Jurnal de călătorie în 12 capitole
Voi împărtăși aici prietenilor mei câte ceva din cele două săptămâni petrecute în țară (4 mai – 20 mai 2019). Fotografia de la începutul Jurnalului nu a inspirat scrierile mele, dar mi-a plăcut această imagine care ia timpul cu ea…
Ce și cum vă voi povesti, sunt istorii de AZI și de ACUM.
Această ultimă frază care sună ca un manifest nu mai este de actualitate: povestirile din acest amplu articol sunt de ATUNCI și de ACOLO, adică din ultima călătorie făcută acum doi ani în România.
Totul a pornit de la o poză: Maria, care a împlinit zilele acestea 11 ani, mi-a trimis o fotografie cu tortul de ziua ei. Ultima fotografie din articolul scris acum doi ani, „Jurnal de călătorie în 12 capitole”, este tot poza Mariei cu tortul primit de ziua ei, pentru cei 9 ani împliniți… Deși gândurile mele de AZI sunt străbătute de nostalgie, citind episoadele pline de viață de acum doi ani, realizez cât de important este IERI, fremătând de amintiri…
„Dansul vacanțelor”
Am așteptat cu nerăbdare vacanța de primăvară căci aveam mari speranțe să-mi apară cartea. Corectarea și tehnoredactarea erau terminate cu bine și profesionalism de doamna Sonia Rusu de la Redacția Institutului European din Iași, coperta care mi-au prezentat-o la aprobare era foarte frumoasă (Le Pont des Arts de Jean Dufy). Acum cartea era la imprimerie.
Planificarea călătoriei mele s-a împiedicat de un decalaj, sau mai precis de o coincidență de seamă: vacanța de Paști din Franța cădea în același timp cu vacanța de Paști din România. Zilele libere de 1 Mai, de asemenea.
Dacă plecam în România în timpul vacanței mele de Paști, nu găseam pe nimeni la Editură, ca astfel să pot „recupera” cartea. Mohamed mă întreabă:
-De ce vrei să pleci tocmai acum de Paști când nu este nimeni acolo?
-Aș dori să plec tocmai pentru că sunt Sărbătorile de Paști și pentru că sunt în vacanță!
– Ție îți place să mergi la biserica din cartierul nostru, de ce să mergi tocmai în România de Paști? Așteaptă să se termine vacanța de Paști, să treacă 1 Mai și apoi vom pleca și noi…Iți promit că nu ai să pleci de acolo fără carte!
Zis și făcut: am așteptat să treacă vacanța de primăvară cu toate Sărbătorile ei frumoase și am plecat și noi în vacanță! Din Aeroport mi-am anunțat elevii că nu am putut să plec în țară în timpul vacanței dar voi pleca acum. Ei m-au încurajat cu toată dragostea căci și ei așteptau cu nerăbdare apariția cărții…(Acum, la întoarcere, le-am oferit-o la fiecare, cu dedicație. Deși ei nu cunosc limba română ca să o poată citi, cred că o vor păstra ca o amintire, cu același drag cu care le-am oferit-o eu)!
Maestrul
Încā de a doua zi a sosirii mele în Câmpina, sora mea mi-a aranjat o întâlnire cu un blogueur iscusit, domnul Raul Sebastian Baz. El este profesor de matematică la Ploiești, scriitor, poet… și ca blogueur, are o mulțime de followers .
Incompatibilitate: el știa prea multe și eu aproape nimic. De la prima întrebare, „ce doriți de la mine, cu ce vă pot ajuta?”, am devenit mută. Ce puteam să-i răspund? „Vreau să fiu blogheriță”? (sau, de ce nu, astronaută!)
Se zice că extremele se atrag. Nu era cazul aici! Un Maestru al comunicărilor digitale ce poate face în fața unui „neant” care privește în propria-i minte și nu se poate agăța de nici o întrebare?…
Colaborarea noastră a reușit într-un singur punct precis: mi-a pus în „poziție frontală” primul articol pe care l-am scris și care justifică interesul meu de a avea un blog: „Am scris o carte”. (Am constatat că pe blog articolele apar într-o ordine inversată în raport cu cele dintr-o carte: ultimele pe care le postez apar spre citire primele, iar cele mai vechi sunt împinse „spre ieșire”, sau în coada listei,…dacă le mai caută cineva… Ne aflăm deci în „domnia noutății”).
Ca să revin la domnul profesor, la sfârșitul „ședinței noastre de lucru” mi-a spus direct, fără ocolișuri: nu veți fi niciodată o „blogheriță”! Totuși, s-a oferit cu generozitate să-mi răspundă pe viitor la întrebări, – dacă am vreo întrebare să-i pun…
Casa praznicală
După întâlnirea cu poetul Raul Sebastian Baz, am fost la o prezentare de carte în „Sala Petru Moga” de la Parohia Sfântul Nicolae. Extazul meu câmpinean din nou îmi flutura sufletul: aleea diguită de maluri de flori, biserica văruită într-un alb pur, lumina răcoroasă de amiază târzie..
Sala de la Parohia Sfântul Nicolae este cunoscută de mulți muzicieni și oameni de cultură căci este un locaș de cultură. Nu numai Sala, dar tot complexul de la Parohia Sfântul Nicolae, cu respirația frumuseții, sunt fructul arhitectei Livia Câlția. In acele momente și toată seara, m-am simțit într-un “Muzeul al satului” modern cu miros străbun…
Consultând pe google informații mai bogate despre Parohie, am aflat că numele Sălii este Casa Praznicală. Deși este pentru prima oară că am întâlnit acest cuvânt, gândindu-mă la el, l-am găsit de o frumusețe eclezială naturală: praznical, prânz, agape…Deci ctitorii – Părintele Petru Moga, dar, cu aceeași generozitate, toți enoriașii – , au dorit să se întâlnească în comuniune în jurul bisericii. Căci ce este eclezia fără agape, fără prietenie, fără comunitate. Astfel Casa praznicală este Casa spirituală, Casa de cultură a unei comunități vii…
Petrică Moga
Eu cunoșteam câte ceva despre Petrică Moga din adolescență și, acum, la anii simplii de pe urmă…Mai mult de 40 de ani am fost străini. Chiar având posibilitatea de a-l asculta sau de a-l vedea în nenumăratele interviuri de la televiziune sau la radio, mi-ar fi greu să umplu această absență.
Petrică Moga s-a născut în același sat cu părinții mei, în satul Ludișor din Țara Făgărașului. Vara, când mergeam în vacanțe, eram “vecini”. Eu doar l-am întrezărit – în frageda sa tinerețe – căci era prieten cu fratele meu. Paul îl iubea foarte mult și era atent, mulți ani după aceea, la “destinul” lui Petrică.
Dacă îmi amintesc bine, Petrică Moga a fost atras de vocea și de mesajele spirituale și culturale ale lui George Bălan, – mai întâi auzindu-l la radio iar apoi devenind unul din tinerii îndrumați de Maestru.
George Bălan era cu adevărat un maestru. Nu numai că îi ascultam cu mult interes emisiunile de la radio, – cu vocea lui inconfundabilă- , dar mi-a fost și profesor de estetica la UNMB. Deseori participam la Conferințe de-ale lui sau aplicam tehnici de concentrare spirituală pe care le propunea.
George Bălan era convingător, determinat și, pentru mine, unic: eu nu am mai întâlnit în acea perioadă o personalitate publică care să fie atât de prezentă spiritual în lumea culturii (despre Constantin Noica, Mihai Șora, sau despre „grupul de la Păltiniș” am auzit mai târziu).
Nu am fost niciodată o “discipolă” al lui George Bălan, dar eram atentă să iau ce puteam mai bun de la el (făcând eu parte din publicul larg). Petrică Moga a avut ocazia sa-i fie mult mai apropiat și, “educația” primită în tinerețe, – unde credința, spiritualitatea și cultura se hrănesc de la același izvor -, a dat roade multe…
Părintele ne-a invitat duminică seara la prezentarea cărții Doamnei Doina Popa, în Sala Praznicală.
„Noi, cei care am fost acasă”
Acesta este titlul cărții prezentat în acea seară. Sala era plină de lume. De la început mi-am dat seama că scriitoarea, Doamna Doina Popa, era cunoscută și iubită în oraș. Este și rudă spirituală cu Părintele Moga. Părintele cunoștea bine cartea, nu numai printr-o lectură fugară, dar a avut-o în mâini și a „participat” cu încurajări și sfaturi la geneza ei.
Este o carte – apel la memorie: să nu uităm, să nu îi uităm. Sora ei i-a încredințat această misiune pe patul de moarte. Doina Popa, rămânând ultima descendentă a familiei, avea vocația să scrie despre „Noi, cei care am fost acasă”. Nu este ușor să-ți aduni gândurile, sentimentele sau cuvintele ca să fi fidelă amintirii, o amintire prețioasă, îmbăiată de iubire dar și de încercări de tot felul: viața de familie!
