Deși mitul Evei a pătruns adânc în imaginarul colectiv, acesta nu ar trebui să împingă spre uitare, sau numai în povești ori basme, alte și alte figuri feminine care chestionează istoria. „Vechiul Testament”, care ne poartă prin istoria poporului evreu cu profeți și regi, ne oferă și portrete de femei excepționale, cu personalități puternice și cu destine „care fac istorie”.

Și ni le oferă ca persoane vii, cu înfățișarea și temperamentul lor, cu angoasele, deznădejdea lor, cruzimea lor, dar și cu iubirile și așteptările lor…Toate au o dibăcie și o inteligență deosebită – sunt femei care acționează, care schimbă cursul istoriei.

Aruncând numai câteva priviri rapide pe textul biblic, destinul Sarei – soția lui Avram – , al Mariei – sora lui Moise – , al Anei – mama profetului Samuel – și al Văduvei fără nume – ne copleșesc prin realismul și dramatismul lor.

Sara, femeia puternică

SARA este o femeie extraordinar de frumoasă, o adevărată Prințesă, dar „era stearpă și nu avea copii” (Gn 11,30). Farmecul ei și sterilitatea vor forma cele două brazde adânci ale destinului ei.

Ea și Avram sunt originari din Ur, un oraș prosper din Mesopotamia. Nu știm din ce motiv Terah, tatăl lor, a părăsit orașul și a început „hoinăreala” prin ținuturi noi – poate pentru comerț… S-au stabilit în orașul Haran (în nordul Mesopotamiei), până la moartea lui Terah.

Acolo, Avram l-a întâlnit pe Dumnezeu:

„Ieși din Țara ta și din familia ta…”(Gn 12,1)

O legătură de o intensitate unică l-a unit pe patriarhul Avram cu YHWH, Domnul, unicul Dumnezeu: un Legământ veșnic…Mai mult, Dumnezeu îi promite lui Avram o țară și un popor care va fi părtaș la același Legământ: vor fi poporul Lui, adoratorii Lui.

Inima lui Avram arde ca „un rug aprins” de credință și de dragoste față de Dumnezeu. Citindu-i istoria, înțelegem de ce este numit în cele trei religii monoteiste – în iudaism, în creștinism și la musulmani  , „tatăl celor care cred”.

Întâlnirile pe care le are cu YHWH, pe lângă importanța teologică și simbolică pe care o au, sunt emoționante: Avram este generos și prevenitor, atent și responsabil.

Tot astfel este și față de Sara, – soția lui –, față de familia lui, față de străini. Este un adevărat patriarh ocrotitor, „bun gospodar” și caritabil.

Deși îmi propusesem ca subiect „femeile libere” din Sfânta Scriptură, nu pot să uit tema principală a articolului, civilizație masculină, și să nu pomenesc de Avram, care este „reprezentantul” cel mai înduioșător al lumii patriarhale!

Totuși, dacă am putea să-i căutăm un defect patriarhului ar fi prea marea libertate pe care i-a lăsat-o soției lui în situații de primă importanță.

Sara era stearpă. Ne putem imagina ce povară era pe sufletul ei această sterilitate, ce frustrare continuă! Ea, mândria și frumusețea întruchipată, să nu aibă pântec rodnic! Cu atât mai mult că a avea descendenți, a avea familie mare, erau condiții vitale pentru supraviețuirea tribului, a poporului…

Sigur că Avram i-a spus despre promisiunea pe care i-a făcut-o YHWH, că din el se va naște un mare popor… Dar cum o să se împlinească promisiunea lui Dumnezeu dacă ei nu aveau descendenți?

Sara hotărăște să „participe” la planul lui Dumnezeu cu o idee care ar putea părea năstrușnică: să i-o dea de soție pe slujnica ei Agar, și astfel Avram și ea vor avea descendenți.

