Jurnal de călătorie în 12 capitole

Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est img-6629.jpg
Imagine luată de pe Facebook-ul lui Carpen Crișan, un îndrăgostit al țării și al munților

Voi împărtăși aici prietenilor mei câte ceva din cele două săptămâni petrecute în țară (4 mai – 20 mai). Fotografia de la începutul Jurnalului nu a inspirat scrierile mele, doar mi-a plăcut această imagine care ia timpul cu ea…Ce și cum vă voi povesti, sunt istorii de AZI și de ACUM.

„Dansul vacanțelor”

În cartea mea „O Româncă la Paris” scriu despre „dansul trotuarelor” – așa de apropiate sunt orașele între ele în regiunea pariziană, că deseori nu știi în ce oraș te afli – cf. capitolului „Am văzut o plăcuță: Paris „. În ultimul capitol, „Cele douăsprezece dosare…” am scris despre „dansul vizelor”, făcând referință la stufăria administrativă.

Acum am să povestesc despre „dansul vacanțelor”.

Am așteptat cu nerăbdare vacanța de primăvară căci aveam mari speranțe să-mi apară cartea. Corectarea și tehnoredactarea erau terminate cu bine și profesionalism de Doamna Sonia Rusu, coperta care mi-au prezentat-o la aprobare era foarte frumoasă (Le Pont des Arts de Jean Dufy), acum cartea era la imprimerie.

Era poate chiar imprimată când vacanța de Paște a început. Am anunțat pe toată lumea, – „lumea mea”, din Franța și din  Romania, –  că va ieși cartea și că o voi prezenta pe undeva…(Nu puteam să cer cuiva în mod concret o locație, să obțin o dată și o oră precise sau să invit ceva public, atâta timp când nu aveam cartea în mână.)

Logic și simplu!

Bineînțeles că această planificare „vagă” încerca să-și facă drum numai în capul meu căci realitatea s-a împiedicat de un decalaj, sau mai precis, de o coincidență de seamă: vacanța de Paști din Franța coincidea  ca timp cu vacanța de Paști din România. Zilele libere de 1 Mai, de asemenea.

Dacă plecam în România în timpul vacanței mele de Paști, nu găseam pe nimeni la Editură, ca astfel să pot „recupera” cartea.

Mohamed mă întreabă:

-De ce vrei să pleci tocmai acum de Paști când nu este nimeni acolo?

-Aș dori să plec tocmai pentru că sunt Sărbătorile de Paști și pentru că sunt în vacanță!

– Ție îți place să mergi la parohia din orașul nostru, de ce să mergi tocmai în România de Paști ?Așteaptă să se termine vacanța de Paști, să treacă 1 Mai și, îți promit că vin cu tine în Romania, chiar la Iași dacă este nevoie. Nu ai să pleci de acolo fără carte…

Zis și făcut: am așteptat să treacă vacanța de primăvară cu toate Sărbătorile ei frumoase și am plecat în sfârșit și noi în vacanță. Din Aeroport mi-am anunțat elevii că nu am putut să plec în țară în timpul vacanței dar voi pleca acum. Ei m-au încurajat cu toată dragostea căci au împărtășit tot anul, alături de mine, curajul așteptării…

(Acum, la întoarcere, le-am oferit la fiecare cartea cu dedicație. Deși ei nu cunosc limba română ca să o poată citi, cred că o vor păstra ca o amintire, cu același drag cu care le-am oferit-o eu.

                 Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est axelle.jpg 

 

MAESTRUL

Incā de a doua zi a sosirii mele în Câmpina, Miuța, sora mea, mi-a aranjat o întâlnire cu un blogueur iscusit, domnul Raul Sebastian Baz. El este profesor de matematică la Ploiești, scriitor, poet… și ca blogueur , are o mulțime de followers .

Incompatibilitate: el știa prea multe și eu aproape nimic. De la prima întrebare:ce doriți de la mine, cu ce vă pot ajuta?, am devenit mută. Ce puteam să-i răspund? Vreau sa fiu blogueuse? (Sau, de ce nu, astronaută!)

Se zice că extremele se atrag. Nu era cazul aici ! Un Maestru al comunicărilor digitale ce poate face în fața unui „neant” care privește în propria-i minte și nu se poate agăța de nici o întrebare?…

Colaborarea noastră a reușit într-un singur punct precis: mi-a pus în „poziție frontală” primul articol pe care l-am scris și care justifică interesul meu de a avea un blog: „Am scris o carte„. (Am constat scriind, că pe blog articolele au o ordine inversată în raport cu cele dintr-o scriere cursivă sau dintr-o carte: ultimele articole apar spre citire primele, iar cele mai vechi sunt împinse „spre ieșire”, sau în coada listei, …dacă le mai caută cineva…Ne aflăm deci în „domnia” noutății!)

Ca să revin la Domnul profesor, la sfârșitul „ședinței noastre de lucru” mi-a spus direct, fără ocolișuri sau amabilități : nu veți fi niciodată o „blogueusă”!

Nu l-am contrazis pe față, decât în gând: ca să ai ce povesti trebuie mai întâi să trăiești…

Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est img-6588-1-1.jpg

S-a oferit cu generozitate să-mi răspundă pe viitor la întrebări, – dacă am vreo întrebare să-i pun 

 

Casa praznicală

Biserica Sfăntul Nicolae din Cămpina (foto – situl parohiei)

După întâlnirea cu poetul Raul Sebastian Baz, am fost la o prezentare de carte în Sala “Petru Moga” , de la Parohia Sfântul Nicolae. Extazul meu campinean din nou îmi flutura sufletul: lumina răcoroasă de amiază târzie , biserica văruită într-un alb pur care domina priveliștea din toate părțile…Cum intram pe aleea principală, diguită cu maluri de flori, priveam măreția bisericii din față. Am căutat cu ochii Sala și am zărit și Casa parohială. In acele momente și toată seara, m-am simțit într-un “Muzeul al satului” modern cu miros străbun.

Sala de Concerte și Conferințe o cunoșteam deja: acum câțiva ani am însoțit un prieten din Paris pentru un concert. (Pianistul Ephraïm Laor este israelian cu mama româncă. A venit “în pelerinaj” pe meleagurile familiei…)

De fapt, Sala de la Parohia Sfântul Nicolae este cunoscută de mulți muzicieni și oameni de cultură căci este un locaș de cultură. Nu numai Sala, dar tot complexul de la Parohia Sfântul Nicolae, cu respirația frumuseții, sunt fructul arhitectei Livia Caltia (care a și obținut Premiul Național pentru arhitectură în 2008 pentru acest sit).

Consultând pe google informatii mai bogate despre Parohie, am aflat că numele Sălii este Casa Praznicală. Deși este pentru prima oară că am întâlnit acest cuvânt, gândindu-mă la el, l-am găsit de o frumusețe ecclesială naturală: praznical, prânz , agape…Deci ctitorii – Părintele Petru Moga, dar, cu aceeași generozitate, toți enoriașii – , au dorit să se întâlnească în comuniune în jurul bisericii. Căci ce este ecclesia fără agape, fără prietenie, fără comunitate. Astfel Casa praznicală este Casa spirituală, Casa de cultură a unei comunități vii…

Petrică Moga

Eu cunoșteam câte ceva despre Petrică Moga din frageda lui adolescență și, acum, la anii simplii de pe urmă…Mai mult de 40 de ani am fost străini. Chiar având posibilitatea de a-l asculta sau de al vedea în nenumăratele interviuri de la televiziune sau la radio, mi-ar fi greu să umplu această absență.

Interviu la emisiunea „Profesioniștii” cu Eugenia Vodă

Petrică Moga s-a născut în același sat cu părinții mei: satul Ludisor din Țara Făgărașului. Vara, când mergeam în vacanțe, eram “vecini”.

Eu personal doar l-am întrezărit, – în frageda sa tinerețe -, căci era prieten cu Paul, fratele meu. Paul îl iubea foarte mult și era atent, mulți ani după aceea, la “destinul” lui Petrică.

Dacă îmi amintesc bine, Petrică Moga a fost atras de vocea și de mesajele spirituale și culturale ale lui George Bălan, – mai întâi auzindu-l la radio iar apoi devenind unul din tinerii îndrumați de Maestru.

George Bălan era cu adevărat un maestru. Nu numai că îi ascultam cu mult interes emisiunile de la radio, – cu vocea lui inconfundabilă- , dar mi-a fost și profesor de estetica la UNMB (la Conservator…). De asemenea, participam la Conferințe de-ale lui sau aplicam tehnici de concentrare spirituală pe care le propunea. (Deseori aplicam aceste exerciții spirituale în troleibuzul care mă conducea la școala.)