Mi-a plăcut mult și chiar m-a amuzat, cum toată familia actuală, copii, nepoți, verișori, etc. au „participat” la destinul ei de scriitoare…
Prezentarea cărții a fost animată de un suflu impresionant de sinceritate iar cei prezenți au mărturisit cu emoție prețuirea pentru această scriitoare-“aristocrată” (expresie împrumutată din intervențiile publicului).
Nu am avut timp să citesc cartea căci a intervenit accidentul meu și totul s-a bulversat..
Palatul Cantacuzino
Eram încă la Aeroportul Roissy-Charles de Gaulle din Paris când am primit un mesaj pe iPhone de la Sanda: mă invita la concertul ei și al soțului ei, Octav Aurelian Popa, la Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu – din București. Am reținut data concertului fiind bucuroasă că am această ocazie pentru a o revedea și a o asculta.
Cu Sanda Crăciun-Popa ne cunoaștem de mult – și bine! Am fost 5 ani colege de clasă la Liceul „Dinu Lipatti” și 4 ani la INMB. Dar am fost și colege de muzică de cameră în tot acest timp la Conservator. În timpul concertului, o revedeam în amintirile noastre adolescentine…astfel cântul ei era îmbăiat de afecțiunea mea – și de admirația mea!
Prietenia noastră a fost hrănită în timpul studenției de muzică bună: cine cunoaște frumusețea și interesul muzicienilor pentru repertoriul cameral al marilor compozitori (Haydn, Mozart, Beethoven, Șostacovici, etc, etc) înțelege intensitatea relațiilor dintre „parteneri”, membrii aceluiași cvartet. Fără prietenie, înțelegere reciprocă puternică, nu poți cânta mult timp în aceeași formație de muzică de cameră.
Cimentul unirii noastre în timpul studenției a fost și excelentul nostru profesor, Giorgică Nicolescu. Câtă experiență și ce farmec avea acest om!…Era nu numai Co-Solist al Filarmonicii George Enescu, dar și fondatorul – vioara I – al Cvartetului „Philharmonia”. Îmi amintesc cum în timpul concertelor pe care le dădeau, aveam certa impresie că sunt într-un Templu…
Revenind la Aula Muzeului George Enescu, recitalul violistei Sanda Crăciun-Popa și a lui Aurelian Octav Popa a fost bogat și insolit, atât ca muzică cât și ca atmosferă.
Concertul era un „portret componistic” al compozitoarei Violeta Dinescu. Ca orice muzică „nouă” cu prime audiții absolute, era pentru mine, ca public, ca și cum luam parte la crearea unei lumi: o lume sonoră nemaiauzită de nimeni până acum…De asemenea, timbrele instrumentelor alese de Violeta Dinescu, violă și clarinet, aveau ceva familial: interpreții erau o familie, violista și clarinetistul sunt soț și soție, iar ceilalți interpreți erau colegi apropiați sau discipoli ai Maestrului. (De aici izvora o naturalețe și armonie rar întâlnită la un concert de „muzică modernă”).
Aurelian Octav Popa este un mare maestru al clarinetului – și al muzicii în general. A făcut toată cariera ca si clarinetist-solist al Filarmonicii George Enescu. A fost lansat pe pista gloriei de un important premiu internațional pe care l-a câștigat în tinerețe – acum 60 de ani – cu concertul lui Marțian Negrea: Premiul I la Concursul Internațional „Primăvara la Praga”.
Mulți dintre compozitorii români s-au bucurat de interpretările lui, căci ce ar fi fost concertele lor fără interpret? Căci interpretul și compozitorii sunt uniți în aceeași muzică. Dacă întâlnirea dintre ei nu este de calitate, partitura rămâne „literă moartă”, iar interpretul „cântă în pustie”…Astfel, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Adrian Iorgulescu, Wilhelm Berger și foarte mulți alți compozitori contemporani -și publicul lor- au avut „șansa” de a auzi muzica cântată la perfecțiune prin interpretarea lui Aurelian Octav Popa.
In Concertul de la Palatul Cantacuzino, eminentul clarinetist era foarte destins și simplu: „mai lăsați-mă în pace cu omagiile”, se adresează cu naturalețe Doamnei Carmen Cârneci, coordonatoarea stagiunii de concerte al Muzeului George Enescu și prezentatoarea concertului.
