei”, aveau la rândul lor ramuri viguroase și crenguțe. Pe rămurele, vedeam frunzele jucăușe despre care vă povesteam.

La bază: rădăcini adânci.

Cum mintea umană compune și descompune realități și simboluri, am început să descompun copacul meu perfect – „familie perfectă”.

Unde sunt rădăcinile noastre, ale multora? Au rămas pe undeva, uitate de timp sau încă sângerând în suflet… Unde este trunchiul cel gros (eu îl numeam „bunicul”)? Poate a rămas și el pe undeva în țară…sau la Casa de Batrâni. Copacii adulți, „frații”, or fi plecat care încotro după câștig. Dar mlădițele tinere, frunzulițele jucăușe, pot ele să supraviețuiască fără părinți, strămoși și rădăcini?

Aceste gânduri de sociologie actuală au fost alungate de un gând infantil, inspirat din lecțiile din școala primară: privind încă odată cu o admirație absolută copacul din fața mea, am îndrăznit totuși să-mi amintesc că „pe scara evoluției speciilor, regnul animal este superior regnului vegetal”. Prin ce este superior? Prin mișcare! Incluzându-mă cu modestie în regnul animal, am ieșit cu regret din compania arborelui perfect și am reînceput mersul pe aleea betonată.

Oglinda

Nu știu dacă v-ați imagina vreodată privindu-vă în oglindă și să vedeți cu totul altă persoană, chiar una care nu vă seamănă deloc…Situația nu este nici imposibilă și, de multe ori, nici neplăcută. Dacă persoana pe care o vedem în oglindă este o frumusețe, atunci când noi avem o figură banală, sau când este o eroină și noi ne simțim o anti-eroină, poate fi chiar benefic. Contrariul ar fi nefast: să ne credem Sophia Loren și să ne apară în față o figură palidă și obosită, sau să ne credem vreun geniu și să ne vedem ca un om ordinar…

Aceste gânduri mi-au venit ascultând emisiunea „Dincolo de alb și negru” a lui Cătălin Ștefănescu: invitata era doamna Sabina Fati – o aventurieră, o eroină!

Context: după vreo oră și jumătate de mers în sus și în jos pe aleea betonată în compania câtorva gânduri și priviri palide, am luat hotărârea promptă de a ieși din această stereotipie! Mi-am activat telefonul mobil: alesesem deja cu o seară înainte o emisiune pe YouTube.

Criteriile după care selectez emisiunile sunt „eliminatorii”. Primul criteriu al alegerii este jurnalistul: să conducă emisiunea cu calm și inteligență. Al doilea criteriu este vocea – și ce se degajă din personalitatea invitatului. Numai după aceea consider dacă DA sau NU mă interesează subiectul.

În timpul emisiunii alese de mine, Sabina Fati avea o voce fără vibrații, simplă, tempo moderat, iar personalitatea ei degaja modestie și tărie.

Am caracterizat-o deja de la început: o aventurieră! Cutreiera singură prin mări și țări, prin orașe și prin sate, prin văi și pe munți, pe timp de soare arzător sau brumă. Această ultimă frază de o banalitate strigătoare la cer, poartă în ea adevărul. Doar că adevărul călătoriilor ei – și a activităților ei – este mult mai vast, mai variat…Este imens!

Un CV bogat: intervine cu analize și comentarii în emisiunile de la Deutsche Welle, a condus Radio Europa-Liberă, platforma de comunicare -reînființată în România după 2018 -, a fost Redactor șef adjunct la ziarul România liberă, lucrează cu Serviciile Secrete…Este o expertă a vieții politice interne a României și a politicii internaționale.

Sabina Fati este acum scriitoare: ne povestește despre locuri, oameni, popoare, priveliști și primejdii… A scris „Singură pe drumul mătăsii” (2015 – Ed.Humanitas), „Turul Mării Negre în 90 de zile” (2016 – Ed.Humanitas), „Călătorie pe drumul conflictelor de lângă noi” (2022 -Ed Humanitas).

M-a luat cu ea într-o lume a conflictelor care nu s-au potolit niciodată în istorie: Turcia, Anatolia, Armenia – genocidul -, am aflat „câte ceva” despre modul diferit în care trăiesc cele 44 de milioane de kurzi de la o țară la alta (în Turcia, Irak, Iran, Siria) – un popor fără țară…Cât despre analiza politicii actuale a României, în zona geopolitică europeană și atlantică, doamna Sabina Fati o face cu competență și gravitate…

Întrebările lui Cătălin Ștefănescu erau simple, cum le-ar fi pus și un ascultător de rând. Ce a putut Sabina Fati să răspundă în cele 40 de minute de emisiune? De ajuns ca să mă poarte cu densitatea experienței ei în „altă lume” și… să uit de pașii mei de „anti-eroină” pe aleea betonată!

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: