Nu ne mai putem întreba din politețe unii pe alții: ce mai faceți, cum o duceți cu sănătatea sau ce planuri aveți pentru vacanță?

 „Ora e gravă”!

Suntem antrenați în direct la război, care este, ca toate războaiele : de cotropire și apărare. De multe ori sunt ”guerres fraternelles” – război între frați! De multe ori sunt războaie etnice, de multe ori sunt ideologice și religioase, de multe ori economice, dar de cele mai multe ori, toate la un loc!

Abia am intrat în cataclismul teribil al războiului din Ucraina, că suntem zdrobiți alături de ei, morți alături de ei! Unii dintre noi, cu suflet încă viu și compătimitor, primesc „fugarii”, dându-le primul ajutor. Alții, cu forță de decizie, încearcă toate soluțiile pentru stăvilirea conflictului.

Cât despre mine, inspirațiile mele de povestitoare vă mărturisesc că se sparg încontinuu în fața imaginilor apocaliptice: blocurile de locuințe spulberate, oameni uciși fără noimă pe străzi, gări sau spitale… Nu aș avea cuvinte să „povestesc” oroarea! Chiar când o văd la televizor, întorc capul de spaimă!

Am plâns o singură dată: primarul unui orășel de pe lângă Kiev – îmi amintea de tatăl meu, rotunjor și cu surâsul pe față – ne anunța fericit că orașul a fost eliberat! Noi, în imaginile care îl înconjurau, nu vedeam decât noroaie amestecate cu mormane de ruine, drumuri desfuntate și nici o țipenie de om…

Surâsul de libertate a acestui primar, cele câteva imagini de prin centrul unor orașe, cu părinți care-și scot copilașii la plimbare,  cu bătrîni care joacă șah într-o piațetă sau tineri muzicieni care participau la un festival dând concertele prin metrou, toate acestea îmi mărturiseau în suflet că viața continuă…

Bătaia electorală

In Franța suntem chemați de realitatea națională: au loc alegerile prezidențiale. Ne aflăm la o răscruce: de cine va câstiga alegerile, politica internă si externă a țării vor fi afectate profund.

Bătaia electorală a fost prezentă, bogată și periculoasă. 

A fost prezentă, căci de prin luna septembrie, două mișcări, de extremă stângă și de extremă dreaptă, sunt pe baricade – platouri de televiziune, mitinguri…Este vorba de „Frața nesupusă” a liderului Jean Luc Mélenchon și de „Recucerirea” a lui Erik Zemmour.

Jean Luc Mélenchon este un om cu mare cultură, un adevărat tribun, cu un sistem de comunicare modernă, cu o politică socială generoasă. In centrul programului lui este și urgența climatică. Pentru aceasta mulți din electori sunt tineri.

Candidatura lui are două defecțiuni: având convingeri foarte afirmate și un temperament de foc, nu a reușit să asambleze celelalte mișcări, partide de stânga sau ecologiste. Celălalt defect, este concentrarea pe politica națională și retragerea din NATO. Și asta ar echivala cu o slăbire a Europei. Or, avem nevoie unii de alții, dacă nu, devenim „minunsculi”!

„Străinii”- „Afară”!

Candidatul de extremă dreaptă, Erik Zemmour, este cel mai periculos om pe care l-am auzit vreodată vorbind la radio sau la televizor! Chiar nu știu cum legea audiovizualului acceptă afirmațiile lui sau cum nu este judecat pentru instigare la ură rasială?

Am refuzat să-l văd sau să-l ascult mult timp, dar ideile transpirau pe unde neîncetat. Astfel, m-am ambiționat și l-am ascultat cuvânt cu cuvânt la ultimul miting de campanie din Piața Trocadero din Paris din 27 martie 2022, în prezența a 100.000 parizieni.

Expresia de „nazism”, de când Vladimir Poutine justifică atacarea Ucrainei pe motive naziste, a devenit de o feroce actualitate. Fiecare țară însă își are naziștii ei! Discursul candidatului Erik Zemmour la alegerile prezidențiale franceze este nazist, rasist și naționalist (i se reproșează deseori și caracterul misogin dar nu l-am auzit exprimandu-l la mitingul pe care l-am amintit mai sus).

Aud și acum: 

„Străinii” – țipa candidatul în culmea înflăcărării – iar mulțimea răspundea „afară”!   

„Străinii”… „în avion”!

Prenumele cu rezonanță străină trebuiesc schimbate! Și lui, tatăl său, algerian de religie evreiască, i-a dat un nume creștin: Erik. Așa că, musulmanii, și toți ceilalți străini trebuie să se asimileze poporului francez. Nu numai să se integreze – adică să respecte toate regulile Republicii franceze, dar să se asimileze complet. Să-și piardă identitatea!