Ideea ei nu este „năstrușnică” pentru că a existat dintotdeauna această tradiție, în multe societăți: dacă soția nu putea să facă un copil, mai ales un băiat, atunci bărbatul lua încă o soție ca ea să îi dea un urmaș.

Deseori, cum a fost și în cazul Sarei, prima soție îi dă ea însăși soțului o altă femeie care va zămisli în locul ei. Sara face apel la Agar ca „mamă purtătoare”. (Această problemă, a „mamelor purtătoare” a revenit actuală în zilele noastre).

Odată copilul conceput în sânul lui Agar, Sara se simte și mai frustrată, geloasă și umilită în fața servitoarei ei. Se plânge lui Avram, iar el îi dă mână liberă:

„ Iată slujnica ta e în puterea ta; fă cu ea ce-ți place”.

Sara o maltratează și ea fuge în pustie…. (Gn 16,6)

Aici, Dumnezeu însuși o consolează pe Agar cu tandrețe și îi face o făgăduință: din copilul ei se va naște un popor mare. Sufletul lui Agar vibrează de uimire și recunoștință în fața Misterului:

„N-am văzut eu, oare, în față, pe Cel ce m-a văzut?“ (Gn 16,13).

Domnul o încurajează să se întoarcă în familie și să fie supusă stăpânei sale.

Când glasul Domnului îi vestește lui Avram că va avea un copil cu Sara și că urmașii lui vor deveni poporul ales, Avram mai întâi râde în sine însuși – și el și Sara erau deja foarte bătrâni –, dar apoi, încrezându-se în cuvântul Domnului, se roagă îngrijorat pentru soarta primului sau născut, Ismael:

„O, Doamne, de-ar trăi Ismael înaintea Ta!”…

Domnul îi promite:„Cât despre Ismael, te-am ascultat: iată l-am binecuvântat și îl voi face rodnic şi-l voi înmulți foarte, foarte tare...(Gn 17,20)

Când, peste câtva timp, Domnul cu doi îngeri vin ca oaspeți în casa familiei, din nou îi promite că vor avea un fiu. De data asta, Sara, care a auzit convorbirea, râde neîncrezătoare, zicând în sinea ei:

“Acum, când am îmbătrânit, să mai am pofte, acum că stăpânu meu este bătrân?”( 18,12)

Peste un an Isaac se naște.

Ca de cele mai multe ori în „familiile recompuse” problema moștenirii devine inconturnabilă: astfel gelozia a pus stăpânire pe inima Sarei și îi va alunga din nou din casă pe Agar și pe Ismael, fiul ei.

„(Sara) a zis către Avram: „Izgonește-o pe slujnica aceasta și pe fiul ei, căci fiul slujnicei nu va fi moștenitor împreună cu fiul meu, Isaac!„ Și s-au părut cuvintele acestea lui Avraam foarte grele pentru fiul său Ismael”.(Gn 21,10-11)

”Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineață; a luat pâine și un burduf cu apă și le-a dat Agarei: apoi, punându-i pe umeri copilul, a alungat-o: și, plecând ea, a rătăcit prin pustiul Beer-Șeba” (Gn 21,14)

O concluzie:

De multe ori, o lectură atentă a Sfintelor Scripturi ne conduce la următoarea constatare: eroii sau eroinele din care se va constitui poporul ales – și chiar vor fi strămoși ai lui Mesia – nu corespund idealului de sfințenie pe care ni-l vom imagina mai târziu. Deși suntem siguri că Dumnezeu iubește sufletele drepte și curate, ca acelea al lui Noe, al lui Avram, al Maicii Domnului, etc., în îndeplinirea planurilor sale El se vrea liber față de „meritele” oamenilor.

Rahab

Anticipez în cronologia istoriei biblice scriind câteva cuvinte despre o altă eroină: Rahab.