George Bălan era convingător, determinat și, pentru mine, unic: eu nu am mai întâlnit în acea perioadă o personalitate publică care sa fie atât de prezentă spiritual în lumea culturii (despre Noica, domnul Șora, sau despre grupul de la Păltiniș am auzit mai târziu).

Nu am fost niciodată un “discipol” al lui George Bălan, dar eram atentă să iau ce puteam mai bun de la el (făcând eu parte din publicul larg).

Petrică Moga a avut ocazia sa-i fie mult mai apropiat și, prin ceva din “educația” primită în tinerețe, – unde credința, spiritualitatea și cultura se hrănesc de la același izvor -, ne-a invitat duminică seara la prezentarea cărții Doamnei Doina Popa, în Sala Praznicală.

„Noi, cei care am fost acasă”

Acesta este titlul cărții prezentat în acea seară. Sala era plină de lume. De la început mi-am dat seama că scriitoarea, Doamna Doina Popa, era cunoscută și iubită în oraș. Este și rudă spirituală cu Părintele Moga. Părintele cunoștea bine cartea, nu numai printr-o lectură fugară, dar a avut-o în măini și a „participat” cu încurajări și sfaturi, la geneza ei. El ne-a făcut o prezentare serioasă a cărții și ne-a citit câteva pasaje emoționante.

Cuvântul autoarei a fost centrat tot pe geneza cărții: este o carte – apel la memorie. „Să nu uităm, să nu îi uităm”. Sora ei i-a încredințat această misiune pe patul de moarte. Doina Popa, rămânând ultima descendentă a familiei, avea vocația să scrie, despre „Noi, cei care am fost acasă”. Și a început să scrie…

Nu este ușor să-ți aduni gândurile, sentimentele sau cuvintele ca să fi fidelă amintirii, o amintire prețioasă, îmbăiată de iubire dar și de încercări de tot felul: viața de familie! Mi-a plăcut mult și chiar m-a amuzat cum toată familia actuală, copii, nepoți, verișori, etc. au „participat” la destinul ei de scriitoare…

Nu numai prezentarea cărtii a fost un suflu impresionant de sinceritate , dar și intervențiile publicului mărturiseau prețuirea pentru această scriitoare – “aristocrată” (expresie luată din intervențiile publicului).

Nu am avut timp să citesc cartea căci a intervenit accidentul meu…

Palatul Cantacuzino

Eram încă la Aeroportul Roissy-Charles de Gaulle din Paris când am primit un mesaj pe iphone de la Sanda, invitându-ne la concertul ei și al soțului ei, Octav Aurelian Popa la Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu – , din București. Cum miercuri seara vom fi în Romania, eram bucuroasă că am această ocazie pentru a o revedea și o asculta.

Cu Sanda Crăciun-Popa ne cunoaștem de mult – și bine! Am fost 5 ani colege de clasă la Liceul „Dinu Lipatti” și 4 ani la Conservator, nu numai colege de an, dar mai ales colege de muzică de cameră, în același cvartet de coarde. De aceea, în timp ce cânta nu puteam să nu o revăd în amintirile noastre adolescentine…astfel cântul ei era îmbăiat de afecțiunea mea – și de admirația mea!

Prietenia noastră a fost hrănită în timpul studenției de muzică bună: cine cunoaște frumusețea și interesul muzicienilor pentru repertoriul cameral pentru cvartet de coarde al marilor compozitori (Haydn, Mozart, Beethoven, Sostacovici, etc, etc) înțelege intensitatea relațiilor dintre „parteneri”, membrii aceluiași cvartet. Fără prietenie, înțelegere reciprocă puternică, nu poți cânta mult timp în aceeași formație de muzică de cameră.

Cimentul unirii noastre ca și cvartet de coarde în timpul studenției a fost și excelentul nostru profesor, Giorgică Nicolescu. Cîtă experiență și ce farmec avea acest om!…Era nu numai Co-Solist al Filarmonicii George Enescu, dar și fondatorul – vioara I – al Cvartetului „Philharmonia”. Îmi amintesc cum, în timpul concertelor lor din Sala Mică a Palatului, aveam certa impresie că sunt într-un Templu…

Revenind la Concertul din Aula Muzeului George Enescu al violistei Sanda Crăciun-Popa și a lui Aurelian Octav Popa, a fost bogat și insolit, atât ca muzică cât și ca atmosferă.

