Răscoala „vestelor galbene” a luat prin surprindere pe toată lumea. Nimeni nu se aștepta ca răzmerița să plece de la poporul francez, bine instalat în aceste regiuni de veacuri, cu venituri convenabile și familii bune. Toți se temeau de mișcări puternice din banlieu-uri, sau ale tineretului îngrijorat de viitorul care-l așteaptă, ale șomerilor fără mari perspective de a se redresa, sau acelea ale funcționarilor – căci serviciile publice erau demult amenințate de reduceri mari de posturi – .

De obicei este câte o scânteie care aprinde flama! În cazul de față a fost anunțarea măririi cu câteva centime a taxelor de stat pe motorină și benzină.

Ca „fapt divers”, vroiam să pun pe sit un video pe această temă : o doamnă, Jacline Mourod, trimite un „avertisment” video către Președintele țării, denunțând diferența de punct de vedere, pe acest subiect – a acestei scumpiri – între cei din popor și cei din conducerea poporului. Cum nu știu încă să pun video-uri pe sit, am să pun numai poza ei luată la un bal popular: ea este profesoară de muzică și se deplasează la fiecare elev acasă, iar sâmbăta seara animă prin regiune serate populare cu acordeonul și vocea. (Înțelegem că o persoană ca ea – și mulți alții ca ea -, foloseau mașina lor într-un mod intensiv). Scriu despre ea căci îmi este simpatică -simțind eu o solidaritate în plus cu această doamnă, fiind și eu profesoară de muzică-, dar rolul ei a fost important în declanșarea revoltei. Video-ul ei în care se adresa lui Emanuel Macron și a celor din conducere, care nu cunosc greutățile zilnice și banale ale celor din popor, a devenit un „video viral” și a fost imediat văzut de un milion și șase sute de mii de ori!!!

Jacline Mourod a fost invitată și intervievată la Televiziune deseori în această primă perioadă a revoltei, căci vorbea rezonabil și convingător. Chiar cei din conducerea țării presupun că ar fi dorit ca cineva cu personalitatea ei să devină o purtătoare de cuvânt a mișcării.

Dar nu! „Vestele galbene” au refuzat și refuză să aibă un astfel de leader, adică nu vor nici un fel de leader. Nu vor nici să fie „recuperați” de vreun partid politic, nici de sindicate. Mai mult, -și asta de la începutul mișcării și tot acest timp de 30 de săptămâni de revoltă -, nu vor să discute cu nimeni!

„Vestele galbene” și-au manifestat revolta mai întâi ocupând răscrucile drumurilor și cerând solidaritatea tuturor automobiliștilor în protestul contra scumpirii taxelor de carburant. (Era o perioadă în care barilul de petrol își scăzuse prețul dar taxele statului s-au mărit!)

Apoi au amenințat că vin spre Paris și spre orașele mari. Zis și făcut!

Si astfel a început șirul demonstrațiilor și mitingurilor de mai mult de 7 luni, în fiecare sâmbăta: cea mai mare durată a revoltelor din epoca modernă.

Știm cu toții că revolta populară s-a manifestat și cu violențe, că s-au adăugat și alți „revoluționari” plini de ură pentru sistemul capitalist în general și contra mondializării, care se numesc Black Blocs (o mișcare internațională). Dar ar fi o greșeală de a vedea numai aspectele violente și de distrugeri, pe care Media le-a arătat cu „bogăție” de imagini căci la marea majoritate a demonstrațiilor și mitingurilor participau sute de mii de oameni revoltați. În timp, numărul „vestelor galbene” care manifestă prin orașe sau care mai rămân pe la răscruce de drumuri sunt în continuă scădere. Sunt numiți „les irreductibles„, adică ceva de genul, „cei ce nu cedează”. Ei nu vor ca revendicările mișcării să cadă în uitare.

Am afirmat la începutul articolului că revolta „vestelor galbene” a surprins pe toată lumea.

Nu este adevărat. Sociologii, oamenii politici avizați, erau de mult conștienți de fisurile existente în societatea franceză și asta de mult timp. Ei vorbeau chiar de fracturi sociale. Jacques Chirac și Ionel Jospin, amândoi candidați la Președinția statului în 1995, în dezbaterile lor electorale au pus ca problematică centrală tocmai „fractura socială” -, pentru Jacques Chirac și „falia socială” pentru Lionel Jospin.