La o primă lectură, istoria lui Rahab ne contrariază: eroina este o femeie prostituată care își trădează poporul „dându-se de partea celui mai puternic”. Ea va negocia astfel: îi va ajuta pe israeliții veniți să spioneze la Ierihon, în schimb familia ei și ea însăși să fie cruțați.

Este greu de înțeles pentru logica noastră: după 40 de ani de „vagabondaj” prin pustiu, Dumnezeu a ales-o tocmai pe ea să-i ajute pe israeliți să intre în „țara făgăduită”! (Iosua 2 și 6.22)

Maria, Ana, Văduva fără nume

Dintre toate personajele feminine prezentate pe larg în Vechiul Testament, am „preferințele” mele: Maria, Ana și Văduva fără nume.

MARIA

Sora lui Moise știa primejdia în care se află frățiorul ei: faraonul Egiptului poruncise ca toți noii născuți de sex bărbătesc să fie omorâți, aruncați în fluviu.

Ea pune la cale un plan dibaci împreună cu mama lor: așază pruncul într-un legănaș waterproof și îl conduce încetișor pe Nil până în apropierea locului unde se scălda fata faraonului Egiptului.

Planul a izbutit, fata faraonului l-a luat pe prunc sub aripa ei salvatoare (Exod 2,1-10). Maria, cu inteligența și elocvența ei, o convinge să o aducă chiar pe mama lor ca doică și, astfel, putem să ne imaginăm că toată familia s-a mutat la curtea faraonului.

Maria a primit și ea, cu siguranță, o educație aleasă, căci istoria biblică o numește „Maria Profetesa”, denumire care-i comemorează înțelepciunea, deși nu avem nici o referință la vreo profeție anume. Sora lui Moise reapare în povestire după miracolul trecerii Mării Roșii.

„Maria răspundea copiilor lui Israel: „Cântați Domnului, căci nespus și-a arătat slava. Cal și călăreț a prăvălit în mare.”(Exod 15,20)

De bucurie, în fruntea cortegiului de femei din popor, ea cântă și dansează bătând ritmul cu timpane: cântul ei răsună în fiecare an în biserici, în noaptea de Paști!

Anselm Friederich Feurbach, Myriam (1862)

Alături de frații ei, Moise și Aaron, Maria apare activă în guvernarea poporului (Miheia 6,4). Alături de Aaron, va pune chiar în cauză, la un moment dat, autoritatea lui Moise:

„Maria și Aaron au vorbit împotriva lui Moise… și au zis: „Oare numai prin Moise vorbește Domnul? Nu vorbește oare și prin noi?”(Nm 12,2)

Doar că Moise, „om foarte blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului”, nu este numai un profet, el este „omul de încredere” al lui Dumnezeu „pentru toată casa lui” !(Numeri 12,1-15)

Maria este pedepsită cu lepră pentru răzvrătirea ei. Prin rugăciunile fraților ei va fi vindecată. Moare la Qadesh, în deșert…

O altă eroină a Scripturii care emoționează pe oricine îi citește istoria este ANA, mama lui Samuel.

Suflet curat și rugător, iubită de soțul ei Elkana, avea totul ca să fie fericită, dar nu avea copii – or, maternitatea este o dorință înscrisă în sufletul femeii. Îi dobândește și un „statut social”. La evrei, care erau în așteptarea lui Mesia, a avea un copil, mai ales un băiat, însemna realizarea nu numai a unei tradiții vitale, dar și religioase.

Asistăm în viața Anei la un miracol asemănător cu cel al Bunei Vestiri, dar, inversat.

Îngerul îi vestește Mariei:

„Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu (Lc 1,35)

In cazul Anei, toate sentimentele ei curate, rugăciunile ei, pătrund până în „inima lui Dumnezeu”. Imploră spiritul cu atâta sinceritate și dragoste, încât El coboară peste ea. „Promisul” Domnului și al Anei se va naște și va deveni un mare profet: Samuel.

VĂDUVA FĂRĂ NUME

Povestea VĂDUVEI FĂRĂ NUME ne situează în Sarepta Sidonului, un loc deșertic și auster.

Moartea bântuie: profetul Ilie, fugar, refugiat din fața mâniei regelui Ahab pentru că a profețit că mari secete  se vor abate peste regat, cade în capcana propriei sale profeții: râul în preajma căruia se aciuase a secat. – Poate și corbii care îl hrăneau s-au refugiat în căutarea de ținuturi mai prielnice -.

Pe când Ilie zăcea pe undeva… Spiritul vieții naște în sufletul lui speranța. Se îndreaptă spre cetatea cea mai apropiată și chiar la poarta cetății întâlnește o femeie.

Însetat, îi cere de băut. Flămând, îi cere de mâncare, măcar o turtă, cât de mică…

Văduva era și ea în prag de moarte: era moartă de sărăcie. Nu avea cu ce-și hrăni nici propriul băiat. Chiar și generozitatea ei secase, nu putea fi „sensibilă” la gemetele străinului…

Cu sufletul greu, dar și cu încredere în promisiunile Dumnezeului lui Ilie, își „smulge de la gură” și împarte bucata de pâine cu el. Această „ne-generozitate” a văduvei nu numai că îi va hrăni și vor căpăta puteri – Prorocul Ilie, ea și fiul ei – dar îi va aduce și mare binecuvântare: nicicând, de atunci, făina și uleiul n-au lipsit din casa văduvei.

Chiar fără nume, Văduva din Sarepta Sidonului va fi pomenită de toate generațiile viitoare…

Schimbare de epocă

Schimbând epoca, dar nu poporul, lumea evangheliilor ne poartă prin viața lui Isus.

Dacă noutatea învățăturii sale și compasiunea sa față de cei sărmani a fost primită ca un dar de preț de către prietenii și nenumărații ucenici care-l urmau, tocmai acestea au condus la un dezacord din ce în ce mai profund cu „profesioniștii religiei”: fariseii și învățătorii legii.

Evangheliile ne fac să intrăm într-o societate variată, în centrul căreia se află religia, – ca structură fondatoare a poporului iudeu – dar care abundă de viață, care va deveni viață cu Isus: fecioara Maria în așteptarea pruncului, verișoara ei Elisabeta cu pruncul săltându-i în pântece, sfântul Iosif, tată-responsabil, bătrânul Simeon și profetesa Ana, care au așteptat toată viață nașterea lui Isus ca pe o tămăduire…

Șiragul personajelor din viața lui Isus este imens: copii, femei, bătrâni, schilozi, nebuni, învățători ai legii, soldați romani, samariteni, cananeeni, ucenici.

Evangheliile ne dăruiesc nenumărate portrete de femei libere, iubitoare, care sunt cunoscute de noi toți, căci au străbătut timpurile prin strălucirea lor.

S-au făcut povestiri și predici despre relația lor personală cu Isus, s-au scris romane, s-au făcut filme… Iar lectura regulată a Scripturilor ni le mențin vii în memorie.

Aici voi pomeni numai câteva momente din viața acestor femei cu Isus:

„Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”

Este adevărat! „Sfânta Maria”, „Maica Domnului”, Notre Dame, este iubită și cinstită de creștini din toată lumea și din toate timpurile: asumând cu curaj responsabilitatea maternității din iubire curată față de Dumnezeu, nu a uitat nici o clipă calitatea ei cea mai mare: smerenia în fața misterului pe care îl trăia…

Şi a zis Maria:

„Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia slujitoarei Sale. Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut lucruri mari Cel Puternic şi sfânt este numele Lui...” (Luca 1, 46-49)

Femeia îndrăzneață

Învățătura lui Isus și faptele lui au stârnit repede contestarea și ura fariseilor. Refugiindu-se din Iudeea în Galileea cu ucenicii lui, trebuiau să treacă prin Samaria. Ucenicii au plecat să cumpere ceva de mâncare iar el, obosit și însetat, se oprește lângă o fântână – Fântâna lui Iacob.