Concertul era un „portret componistic” al compozitoarei Violeta Dinescu. Ca orice muzică „nouă”, chiar cu prime audiții absolute, era pentru mine, ca public, ca și cum luam parte la crearea unei lumi: o lume sonoră nemaiauzită de nimeni până acum…De asemenea, timbrele instrumentelor alese de Violeta Dinescu, violă și clarinet, aveau ceva familial: interpreții erau o familie, violista și clarinetistul sunt soț și soție, și cu siguranță ceilalți interpreți sunt colegi apropiați și, unii, discipoli ai Maestrului. (De aici izvora o naturalețe și armonie rar întâlnită la un concert de „muzică modernă”).

Aurelian Octav Popa este un mare maestru, al clarinetului – și al muzicii în general. A făcut toată cariera ca si Clarinetist solist al Filarmonicii George Enescu. A fost lansat pe pista gloriei de un important premiu internațional pe care l-a câștigat în tinerețe, acum 60 de ani: Premiul I la Concursul Internațional „Primăvara la Praga” cu concertul lui Marțian Negrea (chiar l-a cântat, în amintirea acestui moment, în seara Concertului de care vă povestesc. L-am înregistrat, îl am pe iphone, dar nu știu să vi-l transmit pe Blog).

Mulți dintre compozitorii români s-au bucurat de interpretările lui, căci ce ar fi fost Concertele lor fără interpret? Căci interpretul și compozitorii sunt uniți în aceeași muzică. Dacă întâlnirea dintre ei nu este de calitate, partitura rămâne „literă moarta”, iar interpretul „cântă în pustie”…Astfel ,Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Adrian Iorgulescu, Wilhelm Berger, si foarte mulți alți compozitori contemporani au avut „șansa” de a-și auzi muzica cântată la perfecțiune, și astfel să ajungă cu aceeași perfecțiune la urechile publicului.

In Concertul de la Palatul Cantacuzino, Aurelian Octav Popa era foarte destins și simplu: „mai lăsați-mă în pace cu omagiile”, se adresează cu naturalețe Doamnei Carmen Carneci, coordonatoarea stagiunii de concerte al Muzeului George Enescu și, prezentatoarea concertului de miercuri seara.

In acest mic articol de Blog și eu „am păcătuit” omagiindu-l. Si i-aș mai spune: cântul dumneavoastră îmi aduce siguranță și încredere…

„Frumusețile țării”

Trebuia să balansez între două tendințe opuse: pe de o parte Redacția Institutului European și depozitul unde se afla cartea mea „O Româncă în Paris”nu doreau să fie stresați cu vreo grabă, pe de altă parte Mohamed, cu sângele lui mediteranean, începea să „i se urce săngele la cap”. (Tocmai citisem în Tribuna un interviu al unei persoane plecate din țară de mult. Întrebată fiind ce îi lipsește mai mult din România spunea că duce dorul tocmai de această atmosferă molcomă și liniștită a Iașului).

Am căutat repede o ieșire din această stare neclară și am făcut propunerea: plecăm să vizităm „frumusetile patriei”. Am rezervat în viteză hoteluri în Brașov, Sibiu și Alba Iulia, Miuța ne-a împrumutat mașina, am anunțat pe verișorii de la Brașov că venim să-i vedem, iar la Sibiu pe Maia și pe Bazil, și am pornit-o la drum deja de a doua zi.

Drumul pe Valea Prahovei nu era aglomerat, deci foarte frumos: munții îmblăniți de multele nuanțe de verde, soarele care venea și pleca, crestele munților ascunse de nori, ne acompaniau călătoria. Rulam așa de bine că era cât pe-aci sa depășim munții în elanul nostru, fără nici un popas turistic. Asa că i-am spus lui Mohamed: cum vezi o stradă, virezi la stânga, spre munți. Astfel ne-am trezit pe o șosea care urca, urca, până la …”Cabana trei brazi”! Ce șansă! Pentru cei din țară este cu siguranță locul frumos cel mai banal, dar pentru noi cei veniți de departe, era o încântare…In timp ce Mohamed se credea în Austria, eu îi cântam cu voioșie „La Cabana Trei Brazi” al trioului Grigoriu, din copilăria mea. Ce să fac: amintirile nu sunt niciodată prea departe!

la „Cabana trei brazi” (Predeal)

Am intrat si în restaurant și nu am putut să mă abțin să nu comand niște mici: 3 pentru Mohamed și 3 pentru mine. (La sora mea la Campina mîncam numai dietă…) La insistențele mele, ospătarul mi-a mărturisit: cartofii prăjiți sunt „europeni”, (adică congelați). Dau aceste amănunte fără mare interes tocmai doarece călătoria prin „frumusetile patriei” a fost întreruptă violent din cauza acestui mic răgaz culinar.

