Sâmbăta asta, un soare dulce ne încălzea inimile.

Îl întreb pe Mohamed: „unde vrei să mergem”? Și ca aproape totdeauna îmi răspunde: „în Grădina Luxemburg” (Le Jardin du Luxembourg). „De acolo, putem coborî pe Bulevardul Saint Michel, ori ne îndreptăm spre Pantheon, – centrul Parisului-”.… Dar, deseori, pierzându-ne de plăcere pe aleile parcului, uităm de noi și de restul lumii…

Grădina era bogată de lume. De obicei, grădinile sunt bogate de fructe sau de flori. In această după-amiază însorită, Le Jardin du Luxembourg era plin de lume, – lume liniștită, destinsă, nimic ca să tulbure aceste prezențe umane calde, ca lumina blândă a soarelui.

Am intrat în parc pe poarta principală care conduce prin alei direct la Palatul Senatului. Sunt două alei lungi despărțite de o peluză verde cu iarbă generoasă, autorizată publicului. Ne-am propus și noi să mergem pe peluză, astfel sa ne bucurăm de pământ și de iarbă …Vom face slalom printre cei așezați în iarbă, astfel vom fi câteva clipe în intimitatea lor.

Cum am intrat, la stânga, am trecut pe lângă un grup de prințese: vreo 10 fetițe cu mamele lor, cu coronițe pe cap, sărbătoreau ceva: o aniversare, sau poate numai ziua prințeselor, căci în Grădina Luxembourg sunt multe statui ale reginelor și prințeselor de prin veacurile Franței.

In dreapta era un cuplu culcat în iarbă care își vorbeau. În stânga peluzei era un grup de vreo 10-12 asiatici, cred că japonezi, veniți după vreo reuniune sau congres la care participaseră (erau îmbrăcați în costum-cravată, de aceea fac aceste presupuneri).

Aruncând astfel priviri discrete în jurul nostru, ajungem aproape de curtea principală a parcului. Urmând urmbrele lăsate de soare, am luat-o agale pe o alee laterală. Ne-am „hotărât” sa facem cercuri mari: ne plimbăm pe aleile cele mai îndepărtate de centru și apoi vom restrânge spațiul, prin cercuri concentrice, până când vom ajunge la centru, adică la Palatul Mariei de Medicis (actualul sediu al Senatului Franței). De fapt eu căutam ceva în parc, și asta justifica plimbarea noastră „sistematică”: căutam o sculptură!

Pelerinaj în istorie

Deși Parcul Luxembourg este foarte bogat în istorie, în aceste momente pașii mei erau conduși de amintiri personale, de pe vremea studenției, de acum vreo 25 de ani. Institutul Catolic, unde eram studentă, ori Facultatea de Drept de pe rue d’Assas, unde mâncam la prânz, erau foarte aproape de Jardin du Luxembourg, de intrarea dinspre rue de Vaugirard. După masă, sau în fereastra dintre cursuri, veneam deseori să mă odihnesc pe banca mea, aproape de intrare. Nu învățam acolo, doar mă odihneam și mă gândeam…Rămâneam aproape de poartă, ca sa nu mă las furată de frumusețile parcului…

Poetul și florile

După ce am vizitat nostalgic banca studenției mele, mi-am lăsat privirea să alunece spre o „bucățică de rai” care se întrezărește de acolo și care ne-a atras spre ea. Este unul din locurile cele mai calme, frumoase și intime ale Grădinii: mici alei șerpuiesc printre peluze verzi, care au în mijloc ronduri de flori. In mijlocul florilor se înalță statui: „oameni mari”,, – academicieni, istorici, poeți, sunt înconjurați prin ani, de flori.

Inainte de toate însă privirea mi s-a pierdut prin iarbă: o peluză, care mi s-a părut foarte întinsă, mi-a captat sufletul. As fi vrut să fotografiez această iarba profundă, dar nu găseam nici o floare, nici o crenguță de care aș fi putut să-mi agăț obiectivul aparatului… Nu puteam fotografia profunzimea așa că mi-a intrat în suflet… De fapt, acest moment de neuitat mă conduce să scriu aceste amintiri despre o după-amiază de toamnă : totdeauna când scriu, este un punct de plecare – determinant – un declic. Nu știam când priveam pajiștea cu iarbă, că momentul acela va fi inspirația mea…

Pe toate aceste alei înguste în jurul rondurilor de flori sunt ceva bănci dar mai ales fotolii metalice pentru câte o persoană. Mulți citesc, alții se lasă în voia soarelui…Ne-am instalat și noi: alături erau niște turiști, cred că din America de Sud, care chiar adormiseră pe scaunele lor. Cinci metri mai departe era un grup de tineri care vorbeau în engleză, dar numai una dintre fete era americancă, ceilalți, deși vorbeau o engleză impecabilă, păstraseră accentul francez (- școlăresc).

In fața noastră era însă un poet: Paul Verlaine. O statuie sveltă înconjurată de flori ne veghea odihna.

„Les sanglots long des violons de l’automne blessent mon cœur d’une langueur monotone. Tout suffocant et blême , quand sonne l’heure, je me souviens des jours anciens et je pleure; et je m’en vais au vent mauvais qui m’importe deçà , delà, pareil à la feuille morte.” (Poèmes saturniens, Chanson d’automne (1866))

„Al toamnei cânt, /Viori de vânt,/ Îl plâng topite/ Lovindu-mi lin/ Sufletul plin /De corzi rănite. Decolorat și sugrumat/ Când ora bate/ Plângând ascult/ La vremi de mult/ Îndepărtate./ Si-n vânt mă las/, În răul pas/ Care mă poartă/, din loc în loc/, același joc/de frunză moartă.”

Această nostalgie sfâșietoare pe care ne-o cânta poetul în versurile lui, nu era și în sufletele noastre: în clipa aceea pentru noi toamna era luminoasă, iar noi ne lăsam purtați de momentele de pace, încurajați de coloritul florilor…

„Zgârie-nori” și un super-jandarm

Ne continuăm plimbarea spre centru parcului. Un gând din ce în ce mai persistent mi se fixează în minte: unde este sculptura “Zgârie nori”?

In vară, am auzit o emisiune la radio despre Grădina Luxembourg în care se menționa că o creație a sculptorului Ernö Bartha, – „Zgârie nori” -, a fost instalată în Parc. Reprezentanții Ambasadei României, Președintele Senatului francez și alte oficialități au fost prezenți la acest un eveniment cultural. Era un eveniment căci, fiind vorba de o creație modernă, nu prea înțelegeam unde poate fi plasată printre atâtea statui istorice…

Am început sa o căutăm cu înverșunare: am privit fotografia publicată pe internet și am reperat locul unde fusese instalată. Dar nu era acolo! Am privit imaginea pe toate părțile, am privit locul probabil, în jurul lui, am mărit aria cercetării și, nimic! Pe locul unde părea că ar fi fost sculptura erau numa turiști și parizieni molcomi…Mohamed crede că a fost mutată. Eu, oarecum rănită în speranțele mele patriotice, eram din ce în ce mai contrariată: „cum să deplasezi o sculptura monumentală (înaltă de 7 metri)? Celelalte statui, de ce rămân acolo de veacuri?” „Pentru că sunt de piatră și înfipte de secole în glia parcului”, îmi răspunde Mohamed. „Zgârie nori” era așezată pe un soclu (ne spuneau comentatorii). Deci a putut să fie deplasată”. Dar unde?

Ne hotărâm să mergem în căutarea vreunui paznic sau a vrunui lucrător: nu erau decât parizieni în jurul nostru și turiști excitați să facă poze. Deodată, eu – care nu găsesc aproape niciodată nimic (mama mea îmi cita deseori un proverb, pe care l-a preluat și Mohamed: „pietre în vale nu găsești”)- , văd o colibă între arbori de culoarea pământului. Mă îndrept direct spre ea, intru, și mă trezesc în fața unei ferestre imense prin care puteai vedea la 180 de grade ce se întâmplă în parc. Cred că în încăperea din spate era o fereastră asemănătoare. Am înțeles astfel că, noi, plimbăreții nevinovați din parc, eram bine supravegheați -și păziți – din toate părțile.

Înconjurat de aparate, ca la o stațiune de lansare spațială, un jandarm, (sau polițist?) cu o alură atletică demnă de un erou din filmul The Matrix, mă privește întrebător. Eu nu i-am lăsat răgazul să rămână nedumerit ci m-am adresat lui simplu și decis: „Bună ziua. Caut o sculptură”. Nici atunci nu-i las nici un moment să se sperie – i-ar fi fost imposibil sa-mi răspundă la această întrebare căci în grădina Luxemburg erau 106 statui -, ci i-am întins telefonul meu portabil cu poza sculpturii lui Ernö Bartha. Frumosului jandarm i-a venit inima la loc, căci el reperase deja sculptura, – o „intrusă” în acest parc cu istorie înrădăcinată, plin deja cu regine și prințese, cu sfinte și alte personaje mitologice – … Eroul meu (jandarmul) mi-a răspuns cu simplitate: a fost e expoziție temporară.

Nu am fost dezamăgită căci am înțeles imediat acest fenomen cultural: multe statui și operele de artă sunt și ele „hoinare”, – ca artiștii, ca muzicienii¨-, sunt în „turneu” în lumea întreagă… (Totuși, revăzând poza de pe internet, îmi părea că se integrează cu multă grație împrejurimilor…)

Consolările reginei

Născută în 1575 într-o ilustră familie din Florența (tatăl, Francesco I de’Medici – Mare Duce de Toscana -, bunicul – Împăratul Ferdinand I-ul al Sfântului Imperiu Roman Germanic), Maria de’ Medicis se căsătorește cu Henric al IV-lea, regele Franței, este regină între 1600 și 1610, iar după moartea regelui, devine regentă până în 1614, iar apoi șefa Consiliului Regal până la majoritatea fiului ei, în 1617, viitorul rege Ludovic al XIII-lea.

Deja de secole, în jurul familiei Medicis artele au înflorit, artiștii au fost „protejați” și astfel istoria culturala a lumii s-a îmbogățit cu nenumărate capodopere. Amintesc toate acestea ca o modestă introducere a paragrafului asupra Mariei de Medicis, cea care a ctitorit Palatul Luxembourg și Grădina care-l înconjoară.

Consolările Reginei în Franța au fost: puterea politică, veșmintele fastuoase, bijuteriile cele mai somptuoase și Palatul cu Grădina Luxembourg.

Născută la Florența, crescută într-o atmosferă distinsă, cultivată, – și provenind dintr-o familie bogată (florentinii erau la acea vreme bancherii Europei) – , prin căsătoria cu Henri IV devine Regină a Franței. Dar stilul de viața de la curtea regală era diferit de atmosfera rafinată în care a fusese educată. Dea-lungul vieții ei pariziene, ea a făcut totul pentru a înnobila, dacă nu „năravurile” de la curte sau „mitocăniile” soțului ei, Henri IV, măcar apartamentele ei de la Louvre, cu opulență florentină, sau răspândind parfumuri alese , -ca să diminueze mirosurile cele mai intime – , confecționându-și veșminte bogate, – care să îi dea prestanța de Regină – , și bijuterii, bijuterii…(Chiar dacă în dota ei a adus 600.000 de ducați de aur, totuși i s-a reproșat că, cu atâtea cheltuieli, ar fi golit visteriile Franței…)

Nu aș putea spune că puterea politică pe care a avut-o – și s-a luptat sa o aibă – , a fost numai o „consolare” pentru Maria. Aș zice că a devenit „munca ei cea de toate zilele”. In această luptă a și câștigat enorm, ca Regină, ca Regentă și ca Șefă a Consiliului Regelui, dar a intrat și în conflict cu ceilalți „titulari” ai puterii: Henri al IV-lea, soțul ei și Ludovic al XIII-lea, fiul ei.

Prin apariția în forță Cardinalului Richelieu pe scena politică și prin numirea lui en 1616 ca Secretar de Stat pentru Armată și Ministru Afacerilor externe, un rival de talie a apărut pe masa de șah al politicii de la curte, (Se pare însă că acesta a mediat mult pentru armonizarea relațiilor între mamă și regescul fiu).

Maria de Medicis a fost îndepărtată în mai multe rânduri de la putere, dar revenea mereu. Astfel, după două exiluri, la castelul din Blois și din Angoulême , în anul 1619 Ludovic acceptă ca mama lui sa revină la Paris – (se pare că nu atât din caritate sau dragoste filială ci de teamă ca ea să nu organizeze din nou un complot contra lui) – și-i oferă un domeniu în centrul Parisului.

Aici, Maria de Medicis va construi Palatul Luxemburg înconjurat de grădini (actuala grădina este mult mai întinsă decât cea de pe vremea Reginei). Atât de puternică era nostalgia și admirația pe care a avut-o dintotdeauna față de viața petrecută la Palazzo Pitti din Florența, – unde se și născuse – , că a încercat să reproducă frumusețea și opulența castelului florentin.

Cu toată puterea pe care a avut-o în regatul Franței, cu toată forța ei creativă, Maria a fost toată viața o exilată, „o emigrantă”…purtând în suflet dulceața Toscanei.

Azi și ieri