O femeie vine să scoată apă, iar Isus îi cere de băut.

Nu știm dacă femeia i-a dat să bea, dar se lansează într-o discuție „teologică” în care frontiera religioasă este enunțată de la început:

„Cum tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.”

Isus nu se lasă închistat în frontiere, ci cu seriozitatea iubirii îi lărgește orizonturile sufletului:

„Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.”

Femeia samarineancă îi răspunde cu ironie, neîncrezătoare:

„nu ai nici găleată…” și „ești tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna?”..

Isus nu se „intimidează” de impertinența samarinencii, ci îi împărtășește misterul vieții veșnice:

„Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă săltătoare spre viaţa veşnică”.

Femeia rămâne pragmatică:

„dă-mi această apă… ca să nu mai vin aici să scot”.

Ceea ce a impresionat-o mai mult a fost faptul că Isus cunoștea viața ei: că avusese cinci bărbați.

„Doamne, văd că Tu eşti proroc!”, exclamă ea.

Dar, pentru că este un proroc, Samarineanca continuă cu Isus discuția pe tărâm teologic, amintind din nou frontierele religioase dintre iudei și popoarele vecine:

„Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm”.

Afirmând că mântuirea vine de la Iudei, Isus depășește locuri și prejudecăți religioase, căci Dumnezeu este Duh:

„Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui…

Ci vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căci şi Tatăl astfel de închinători îşi caută.

Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”.

Femeia samarineanca începe să fie impresionată de Isus și îi pune din nou o întrebare destul de bruscă:

„I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”.

Isus mărturisește:

„Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.”

Femeia aleargă în cetate spunând locuitorilor:

„Nu cumva acesta este Hristosul?”

Astfel primul mare „apostol” a fost FEMEIA SAMARINEANCĂ.

Impresionați de mărturia femeii, locuitorii samarineni au venit la Isus și l-au invitat la ei. A rămas în cetatea lor două zile și ei i-au ascultat cuvintele cu credință:

„Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”

Am redat pe larg acest dialog între Isus si femeia samarineancă, nu numai pentru că este amplu – poate cel mai lung dialog citat în evanghelii – dar și pentru importanța lui teologică. Isus se dezvăluie acestei femei „străine” ca Mesia.

Femei iubitoare

Hipolit Romanul (scriitor bisericesc din secolul 3 e.n) o numește „Apostola apostolilor” căci ea a fost prima persoană din lume care l-a văzut pe Isus Înviat și le-a anunțat cu suflet arzând ucenicilor evenimentul.

Deși Maria Magdalena este pomenită de cei patru evangheliști, nu aflăm multe despre trecutul ei. Știm că a fost tămăduită de Isus de suferințe adânci – Isus a scos șapte draci din ea.

In tradiția Bisericii, încă din primele timpuri, comentatorii au amalgamat-o  pe Maria Magdalena cu personajul anonim al femeii păcătoase care intră pe neașteptate în casa fariseului care-l invitase pe Isus la masă:

„ oprindu-se în spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi îi săruta picioarele şi le ungea cu mir”(Luca 7,37-38)

Cu aceleași gesturi pline de dragoste – care pe noi ne surprind prin senzualitatea lor, dar care intrau în tradițiile orientale ale epocii – Maria, sora Martei, îl adoră pe Cel ce l-a înviat pe fratele lor Lazăr și acum este în primejdie de moarte. Isus însuși o binecuvântează pentru gestul ei, adresându-se lui Iuda, care se îngrijora de costul mirului vărsat: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat”(Ioan 12,7)

„Cu șase zile înainte de Paști, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți.

Și i-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă.

„Deci Maria, luând o litră de mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului”(Ioan 12,1-3).