In acest mic articol de Blog și eu „am păcătuit” omagiindu-l. Si i-aș mai spune: cântul dumneavoastră îmi aduce siguranță și încredere…
„Frumusețile țării”
Balansam între două tendințe opuse: pe de o parte, cei de la Redacția Institutului European din Iași, care editaseră cartea mea „O Româncă în Paris”, nu doreau să fie stresați ca să mi-o expedieze, pe de altă parte, lui Mohamed – cu temperament mediteraneean – începea să „i se urce sângele la cap”. Am căutat repede o ieșire din această stare contradictorie și am făcut propunerea: plecăm să vizităm „frumusețile patriei”. Am rezervat în grabă hoteluri în Brașov, Sibiu și Alba Iulia, sora mea ne-a împrumutat mașina, am anunțat pe verișorii de la Brașov că venim să-i vedem…
Drumul pe Valea Prahovei nu era aglomerat: munții îmblăniți de multele nuanțe de verde, soarele care venea și pleca, crestele munților ascunse de nori ne acompaniau călătoria. Rulam așa de bine că era cât pe-aci, în elanul nostru, să depășim munții, fără să fi făcut nici un popas turistic. Așa că m-am adresat lui Mohamed nerăbdătoare: cum vezi un drum, virezi la stânga, spre munți. Astfel ne-am trezit pe o șosea care urca, urca, până la …”Cabana trei brazi”!
Ce șansă! Pentru cei din țară este poate locul frumos cel mai banal, dar pentru noi cei veniți de departe, era o încântare…In timp ce Mohamed se credea în Austria, eu îi cântam cu voioșie „La Cabana Trei Brazi” al trioului Grigoriu: amintirile nu sunt niciodată prea departe!
Am intrat și în restaurant și nu am putut să mă abțin să nu comand niște mici -la sora mea la Campina mâncam numai dietă-…Ospătarul mi-a mărturisit: cartofii prăjiți sunt „europeni”, -adică congelați- (și ar fi trebuit să deduc că și tocătura pentru mici era „europeană”). Dau aceste amănunte fără mare interes deoarece călătoria prin „frumusețile patriei” a fost întreruptă violent din cauza acestui mic răgaz culinar.
La Brașov eram situați într-un hotel-apartament chiar în fața Bisericii Negre. Mohamed a filmat îndelung Piața Sfatului, a privit expoziția de fotografii cu Regina Maria, eu am revăzut Biserica Neagră (pe care nu o mai vizitasem din adolescență).
Am fost și pe la verișorii mei Nelu și Monica. Nici pe ei nu-i mai văzusem de mulți ani, dar de data intervenise o noutate în relația noastră: deveniseră personaje în cartea mea „O Româncă la Paris”, într-un moment plin de emoție, la pagina 126. (Din păcate, nu am putut să le ofer cartea căci nu ajunsese încă la mine…)
Ne reîntoarcem în centrul Brașovului, ne învârtim în Piață să alegem un restaurant și nimerim foarte bine: atmosferă faină, mobilier istoric, serviciul de calitate…Doar că Mohamed nu mai voia să mănânce nimic. Ajunși la hotel, au început dureri crâncene la stomac în plină noapte și vărsături atroce…Telefonăm la sora mea – medic la secția de reanimare -, ea ne spune să chemăm pompierii sau, cel târziu, a doua zi să ne întoarcem la Câmpina pentru investigații, căci aceste stări acute pot revela mai multe afecțiuni…
Zis și făcut: la secția de urgențe de la spitalul din Câmpina a fost consultat de domnul doctor Primar de boli interne, Ionescu Dan Constantin…Analize, ecografie… L-au ușurat, l-au calmat și după două zile la spital, ne-au dat indicații pe mai departe, pentru Franța. (Mulțumim Doctorului Ionescu din tot sufletul pe această cale).
Cartea „O Romăncă la Paris” și personajele ei
Mohamed era încă la spital când mi-a venit cartea de la Editură. Este mai mică decât m-am așteptat dar, vorba nepoatei mele, „poți să o bagi în geantă și să o citești oriunde”. Coperta este foarte frumoasă, ediția îngrijită, -am primit felicitări pentru asta-, și pe această cale le transmit Redacției Institutului European!