(Citez aici din dezbaterile televizate pe 2 mai 1995 între cei doi canditati):

„Există două Franțe care se îndepărtează una de alta. Din ce în ce mai mulți francezi sunt lăsați pe marginea drumului – și care trebuiesc asistați -, iar în cealaltă Franță, taxele devin din ce în ce mai mari. Clasele sociale modeste, sau chiar cele cu venituri medii, se simt trase în jos, iar ascensiunea sociala este blocată.”

Intrebarea care ne-o punem este următoarea: dacă încă în 1995 această problemă a fracturii sociale era atât de gravă (căci nici imigrația, nici securitatea sau religia nu constituiau corpul central al dezbaterilor), de ce nu s-a făcut nimic, – sau suficient – , pentru unitatea și coeziunea socială și s-a lăsat, prin ani și ani, multiplicarea acestor fracturi sociale?

Imi amintesc că ,deja în anii ’95,se rezuma această fractură între cele două Franțe prin două cuvinte: ELITA și POPORUL.

Cine sunt ELITA?

Financiarii, marii patroni, oamenii politici, funcționarii superiori, profesiunile liberale (avocați, medici, notari) dar și oamenii cultivați, oamenii de artă, profesorii și toți cei ce beneficiază de marile posibilități care le oferă o țară avansată ca Franța.

Cine sunt POPORUL?

Restul. Cei ce nu beneficiază decât într-o manieră modestă de posibilitățile pe care le oferă o țară civilizată ca Franța: cei cu salarii minime pe economie, cu venituri modeste, sau cei care beneficiază de ajutor social de la stat. Muncitorii independenți, țăranii, micii patroni și un număr mare a celor ce trăiesc din diverse servicii…

Această afirmație de ruptură între Bogați si Săraci are multe aspecte, căci fracturile sunt multiple: între centrul orașelor și periferia lor, între Capitală – Parisul – și regiuni, între cei ce trăiesc în mediul urban și ceilalți din mediul rural… Am zice că este normal, dar când diferențele sunt prea mari se produce un dezechilibru periculos: de aici revoltele!

Toți suntem conștienți: clasele sociale se reproduc și în bine și în rău (adică în pierdere). Cel ce este născut în clasele de elită, nu numai că poate poseda o avere sau un patrimoniu frumușel, dar are acces la cultură, la diplome de studii frumoase, la posturi de muncă care îi valorizează. La rândul lor, aceștia își vor educa copiii lor ca să mențină, să reproducă sau să avanseze pe drumul bunăstării. Cel care are mijloace modeste de existență, care luptă doar să „supraviețuiască”, el și familia lui, ce posibilități ar avea de a ieși din această condiție? Scriam despre reproducerea claselor superioare: același lucru este valabil și pentru „clasele inferioare”. Tatăl este șomer de lungă durată, foarte probabil că nici copiii lui nu vor ieși din această condiție. (Am citit de curând că ar fi necesar 4 generații ca să-ți schimbi condiția socială!!! De necrezut!)

Președintele Macron vorbea în discursuri despre legea meritocrației: pentru cine este capabil, viața îi va deschide în față un „bulevard” de posibilități. Doar că Președintele vorbea din perspectiva cuiva care provine dintr-o familie de medici, a avut o școlaritate de elită și mai are și calitățile excepționale despre care am scris în capitolul precedent. De fapt, nimeni nu poate nega că există excepții. (Chiar la Școlile de elită franceze 1/100 dintre elevi, provine din păturile sociale modeste)!

Apoi, există multe alte diferențe imense de posibilități între „elită” și „popor”.

Aleg exemplu din lumea culturală căci cultura are o dimensiune politică, este necesară la dezvoltarea personală a fiecărui cetățean dar și la făurirea coeziunii sociale. Accesul la cultură aduce după sine integrarea, educația civică și luptă implicit contra delicvenței.