Revenind la iubirea și fidelitatea Mariei Magdalena față de persoana lui Isus, putem spune că recunoștința față de binefăcătorul ei a fost primul „motor” al dragostei ei față de El : Îl însoțea peste tot!

„Intră în scenă” în Evanghelia Sfântului Luca (Lc 8.1-3), unde aflăm că împreună cu alte femei, Ioana, Suzana și multe altele, îl ajuta pe Isus financiar în timpul misiunii lui de predicare.

Putem presupune astfel că era o femeie independentă și cu stare.

Dar noblețea și „autoritatea” ei în mijlocul poporului și a ucenicilor care-l urmau pe Isus a fost IUBIREA.

Nu era în tradiția rabinică ca femeile să fie discipoli în misiunile lor, dar printre cei ce-l urmează pe Învățătorul Isus și cărora el se adresează cu aceeași pasiune – sau asupra cărora își revarsă caritatea – se află deopotrivă bărbați și femei, fără nici o deosebire de rang.

Astfel și Maria din Magdala, care este ucenica cea mai importantă a lui Hristos, după mama Lui, își are locul „privilegiat” în societatea lui Isus. I-a însoțit pătimirea, punerea în mormânt și învierea…

Probabil că a fost prezentă și la Cina cea de taină împreună cu ceilalți ucenici – și ucenice –, dar oricum o vedem pe Calea Crucii urmărindu-l cu inima sfâșiată. Copleșită, alături de mama lui Isus și alte femei, asistă cu durere la ultimele clipe de viață ale Învățătorului iubit.

Când Iosif din Arimateea îl acoperă pe Isus cu un lințoliu și îl pune într-un mormânt nou din piatră, Maria Magdalena este acolo – atunci când ucenicii lui erau departe… Ea, împreună cu Ioana și cu Maria lui Iacob, care îl însoțiseră pe Isus din Galileea, cunoaște locul mormântului unde a fost pus, așa că, la prima oră din prima zi a săptămânii, vine la mormânt ca să pregătească mortul după datină.

Femeile găsesc piatra de pe mormânt înlăturată, trupul lui Isus nu mai era acolo, numai lințoliul cu care fusese învelit.

La tristețea lor se adaugă spaima: văd doi îngeri într-o lumină orbitoare, care le spun:

„De ce-L căutați pe cel viu între cei morți? Nu e aici, a înviat!” (Lc 24,5-6)

Maria Magdalena și celelalte femei fug după Petru și după ceilalți ucenici, să-i cheme la mormânt. Ei le ascultă cu neîncredere, totuși Petru (și Ioan) se duc fugind la mormânt.

Mormântul era gol.

Gânditor și în așteptare, Petru se îndepărtează de mormânt. Maria Magdalena rămâne.

Întrebătoare, dar cu razele speranței iluminându-i sufletul, printre lacrimi vede un om: crede că este grădinarul.

„Femeie, de ce plângi, pe cine cauți?”

Maria Magdalena i se plânge : „Domnule, dacă tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi ridica”.

Isus o cheamă pe nume:

„Maria!”

„Rabuni”!

Câtă simplitate și tandrețe adâncă se împărtășesc în aceste cuvinte relatate în Evanghelia Sfântului Ioan (cap.20).

„Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru,  la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor: „L-am văzut pe Domnul şi mi-a spus acestea.” (Ioan 20,15-18)

„Mergeți în toată lumea și propovăduiți evanghelia”

Ce sarcină uriașă au primit ucenicii lui Hristos pe umerii lor! Dacă nu ar fi fost îmbrăcați cu putere de Sus, ar fi rămas poate în lumea lor, în casa lor, într-o așteptare escatologică…

Dar, la Rusalii,

„limbi ca de foc li s-au arătat, împărțite, si au șezut pe fiecare din ei. Si s-au umplut toți de Duh Sfânt si au început să grăiască in alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”.