Pregătisem deja plicuri pentru oferirea cărții unor personalități de seamă, le-am pus la poștă. De asemenea, am trimis cartea la unele dintre „personajele” mele cu care sunt în contact și cărora le știu adresa: în Elveția la Susanne și Lamyae, la New York pentru Emily și la Paris „Cântărețului de Operă”. Pentru mine este o șansă extraordinară în raport cu un scriitor de ficțiune căci el nu poate să vorbească sau să le trimită email-uri sau mesaje personajelor lui. De exemplu, azi după-amiaza am primit un email de mulțumire și încântare din partea Susannei: se mira că i-am consacrat un capitol întreg în carte. (De altfel nici nu-și dă seama că tocmai ea este cea care mi-a declanșat inspirația să scriu amintirile mele pariziene).
Este însă un inconvenient major: prietenii prezenți în carte, sau ceilalți prieteni din Franța, nu pot să citească textul în limba română.
SMURD – Câmpina
Cred că am zărit pisicuțul nepoțelelor mele care vroia sa-mi gâdile picioarele. Ca să nu îl calc, m-am dezechilibrat. M-am balansat pe scări cu spatele, până la palier, am reușit să mă întorc cu fața, dar nu am reușit să mă echilibrez. Capul și corpul au luat-o în jos: am făcut o tumbă pe scări ca în prima mea copilărie. În timp ce mă rostogoleam mă gândeam: „ca în filme”! Mi-am amintit brusc câteva căzături celebre, care se sfârșiseră rău…
Prinsă în aceste viziuni cinematografice, nu am remarcat când am aterizat pe spate, pe gresia holului de la intrare – cred că mi-am pierdut conștiința pentru câteva clipe, căci nu am simțit nici o durere când m-am izbit de sol!
Am început să aud ceva strigăte în jurul meu căci căderea s-a făcut cu public: sora mea, nepoatele…
După câteva secunde mi-am „adunat” cumpătul și am început să gândesc sistematic. Am mișcat ușor picioarele: funcționau. Am mișcat degetele și brațele imperceptibil: funcționau. Mi-am mișcat gâtul un centimetru: OK.
Dar când am vrut sa mă ridic de jos nimic nu mai funcționa. Mi-am zis: coloana! (Avusesem deja acum doi ani o vertebră ruptă și… dureri…)
Ioana, nepoata mea a luat lucrurile în mâini: a chemat salvarea. După 4 minute aud glasul dulce al sirenelor (eram obișnuită cu mai mare tra-la-la de la sirenele din Paris) și închid ochii. Nu i-am văzut pe pompieri, nu am văzut mașina SMURD, am auzit doar glasul blând și mișcările line ale pompierilor.
„Mi-au povestit” ce o să se întâmple : vor aluneca o foiță sub mine, o să o umfle ca pe o saltea pneumatică care va lua forma corpului meu, mă vor lega și mă vor transporta la spital. Zis și făcut.
Din acel moment nu am mai făcut altceva decât sa mă concentrez asupra coloanei vertebrale și nu am simțit nimic până m-au instalat pe masa de radiologie de la spital.
Ce pot să le spun acum, lor, care trăiesc în anonimatul bunătății?
Mulțumesc!
Asistență medicală
Radiografia coloanei nu arăta nici o fractură. Sunt instalată în salonul spitalului, nu am dureri și trăiesc în concentrare : nu închid ochii toată noaptea.
A doua zi au venit la consultație echipa de ortopezi, Scanner-ul era bun, nici o vertebră ruptă. M-au consolat: ceva fisuri la omoplați sau la stern, ceva coaste rupte, ligamente sau mușchi deșirați, sunt detalii…
(Important este că sunt în viața, că nu mi-am rupt gâtul sau spart capul, nu am rămas tetraplegică și în plus nu aveam fracturi. Aceleași consolări mi-au adus și medicii consultați la Paris…)
Este adevărat că, privind în jurul meu în salon, majoritatea pacienților erau imobilizați în pat. Eu, cu chiu cu vai, reușeam sa mă duc singură la toaletă sau la sala de mese. Durerile însă au început sa se intensifice (și nu mai m-au lăsat nici în ziua de azi!)
Totuși, în cele două-trei zile de spitalizare nu m-am plictisit deloc: în afară de durerile mele disperate- care nu-mi lăsau răgazul să mă „plictisesc” – era animație în jur!
Spitalul din Câmpina este renovat, cu un design simpatic. Este curat – și acest lucru este normal -, dar mi-au plăcut mai multe aspecte:
-fiecare categorie profesională avea uniformă specifică și acest lucru ajută mult la claritatea relațiilor,
-personalul vorbea cu multă dulceață pacienților și nu se arătau blazați sau severi. (Tot cu vorbe blânde au legat de pat pe una din colegele mele de cameră, o bătrânică de 90 de ani, care voia în toiul nopții să plece, cu tot cu proteze și bandaje! Dimineața o sculau pe șezut, o spălau și îi făceau masaje pe spate ca să îi pună sângele în mișcare ).
Alt lucru care m-a impresionat era serviabilitatea „aparținătorilor”, adică a persoanelor care acompaniau un bolnav din familie. Ei aveau în primul rând grijă de cei din familia lor, dar erau atenți să ne ajute și pe noi tot timpul- astfel nu ne simțeam deloc singuri în „nenorocirea” noastră…
Nu pot să nu amintesc de gentilețea doctoriței ortoped Goaga Adriana care s-a ocupat de mine pe secție. La ieșirea din spital mi-a zis să o sun dacă apar probleme noi (pe lângă durerile obișnuite). Aceasta „amabilitate” a fost salutară căci, ajungând la Paris, au început complicațiile…
Atmosferă plăcută
Continui cu „Asistența medicală” doar că ambianța s-a schimbat total, de asemenea și ajutoarele mele.
Revenind la casa surorii mele, mi-au instalat patul de suferință în salon, la parter, așa că am putut participa din plin la viața casei.
Nu pot să-mi explic de ce durerile mele au devenit acum teribile! (Poate că la spital îmi puneau în perfuzii ceva calmante sau euforizante?) Ca să mă dau jos din pat sau invers, să mă întind, era un calvar de nedescris!
Dar mă „sprijineam” enorm și pe tinerele mele nepoate, Ioana, Giovana și Maria. Disponibilitatea, generozitatea, delicatețea lor față de mine au fost ex-tra-or-di-na-re.
Giovana este o domnișorică de aproape 16 ani, ar fi putut sa fie cu amicii ei, cu tableta ei, Facebook-ul sau telefonul…ea era acolo, cu suferința mea. Era în perioada tezelor: mă făcea să râd -și râsul îmi cauza dureri mari- povestindu-mi ce fac la școală și cum se pregăteau pentru teze…
Incredibil pentru mine! Elevii din ziua de azi au o psihologie aparte! Este sigur că nici școala nu se adaptează. Cui se adresează școala, programele școlare, profesorii? Dictând texte prea savante elevilor, ajung să nu se mai adreseze la nimeni…
In plus, între drăguța mea nepoată și materiile școlare se afla și banchetul de sfârșit de an. Toate povestirile ei erau presărate cu grija acestui banchet: nu putea să se gândească la altceva!!!
La treburile casei era însă activă!
In ziua când am ieșit din spital au început pregătirile pentru aniversarea Mariei: fetele au pregătit o mulțime de bunătăți. Am făcut poze de admirație! Intr-una din poze se zărește și patul meu de suferință, care se integrează de altfel de minune cu veselia culorilor din jur.
Întoarcerea la Paris
Prima dificultate: transportul de la Câmpina la Paris. Mohamed mi-a făcut o rezervare salutară prin Asistența companiei Air France: am fost „luată pe sus” atât la Otopeni cât și la Paris. Asta m-a salvat, m-a scutit de culoarele și de cozile interminabile de la aeroportul Roissy-Charles de Gaulle. Cei ce mă conduceau cunoșteau pasaje, lifturi și culoare secrete, astfel în 5 minute de la coborârea din avion am și luat taxiul spre casă!
A doua zi, surpriză neplăcută: laba piciorului a început să se înnegrească. M-am speriat și am fost la medic. Mi-a răspuns că este normal, sângele din vânătăi trebuie să se scurgă pe undeva, doar „e la el acasă”! Însă, cum începea să se înroșească tot piciorul până la genunchi, m-am temut de flebită: statul în pat, avionul, loviturile…Examenul Doppler a ieșit bun. Aștept încă câteva zile, piciorul meu se colorează, se umflă, este vânăt cu totul… Presupun o infecție, îmi trebuie antibiotice, mă duc la Urgențe.
Acum sunt sub tratament, sunt mai putin disperată mai ales de când Mohamed mi-a privit cu atenție piciorul și mi-a afirmat cu convingere că nu mai este negru, ci culoarea „bate în galben”!!!
Oricum, aștept cu răbdare să-mi treacă durerile, mă simt mai bine, mai liniștită și dovada cea mai concretă este tocmai redactarea celor 12 articole din „Jurnalul meu de călătorie”.
O Româncă la Paris 