Nu numai să cunoască limba dar să-l iubească pe Charles Peguy, să mediteze cu Blaise Pascal, să fie mândru de Împăratul Napoleon – care și-a întins războaiele pînă la porțile Moscovei. Cei ce vor să rămână în Franța trebuie să nu uite ambițiile lui Napoleon III – care visa un imperiu în Mexic, colonii în Africa cu o prioritate în suflet: să edifice un mare regat arab care să se întindă de la Alger la Bagdad. 

Dar Erik Zemmour nu mai are aceste ambiții pentru Franța!  Arabii, ori uită că sunt arabi, uită că sunt musulmani și își schimbă prenumele în Paul sau Ioan, ori…„afară”!

Cât despre refugiatii din Bagdad, din Alep – celebru oraș din Siria, făcut zob în zilele noastre – îi ținem pe sub poduri, alungați ca de ciumați, până când Eric Zemmour îi va agăța și îi va pune „în avion”.

În timp ce mă străduim să ascult  aceste urlete cu rezonanțe intelectuale în Piața Trocadero mă gândeam la câteva lucruri simple: câți francezi de sușă or fi auzit vreodată de Charles Peguy, de Blaise Pascal, de Racine sau chiar de Napoleon III – poate ceva nume de străzi, bulevarde sau stații de autobuz…

Sau, cei o sută de mii de parizieni entuziaști veniți la miting, vor fi ei tot așa de entuziasmați să preia locurile de muncă ale imigrantilor, în majoritate arabi și africani de prin coloniile franceze? Vor curăța ei bulevardele, dimineața in zorii zilei ca și „invizibilii” din zilele noastre? Vor lucra la noile trasee de metrou a Marelui Paris și la alte șantiere de rang național? Nici blocușoare nu se construiesc dacă nu vin echipe străine la lucru! Și spitalele, casele cu bătrânii noștri, cine le vor ține? Dar agricultura…

Candidatura lui Erik Zemmour este tot atât de amenințătoare în politica externă: in cazul in care ar fi ales presedintele unei tari, cum va fi primit și privit de ceilalți membrii ai Europei? Cum ideile lui naționaliste, naziste și rasiste vor putea să fie acceptate? Naționalismul izolează, iar izolarea echivalează cu sinuciderea națională!

Nu Europa, nu NATO, nu unitate și alianțe cu vecinii ci :FRANȚA, FRANȚA,FRANȚA!

Noroc că mai avem resurse la extrema dreaptă, în candidatura lui Marine Le Pen.

Republica dinamitată cu un surâs

Astfel, am început cu traducerea titlului unui editorial de astăzi din cotidianul Le Monde: „La République dynamitée avec le sourire”(Philippe Bernard).

Toată lumea constată: Marine Le Pen s-a mai îmblânzit în ultimii ani, surâde mai mult, a căpătat alura unei „mame a națiunii” franceze. Până nu demult toată lumea o socotea incompetentă, dar acum scorul ei urcă, liniștit și sigur.

Marine face parte din dinastia Le Pen. Tatăl ei, Jean Marie Le Pen a fost liderul Partidului de extremă dreaptă timp de zeci de ani. Tot de zeci de ani, fiica lui a fost de mai multe ori candidată la președinția supremă. Dinastia se continuă, nepoata ei, Marion Maréchal Le Pen vrea să reușească să realizeze visul familiei, acela de a ajunge președinta țării!

Ar putea fi curios pentru o țară civilizată și republicană din zilele noastre să acceptă o dinastie familială la acest nivel național. Totuși, să nu uităm că Franța a fost mult timp o monarhie – și un imperiu. De altfel și în alte țări de pe glob, în Africa, în Coree du Nord, etc. este frecventă această succesiune „pe tron”.

Deși aparent mai umană (are șase pisicuțe), ideile ei sunt la fel de periculoase ca a lui Erik Zemmour, dar sub acoperiș naționalist: în centru programului este lupta contra migrației (femeile cu copii din Ucraina fac acum excepție) și întărirea poliției (cu ea, nimeni n-o să mai miște pe drumuri greșite!). Nici un semn religios nu va fi permis, nici voal pe capetele femeilor musulmane și nici kippa pe capul evreilor (noroc că nu sunt preoți catolici și ortodocși în sutană!).