Zelul apostolilor s-a aprins și a fost imens!

„Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul, prin semnele care urmau ”(Mc 16,20) 

Ei aveau misiunea de a transmite mesajul primit de la Isus „în toată lumea”, dar întâlnirea cu atâtea popoare și culturi a rămas în toate veacurile și mileniile istoriei un chalengge, pentru totdeauna, actual.

Apostolul neamurilor

Astfel cântă Sfântul Pavel crezul său:

„…câți în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi și îmbrăcat. Nu mai este nici iudeu nici grec; nu mai este nici sclav nici om liber; nu mai este nici bărbat nici femeie, pentru că voi toți sunteți una în Hristos. (Ga 3.27-28)

Sfântul ne ridică prin acest imn teologic într-o lume de credință în care raporturile sociale sunt abolite, diferențele identitare de origine, cultură, sex devin superflue și în care noi „toți suntem una în Hristos” (Ga 28).

Chiar dacă, prin credință, aderăm la acest ideal de unitate a umanității în Hristos, realitatea în care trăim ne invită în fiecare moment și în fiecare loc să constatăm diferența, nu numai în univers în general, dar și în societatea umană: popoare diferite, cu originile lor și cu limbile lor există, diferențele biologice există – bărbați, femei, copii, bătrâni, retardați sau superdotați –, diferențele sociale există… Într-un cuvânt, Istoria umană, chiar când întâlnește idealul, divinul, nu se „diluează” – și în nici un caz nu se șterge – ci mai degrabă se întărește, „se convertește”…

Isus era evreu ca origine, religie, cultură, educație și mediu social. În viața de toate zilele însă dragostea și compasiunea îl „obligau” să aibă legături cu vecinii, cu cei ce aveau nevoie de ajutorul lui, depășind frontierele etnice și mai ales cele religioase: vindecă pe fiica femeii cananeence, pe slujitorul centurionului roman…

Sfântul Pavel era și el evreu, dar și mare călător, profund cunoscător al culturii și al lumii greco-romane.

Ca vocație a devenit apostol creștin.

Convertirea sa miraculoasă la creștinism a fost trăită de Pavel ca o înnoire excepțională a gândirii și a idealurilor lui, însă nu i-a șters din memorie și din suflet celelalte multiple identități și influențe care i-au construit destinul.

De exemplu, când Sfântul Pavel scrie „nu mai este nici sclav nici om liber”, el nu se inspiră direct din istoria poporului evreu: în evanghelii nu întâlnim statut de sclav sau de om liber, ci de lucrător sau stăpân, de administrator etc… În schimb Apostolul se adresează unui „public păgân”, grec sau roman, unde regimul sclavagist era norma.

Am făcut această simplă comparație între Isus și apostolul Pavel, nu pentru a-l contrazice când zice în imnul său teologic citat mai sus că „nu mai este nici evreu nici grec, nici sclav nici om liber, nici bărbat nici femeie”, ci pentru că apartenența la un popor, la o epocă istorică anume, la o familie sau la un mediu social, marchează totdeauna gândirea și viața fiecăruia dintre noi.

In ceea ce privește statutul femeii, viața lui Isus și doctrina Sfântului Apostol Pavel ne conduc în lumi diferite.

Și ele „au luptat pentru evanghelie”

Poate pentru că sunt o povestitoare, îmi lipsesc în scrierile apostolilor eroinele sau personajele feminine puternice – ca și, de asemenea, în istoria creștină a veacurilor care au urmat…

În epistolele sfântului Pavel întâlnim vreo douăsprezece nume de femei care l-au ajutat în activitatea apostolică sau care l-au ocrotit, dar nu știm multe despre viața lor, despre sentimentele sau istoria lor…

Totuși, la sfârșitul Epistolei către Romani, aflăm că: Maria, Iulia, Trifona, Trifosa și Persida „s-au ostenit” pentru Domnul, Priscila este, ca și soțul ei, colaboratoare cu Pavel în munca apostolică, Evodia și Sintichia „au luptat pentru evanghelie” alături de Pavel (Filip 4,2-3).