La Brașov eram situați într-un hotel-apartament chiar în fața Bisericii Negre. (Deseori, când plec în vizite turistice de scurtă durată, rezerv o locație centrală, ca să nu pierd timp căutând obiectivele turistice. Astfel câștig o zi de rezervație!) Mohamed a făcut un film detaliat din Piața Sfatului, a privit expoziția de fotografii cu Regina Maria , am vizitat Biserica Neagra (pe care nu o mai vizitasem din adolescență).

Am vizitat și pe verișorii mei Nelu și Monica. Nici pe ei nu-i mai văzusem de mulți ani. De data aceasta îi priveam cu o privire nouă: au apărut în cartea mea „O Româncă la Paris” într-un moment plin de emoție, la pagina 126. As fi dorit să le ofer cartea, dar cum nu ajunsese încă la mine, le-o voi oferi cu altă ocazie…

Ne reîntoarcem în centru, ne învârtim în Piață să alegem un restaurant și nimerim foarte bine: frumoasă atmosferă, mobilier istoric, serviciul de calitate…Doar că Mohamed nu mai vroia să mănânce nimic. Ajunși la hotel, au început dureri crâncene la stomac în plină noapte și vărsături atroce…Telefonăm la Miuța, ne spune să chemăm pompierii iar noi refuzăm. Atunci, a doua zi să ne întoarcem la Câmpina pentru investigații, căci aceste stări acute pot revela mai multe afecțiuni…Zis și făcut: urgențe, consultație la domnul doctor Primar de boli interne, Ionescu Dan Constantin…Analize, ecografie, l-au ușurat, l-au calmat si după două zile la spital,- la secția de boli interne – ne-au dat indicații pentru mai departe, adică după întoarcerea în Franța. Zilele acestea Mohamed pune în practică toate recomandările Doctorului Ionescu căruia îi mulțumim din tot sufletul pe această cale.

Cartea „O Romăncă la Paris” și personajele ei

Mohamed era încă la spital când mi-a venit cartea de la Editură. Este mai mică decât m-am așteptat dar, vorba nepoatei mele, „poți să o bagi în geantă și să o citești oriunde”. Coperta este foarte frumoasă, ediția îngrijită, -am primit felicitări pentru asta-, și pe această cale le transmit Redacției Institutului European!

Pregătisem deja plicuri pentru oferirea cărții unor personalități de seamă, le-am pus la poștă. De asemenea, am trimis cartea la unele dintre „personajele” mele cu care sunt în contact și cărora le știu adresa: în Elveția la Susanne și Lamyae, la New York pentru Emily și la „Cântărețul de Operă”, în Paris. Pentru mine este o șansă extraordinară în raport cu un scriitor de ficțiune, căci el nu poate să vorbească sau să le trimită email-uri sau mesaje personajelor lor. De exemplu, azi după-amiaza am primit un email de mulțumire și încântare din partea Sussanei: se mira că i-am consacrat un capitol întreg în carte. In plus, nici nu-și dă seama că ea este cea care mi-a declanșat inspirația să scriu amintirile mele pariziene.

Lamyae, Mathieu – soțul ei-, Lyam și Lea

Inconvenientul este că, prietenii prezenți în carte, sau ceilalți prieteni din Franța, nu pot să citească în limba română.

SMURD – Câmpina

Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est img-6615.jpg

Cred că am zărit pisicuțul nepoțelelor mele, care vroia sa-mi gâdile picioarele. Ca să nu îl calc, m- am dezechilibrat. M-am balansat pe scări cu spatele, până la palier, am reușit să mă întorc cu fața, dar nu am reușit să mă echilibrez. Capul și corpul au luat-o în jos: am făcut o tumbă pe scări ca în prima mea copilărie. În timp ce mă rostogoleam mă gândeam: „ca în filme”! Mi-am amintit brusc câteva căzături celebre, care se sfârșiseră  rău…

Prinsă în aceste viziuni cinematografice, nu am remarcat când am aterizat pe spate, pe gresia holului de la intrare.