Și-a găsit în ultimul timp un alt centru al campaniei electorale care îi justifică succesul: ridicarea nivelului de trai al populației. Sună frumos, este necesar, dar cu ce bani, cu ce economii sau revoluții de sistem va putea instaura acest miracol? Ea personal, Marine Le Pen, nu a fost niciodată ministru. In afară de colegii din Partidul National, nu știm ce forțe, ce competențe are pentru a guverna.

La fel ca și pentru ceilalți doi candidați de extremă dreaptă și stângă, Erik Zemmour și Jean Luc Melenchon, candidatura lui Marine Le Pen, este la fel de primejdioasa în politica externă. La alegerile din 2017 afirma sus și tare că vrea să iasă din Europa, din zona euro și din Schengen. Își căuta o statură de Femeie de Stat vizitându-l și cerând sprijin de la Vladimir Poutine.

Pentru campania electorală din anul acesta a cerut un împrumut de la Victor Orban și nu este numai o apropiere financiară care îi leagă unul de altul: „Franța sub candidatura lui Marine Le Pen va fi o mare Ungarie în Europa” (Alain Duhamel – interviu în emisiunea „ç’est à dire” din 8 aprilie 2022). 

Emmanuel Macron – un căpitan înaintea navei

Emmanuel Macron este cunoscut de către Europeni căci este în funcția de președinte al Franței de cinci ani.

Am votat pentru el în 2017 și voi vota și acum. Nu sunt o excepție când afirm „pe față” cu cine votez, căci este frecvent – printre oamenii politici sau artiști – să susțină un candidat sau altul, chiar dacă nu fac parte din același partid sau mișcare politică cu ei.Deseori, se votează nu atât din convingere pentru candidatul respectiv ci ca să se facă baraj la un candidat indezirabil. Cum am expus mai sus, cei trei candidați din extremele câmpului politic poartă o viziune politică pe care o consider primejdioasă pentru Franța și pentru Europa.Când votăm pentru un candidat, mai ales care a fost în funcție, cunoaștem mai bine ce poate, ce bilan a avut, care sunt slăbiciunile, realizările, etc. 

Am scris acum trei ani două articole pe Blog, care ar completa portretul Lui Emmanuel Macron și al mișcării pe care o conduce în articolul „Emmanuel Macron – un căpitan înaintea navei„; în articolul „Răscoala” am detaliat problematica care a animat revolta „Vestelor galbene”.

Emmanuel Macron este un om „care le știe pe toate” (așa era caracterizat de colegi în timpul studiilor de colegiu): „copil minune”, studii strălucite, cultură vastă, carieră fulgurante în finanțe, la 38 de ani Ministru al Economiei, iar la 39 de ani devine Președinte al Franței.Fondeaza o miscare nouă, „Republica în mișcare” care vrea să se situeze in centru pe eșichierul politic: nici de stânga nici de dreapta,sau, și de stânga si de dreapta.

Astfel, si-a putut umple rândurile cu politicieni din toate partidele de tradiție social-democrată și republicană, evitând bineînțeles extremele. In timpul conducerii i s-a reproșat deseori de către social-democrați că alunecă prea mult spre liberali, iar de adepții partidelor liberale că este prea social…

In timpul președinției lui Emmanuel Macron au avut loc trei crize majore: revolta „vestelor galbene”, criza covid și războiul din Ucraina.Ca toate crizele, cauzele sunt complexe, care pot avea legătură cu politica unui guvern dar care sunt alimentate cu mult timp înainte.

Eu cred că prima cauză masivă este deruta populației într-o lume care se schimba cu violență: șomaj, scumpiri, lipsă de perspectivă, sărăcie, lipsa legăturii sociale, viruși necunoscuți sau istorii vechi nerezolvate încă…

Egalitate socială

Se vorbește de mult de fracturarea societății franceze, sau, mai bine zis, de fracturi multiple: idealul republican al societății – egalitate, fraternitate, libertate – este în pericol. Bogații și săracii, cei ce au și cei ce nu au, cei cu școală, cu profesiuni frumoase și cei fără școală, cei cu cultura eminenta si alții numai cu cultura cartierului si a străzii, cei înconjurați de prieteni si de distracții și cei singuratici…

Lista inegalităților este lungă. Valerie Pecresse (Partidul Republican), Anne Hidalgo (Socialiștii), Yannick Jadot (Verzii), Fabien Roussel (comuniștii) și alți candidați la conducerea țării, despre care nu am scris mai sus, au pus mare accent pe restaurarea egalității societății franceze ca prioritate națională.

Mai puțin candidatul Macron! El este adeptul muncii și meritocrație. Are curajul și forța învingătorului. S-a nascut elită – inteligent și de familie bună -, a trăit înconjurat de elite la cele mai bune școli și… totul trebuie sa meargă repede!!!

De când a intrat în funcția ca Președinte a atacat prompt toate domeniile care promisese că le va schimba -ameliora- în timpul guvernării, zicând la toți din jurul lui :urmați-mă! În acest elan „juvenil” a uitat corpuri sociale puternice, cum ar fi, primarii orașelor, președinții de regiune, sindicatele, chiar miniștrii de lângă el erau anulați cu zelul lui atotștiutor: a primit o poreclă recunoscută și acceptată de toata lumea – aceea de „Jupiter”!

Drama mare a fost că, in momentul rascoalei „vestelor galbene”, nu mai era nici un baraj pentru revolta poporului: nici primari, nici sindicate…astfel toată ura s-a concentrat pe Emmanuel Macron.

A încercat să reînnoade dialogul social, a deschis o mare „Discuție Națională” mergând la întâlniri multiple cu Primari din diverse regiuni. În al doilea Guvern a numit miniștrii de toate originile și din toate orizonturile.

De fapt, Emmanuel Macron a fost un adevărat Președinte al celei de a 5-cea Republici: fondata de Charles de Gaulle, ea dă puteri imense Președintelui țării, făcând din el un fel de monarh absolut timp de cinci ani (și nu toata viața, ca un Ludovic al XIV-lea).

Declarație de război

Din luna martie 2020, Emmanuel Macron a declarat razboi Covidului. Prin ce am trecut cu toții, nu are rost să mai amintesc. Dar această criză sanitară a revelat multe disfuncții, pe care guvernele succesive le pierduseră din vedere: susținerea sistemului sanitar – paturi în spitale, aparate, dar mai ales, formarea de cadre medicale -. Pe un plan mai general – dar de o gravitate vitală -, Franța pierduse capacitatea industrială să producă chiar lucruri simple: măști și medicamente!

Emmanuel Macron a luptat mult pentru mutualizarea fondurilor europene și astfel a putut susține economia țării și „salariații” covidului, izolați prin casele lor…A fost teribil pentru întreaga lume!

Război adevărat

Războiul din Ucraina a început o lună jumătate după ce Franța a luat președinția Europei.

Emmanuel Macron a fost văzut de o lume întreagă în convorbirea cu Vladimir Poutine, înghețat, la o distanta de 10 de metri unul de altul! Folosesc expresia „înghețat”, căci atmosfera era mai mult decât glacială. Cred că Președintele Europei a trăit momentele cele mai teribile din viata lui: Macron, veșnic in mișcare, rapid, eficace, „să discute” în gol, ore în șir, cu Vladimir Poutine!

Acumulând ura în ei, Vladimir Poutine ne-a amenințat cu măsuri „istorice, de neuitat” – nu știu la cine se adresa, la Franța, la Europa, la omenire…?

Noi am înghețat și mai mult când Emmanuel Macron își trimite Ministrul de externe Jean-Yves Le Drian la televiziune și care aproape cu un zâmbet șmecher ne asigură: și noi avem bombă atomică…

De data asta sunt sigură că Brigitte Macron a intervenit pe lângă soțul ei, ea, de obicei așa de discretă – și care nu se bagă în treburile Statului: „sunt mamă a trei copii și bunică a șapte nepoței! Potoliti-va băieți!”

Ministrul Le Drian și-a retras la televiziunea națională amenințările – Franța este singura țară din UE care are bombă atomică, iar Emmanuel Macron continuă cu asiduitate ni convorbirile telefonice cu Vladimir Poutine. Poporul francez este alături de Președintele Macron: el susține că, chiar un firicel de dialog este mai benefic decât o poartă complet închisă…

Campania electorală ca maraton

Emmanuel Macron a neglijat campania electorală zicând: îmi fac treaba de președinte până in ultima zi „cu toate pânzele sus”, îmi depun toată energia pentru Europa continuând proiectele predescesorilor mei, și acum războiul! – regional, european, planetar…

Și-a depus candidatura la președinția Franței în ultima zi. I s-a reproșat absența îndelungată la campania electorală și faptul de a refuza dezbaterile cu ceilalți candidați. A dat o Conferință de presă și a făcut un miting.

Personal, eu l-am ascultat, mi se pare rezonabil si realist programul lui… Are cu mult mai multă experiență față de alegerile din 2017, are o energie „à vendre”, încrezător în destinul Franței și foarte european.

Atunci de unde vine acest „anti-macronism” national, care îl poate împiedica în câștigarea alegerilor?

Cred că din calitățile – defectele lui: prea rapid, prea elocvent, viziune prea largă, prea dinamic, prea european, prea liberal pentru poporul francez de azi.

Azi și ieri