Sfântul Pavel este recunoscător și tandru în mulțumirile pe care li le adresează pentru colaborarea lor.

Febe este prezentată mai îndelung, ca „diaconesă” și „protectoare” a Sfântului Pavel și a multor alți creștini.

Mai plin de relief este portretul Lidiei, din Faptele Apostolilor 16,14-15. Se întâlnesc în prima călătorie misionară a sfântului Pavel în Europa, în Macedonia.

Lidia, o femeie de afaceri de origine asiatică – vânzătoare de purpură – este mișcată în sufletul ei de predica și de rugăciunile Sfântului și ale însoțitorilor lui (Silas, Timotei și Luca). Se convertește la creștinism – ea și toată casa ei – și le oferă ospitalitate misionarilor. Este prima „europeană” creștină.

„Femeile voastre să tacă în biserică”

Primul motiv pentru care sfântul Pavel lansează subiectul acesta este vorbăria – mai ales a femeilor – în biserici: neorânduiala!

„Că în toate Bisericile sfinților, femeile voastre să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să fie supuse.

Sau dacă voiesc să învețe ceva, să-i întrebe acasă pe bărbații lor, căci este rușinos ca o femeie să vorbească în adunare ”(1 Cor 14,35)

Ca să se facă ascultat, Pavel utilizează argumente tari: invocă Legea naturală dată de Dumnezeu de la începutul lumii:

Nu a zis Dumnezeu Evei –consecință a păcatului: ”bărbatul tău va stăpâni peste tine”?

Pentru că este apostolul înnoirii pe care a adus-o viața și mesajul lui Hristos societății, omenirii, dar și om al tradițiilor culturale și religioase ale timpului său, teologia sfântului Pavel ne revelează viziuni contradictorii: admiră și laudă femeile virtuoase, învățate, considerându-le „colege” în apostolat, dar pe de altă parte rezonanțele vechi devin fundamentale.

Nu este bărbatul imaginea lui Dumnezeu?

„Fraților voiesc ca să știți că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu (1 Cor 11,3)

Bărbatul nu are nevoie să-și acopere capul, fiind chip și slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.

Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat”(1 Cor 11,7-9)

Ca semn de supunere – față de Dumnezeu, față de bărbat, față de îngeri(?!), femeia trebuie sa-și acopere capul.

„Orice bărbat care se roagă sau prorocește, având capul acoperit, își necinstește capul.Iar orice femeie care se roagă sau prorocește, cu capul neacoperit, îşi necinstește capul; căci tot una este ca şi cum ar fi rasă.

Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl.

Si pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea și femeia este datoare să aibă semn de supunere asupra capului ei, pentru îngeri” (1 Cor 11,4-6. 9-10)

Printre textele celor trei mari religii monoteiste – Biblia Ebraică, Noul Testament și Coranul – capitolul 11 din Prima Epistolă către Corinteni este singurul text unde acoperirea capului de către femei, vălul, capătă o dimensiune religioasă.

Aceste îndemnuri puternice ale Sfântului Pavel, ca femeile să fie supuse bărbaților, să tacă în biserici și să-și acopere capul în semn de supunere, s-au înfipt adânc în tradițiile Bisericii și ale societății și au reglementat relațiile dintre oameni timp de milenii… Unii ar putea spune că Aristotel – și mai toți filozofii antici – au ieșit învingători față de Hristos.

Numai că Egalitatea, Fraternitatea, Solidaritatea, înainte să devină idealuri ale revoluțiilor lumii, sunt cântate în evanghelii.

„Voi însă să nu vă numiți rabi, că unul este Învățătorul vostru: Hristos, iar voi toți sunteți frați” (Mt 23,8)

Azi și ieri