Dau exemplu în Regiunea Pariziană: la Paris sunt concentrate majoritatea Muzeelor, Sălilor de Concert, Instituțiile de stat ca Opera Națională sau Orchestra Națională al Franței etc.

Oferta culturală este în creștere și în orășele de dincolo de periferic sau în provincie, dar inegalitățile între teritorii pot fi încă foarte mari. De asemenea, în toate zonele rurale depărtarea de centrele urbane îngreunează frecventarea locurilor culturale…

Nu numai accesul la cultură este disproporționat de la un teritoriu la altul, dar în foarte multe domenii există aceste diferențe, care pot ajunge chiar foarte mari. De exemplu, pe piața muncii, sunt mult mai multe posibilități în centrele mari. Accesul la sănătate este diferit, căci este chiar inexistent în anumite zone rurale (se vorbește de deșert medical). Serviciile pentru public (poșta, spitale, farmacii, bănci, brutării, braserii, etc) sunt foarte reduse sau chiar au dispărut în anumite zone.

Chiar viața politică: „ea este condusă de o minoritate pentru o minoritate”(citez pe Arnaud Montebourg, fost Ministru al Economiei, în emisiunea de ieri (14 iunie 2019) la radio, pe France Inter.

Aici se situează revolta „vestelor galbene”: este vorba de o mare nemulțumire a populației cu venituri mijlocii sau slabe, -sau acelora care trăiesc în regiuni „îndepărtate de centru”- și care, cum scriam mai sus, nu beneficiază de o parte importantă a privilegiilor celor care au o poziție de elită (prin poziția socială sau și numai teritorială). Unii comentatori vorbeau zilele acestea referindu-se la mișcarea populară a „vestelor galbene” de „o revoltă a frustrării„: ei au și noi nu avem!

Revolta s-a concentrat asupra simbolurilor republicane, a Instituțiilor Statului și asupra Președintelui Macron.

Am scris în articolul despre Emanuel Macron că el a aspirat toate forțele politice în mișcarea lui („Republica în mișcare”), dar a și golit spațiu politic între el și popor. Nu mai era nimeni în care nemulțumirile populare să se lovească înainte să ajungă la Președintele Republicii și la Palatul său, Elysee. De aici ura extraordinară a poporului către „alesul” lui: Macron.

Răsculații, nu numai că nu mai recunoșteau nici o legitimitate lui Macron, dar nu mai recunosteau nimic: unde este Democrația? Unde este Republica? Toți se zis „Republicani” dar valorile republicii nu sunt respectate deloc: EGALITATEA, FRATERNITATEA, LIBERTATEA, unde sunt? Toți sunt niște mincinoși! Căci nu există nici egalitate, nici fraternitate și chiar în fața justiției nu sunt toți egali! Nu există nici DEMOCRAȚIE. Se aleg între ei și pe noi nimeni nu ne întreabă nimic!

De fapt este imposibil să întrebi milioane de oameni revoltați: „voi ce părere aveți”? „Vestele galbene” reprezintă o mișcare eterogenă cu multe cerințe și frustrații, dar lipsa unor lideri sau a unui program cât de cât comun, pune mari probleme dialogului.

Președintele Macron, Guvernul, – și toată lumeam -, și-a dat seama că „nu mai merge” ca până acum! Trebuie să se țină seama de aceste exigențe ale poporului și asta nu numai pentru că revolta amenință țara, dar că este necesar! Președintele a inițiat și o mare Dezbatere Națională cu această intenție puternică de a reînnoda dialogul între putere și popor. A trimis și pe miniștrii guvernului în câmpul dezbaterilor și pe deputați. Dialog social, DA ! Violență socială, NU!

Acum două zile (13 iunie 2019) Primul Ministru Edouard Philippe a prezentat programul de guvernare pe următorii doi ani, ținând seama de revendicările diferitelor mișcări politice : ecologia, reforma învățământului, mai multă autonomie dată regiunilor, etc. Totul trebuie să fondeze unitatea poporului într-o Națiune puternică: FRANȚA.

Eu am ascultat discursul în direct, am încredere în voința guvernului de a pune în practică acest Program, – nu vreau să ascult opozanții care au totdeauna ceva agresiv de spus-, și las guvernul să lucreze…

Azi și ieri