Am auzit ceva strigăte în jurul meu, căci căderea s-a făcut cu public: sora mea, nepoatele…

După 4 secunde mi-am „adunat” cumpătul și am început să gândesc sistematic. Am mișcat ușor picioarele: funcționau. Am mișcat degetele și brațele imperceptibil: funcționau. Mi-am mișcat gâtul un centimetru: OK.

Dar când am vrut sa mă ridic de jos nimic nu mai funcționa. Mi-am zis: coloana! (Avusesem deja acum doi ani o vertebră ruptă și… dureri…)

Ioana, nepoata mea a luat lucrurile în mâini: a chemat salvarea. După 4 minute aud glasul dulce al sirenelor (eram obișnuită cu mai mare tra-la-la de la sirenele din Paris) și închid ochii. Nu i-am văzut pe pompieri, nu am văzut mașina SMURD, am auzit doar glasul blând și mișcările line ale pompierilor.

„Mi-au povestit” ce o să se întâmple : vor aluneca o foiță sub mine, o să o umfle ca pe o saltea pneumatică care va lua forma corpului meu, mă vor lega și mă vor transporta la spital. Zis și făcut.

Din acel moment nu am mai făcut altceva decât sa mă concentrez asupra coloanei vertebrale și nu am simțit nimic până m-au instalat pe masa de radiologie de la spital.

Ce pot să le spun acum, lor, care trăiesc în anonimatul bunătății?

Mulțumesc!

Asistența medicală

Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est ed686ab0-0919-4a5b-acfa-4c01c5cb0489-1.jpg
Două doamne asistente medicale la secția de anestezie-reanimare

Radiografia coloanei nu arăta nici o fractură. Sunt instalată în salonul spitalului, nu am dureri și trăiesc în concentrare : nu închid ochii toată noaptea.

A doua zi au venit la consultație echipa de ortopezi, Scanner-ul era bun, nici o vertebră ruptă.

M-au consolat: ceva fisuri la omoplați sau la stern, ceva coaste rupte, ligamente sau mușchi deșirați, sunt detalii…

(Important este că sunt în viața, că nu mi-am rupt gâtul sau spart capul, nu am rămas tetraplegică și în plus nu aveam fracturi. Aceleași consolări mi- au adus și medicii consultați la Paris…)

Este adevărat că, privind în jurul meu în salon, majoritatea pacienților erau imobilizați în pat. Eu, cu chiu cu vai, reușeam sa mă duc singură la toaletă sau la sala de mese. Durerile au început sa se intensifice la întinderea și scularea din pat (și nu mai m-au lăsat nici în ziua de azi!)

Totuși, în cele 2 zile jumătate de spitalizare nu m-am plictisit deloc : în afară de durerile mele, – care nu-mi lăsau răgazul să mă „plictisesc” – , era animație în jur.

Spitalul din Câmpina este renovat, cu un design simpatic. Este curat – și acest lucru este normal -, dar mi-au plăcut mai multe aspecte:

Fiecare categorie profesională avea uniformă specifică și acest lucru ajută mult la claritatea relațiilor.

Personalul vorbea cu multă dulceață pacienților și nu se arătau blazați sau severi. (Tot cu vorbe blânde au legat de pat pe una din colegele mele de cameră, o bătrânică de 90 de ani, care vroia în toiul nopții să plece cu tot cu protezele și bandajele! Dimineața o sculau pe șezut, o spălau și îi făceau masaje pe spate ca să îi pună sângele în mișcare ).

Alt lucru care m- a impresionat era serviabilitatea „aparținătorilor”, adică a persoanelor care acompaniau un bolnav din familie. Ei aveau grijă, bineînțeles, de cei din familia lor, dar ne ajutau și pe noi tot timpul, astfel nu ne simțeau deloc singuri în „nenorocirea” noastră…

Nu pot să nu amintesc de gentilețea doctoriței ortoped Goaga Adriana care s-a ocupat de mine pe secție. La ieșirea din spital mi-a zis să o sun dacă apar probleme noi (pe lângă durerile obișnuite). Aceasta „amabilitate” a fost salutară căci, ajungând la Paris , au început complicațiile…

Atmosferă plăcută

Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est img-6611.png

Continui cu Asistența medicală, doar că ambianța s-a schimbat total, de asemenea și ajutoarele mele.

Am revenit acasă, mi-au instalat patul de suferință în salon, la parter, așa că am putut participa din plin la viața casei.

Nu pot sa-mi explic de ce durerile mele au devenit acum teribile! Poate că la spital îmi puneau în perfuzii ceva calmante sau euforizante ? Ca să mă dau jos din pat sau invers, sa mă întind, era un calvar. Aceste mișcări cotidiene durau foarte mult, cu toate ca puteam sa mă sprijin de bicicleta de apartament a sorei mele.

Dar mă „sprijineam” enorm și pe tinerele mele nepoate, Ioana, Giovana și Maria. Disponibilitatea, generozitatea, delicatețea lor față de mine au fost ex-tra-or-di-na-re. Giovana este o domnișorică de aproape 16 ani, ar fi putut sa fie cu amicii ei, cu tableta ei, Facebook-ul sau telefonul…ea era acolo, cu suferința mea. Era în perioada tezelor dar mă făcea să râd (și râsul îmi cauzează dureri mari): îmi povestea ce fac la școală și cum se pregăteau pentru teze. Incredibil pentru mine! Elevii din ziua de azi au o psihologie aparte, dar nici școala nu se adaptează. Cui se adresează școala, programele școlare, profesorii? Dictând texte prea savante elevilor, ajung să nu se mai adreseze la nimeni…Oricum, între drăguța mea nepoată și materiile școlare se afla Banchetul de sfărșit de an. Toate povestirile ei erau presărate cu grija acestui banchet: nu putea să se gândească la altceva!

La treburile casei era însă activă!

In ziua când am ieșit din spital au început pregătirile pentru aniversarea Mariei: toate trei au pregătit o mulțime de bunătăți. A doua zi, cu trei ore înainte de venirea invitaților totul era pregătit : am făcut poze de admirație. Intr-una din poze se zărește și patul meu de suferința dar se integrează de minune cu veselia culorilor din jur.

Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est img-6509-3.jpg
Masa adulților
Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est img-6511.jpg
Masa copiilor
Cette image a un attribut alt vide ; son nom de fichier est img-6500.jpg
La Mulți Ani, Maria!

Întoarcerea la Paris

Prima dificultate: transportul de la Câmpina la Paris. Mohamed s-a ocupat cu toate împachetările și cu bagajele, dar a făcut și o rezervare salutară prin Asistența companiei Air France: am fost „luată pe sus” atât la Otopeni cât și la Paris. Asta m-a salvat, m-a scutit de culoarele și de cozile interminabile de la aeroportul Roissy-Charles de Gaulle. Cei ce mă conduceau cunoșteau culoare, pasaje, lifturi secrete, astfel în 5 minute de la coborârea din avion am și luat taxiul spre casă.

A doua zi, surpriză neplăcută: laba piciorului a început să se înnegrească. M-am speriat și am fost la medic. Mi-a răspuns că este normal, sângele din vânătăi trebuie să se scurgă pe undeva, doar „e la el acasă”. Cum începea să se înroșească tot piciorul, până la genunchi, m-am temut de flebită: statul în pat, avionul, loviturile…Examenul Doppler a ieșit bun. Aștept încă câteva zile, piciorul meu se colorează, se umflă, este vânăt cu totul, nu numai vânătaia. Am telefonat în disperare la Dna Doctor de la Câmpina. A presupus o infecție, îmi trebuie antibiotice, dar să mă duc la Urgențe. Zis și făcut! (Am fotografii și cu piciorul dar mi-aș speria de-a binelea cititorii dacă le-ar vedea…)

Acum sunt sub antibiotice, sunt mai putin disperată mai ales de când Mohamed mi-a privit cu atenție piciorul și mi-a afirmat cu convingere că nu mai este negru, ci culoarea „bate în galben”!!!

Oricum, mă simt mai bine, mai liniștită și dovada cea mai concretă este tocmai redactarea celor 12 articole din Jurnalul meu de călătorie.

Azi și ieri

octaviazaharia Vezi tot →

Privesc viata ! Unde ne duce ? Spre cei dragi!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: